Viața e un șir lung de întâmplări, care ne pun, sau nu, în valoare. Atunci când reușim că construim ceva, să dăm celor din jurul nostru o nouă perspectivă, înseamnă că am ajuns la maturitate, iar existența noastră pe acest pământ este justificată și îndeplinită. Sunt oameni care s-au dedicat unor idealuri, au luptat pentru crezul lor pentru ca semenilor să le fie mai bine. Uneori, chiar și un simplu vers, bine ticluit, venit din inimă, te mișcă în profunzime. Și dacă am dat acest exemplu, al versului, astăzi vom povesti despre o băcăuancă de-a noastră, care a reușit prin puterea poeziei să impresioneze departe de casă.
Lăcrămioara Niță este soție și mamă, dar în primul rând o fiică a României, așa cum susține cu mândrie. Este absolventă a Liceului „Henri Coandă”, promoția 1992. A urmat apoi o postliceală de educatori pentru copiii cu dizabilități. „Am fost printre primii elevi care făceam practică în Leagănul de Copii nr. 1, grădinița specială și în sistemul «caselor familiare». După terminarea studiilor, am fost repartizată ca educator suplinitor la o grădiniță dintr-un sat uitat de lume însă nu am profesat pentru că directorul școlii mi-a «impus» să îmi iau gazdă deoarece cu autobuzul ajungeam cu jumătate de oră mai târziu de începerea programului. Bineînțeles că nu am acceptat și am refuzat postul”, ne-a povestit Lăcrămioara. Anii au trecut și în ianuarie 2006 „fiica României”, cu durerea despărțirii de părinți și de un fiu de numai 3 ani și jumătate, și-a părăsit „țara mamă”.
Călător spre necunoscut, purtând pe umeri teamă, lacrimi, suferință, dar și mult curaj; un curaj dictat de dorința unei reușite, dorința de a dărui copilului o viață fără mari lipsuri financiare, drumurile au dus-o spre Italia. Acolo a primit o mână din partea unei rude apropiate, un ajutor care îți poate oferi o mai mare siguranță într-un ocean de nesiguranță. A învățat cu ușurință limba italiană. Și-a făcut prieteni și a găsit un mare sprijin în persoanele cu care a lucrat. Un an mai târziu, a decis împreună cu soțul să-și întregească familia aducând copilul în Italia.
Acest episod a adus multă bucurie pentru ei, dar a fost o mare durere pentru părinții care până atunci au avut grijă de copil cu dublă responsabilitate: aceea de bunici și de părinți adoptivi! În ceea ce privește copilul a fost o bucurie pentru că în sfârșit putea sta cu părinții lui, dar și o nefericire pentru înstrăinarea cu care l-au împovărat la o vârstă fragedă. Necunoașterea limbii, lipsa bunicilor, călătoriile zilnice la locul de muncă al mamei, neputința de a se integra în activitatea unei școli italiene, toate acestea se oglindeau în numeroase reproșuri primite din partea lui: „de ce m-ați luat de la mamaie?”, „mâncarea aceasta nu este ca cea a lui mamaie!”, „de ce trebuie să vorbesc în italiană, eu sunt român!”…și lista poate continua.
A fost destul de greu, dar împlinirea familiei a venit odată cu sosirea pe lume a încă unui copil, „un cadou de la Dumnezeu pentru decizia luată, aceea de a reuni familia și de a înfrunta împreună orice greutate. O binecuvântare pentru familia noastră”, așa cum susține Lăcrămioara Niță. Anii au trecut iar integrarea familiei s-a făcut în modurile cele mai frumoase, Italia devenind casa familiei Niță, dar fără să-și uite rădăcinile. „Ca să ne facem «casa» și șederea noastră aici mai frumoase, am decis să ne implicăm în societatea care ne găzduiește. Și cum altfel o poți face? Prin activități de voluntariat, prin organizarea unei asociații cu caracter social-relațional, cultural și politic (Asociația Alianța Românilor), prin deschiderea unei pagini Facebook și, ulterior, a unui blog pentru promovarea limbii române (Te provoc la o carte), ș.a. Toate aceste activități sociale nu au făcut decât să mă simt mai bogată sufletește, intrând mereu în contact cu persoane și culturi diferite, fiecare dintre acestea făcându-mă să privesc lumea cu alți ochi, să ies din carapacea în care eram constrânsă să trăiesc. Păstrarea tradițiilor populare nu înseamnă să te ascunzi sub un glob de cristal și să trăiești izolat în comunitatea românească, ci mai degrabă este o datorie a noastră de a împărtăși cu alte naționalități ceea ce avem noi mai frumos și mai bun ca nație!”, a spus Lăcrămioara Niță, pentru a înțelege exact cum au decurs lucrurile pentru ea și familia ei în Italia. Sigur, lista activităților derulate în Italia este mult mai lungă și bogată în evenimente care nu au făcut decât să creeze o punte dar să și conecteze culturile între ele.
Se spune că „românul are sufletul poetic!”, s-a născut poet și își cântă dorul oriunde în lume! La fel ca mulți alți români emigrați peste hotare și Lăcrămioara Niță își cântă și ea dorul de casă și de părinți, de locurile natale și de tot ceea ce reprezintă pământ românesc! Rânduri, rânduri, sentimentele se aștern pe coli albe de hârtie, fiecare literă imprimată este o picătură de Dor, fiecare cuvânt poartă în el gânduri
în miez de noapte!
„Sunt suflet departe de casă
Un zbucium etern prin străini,
O lacrimă grea ce apasă,
Dor nesfrârşit …flori de ciulini.
…
Veni peste mine toamna târzie
Şi câte ierni troieniv-or alei,
Mă rog Domnului părinții să-mi ție
Să pot a mă-ntoarce la ei!”
Acestea sunt doar o infimă parte din versurile Lăcrămioarei Niță care a spus atât de simplu: „Nu știu dacă poeziile mele vor avea succes cândva, nu reclam titlul de poet, însă știu cu siguranță că fiecare dintre ele oglindesc sufletul meu, suflet de călător departe de casă!”
În luna martie a anului 2020 au văzut lumina tiparului primele două volume de poezie ale băcăuancei: „Suflet departe de casă” și „Il destino di una lacrima”/ Destinul unei lacrime (în limba italiană). Între timp, participarea la diferite concursuri de poezie în Italia i-au adus bucuria să se numere printre autorii finaliști, dar și un onorant loc trei la concursul internațional „Tra le parole e l’infinito/ Între cuvinte și infinit” ediția a XXII-a. Întrebată cum a ajuns să scrie poezie și pentru cine scrie, Lăcrămioara a spus că e o întrebare fără răspuns. Că scrie în primul rând pentru ea, „ca un exercițiu de eliberare a sufletului de sub jugul cuvântul Dor. Și atunci scriu despre oameni, despre părinți și casa părintească, despre sentimente. Este de ajuns o imagine, un cuvânt citit cine știe pe unde și totul prinde formă…un simplu vers scris pe aplicația telefonului și lăsat la «dospit» se va transforma în poezie.”
Lăcrămioara ne-a vorbit și despre familia ei. Și pentru că se pricepe atât de bine la cuvinte, am lăsat-o pe ea să spună așa cum simte: „Ceea ce știu sigur este că mă simt împlinită în mijlocul unei familii frumoase, un soț iubitor și doi copii ascultători. Pe meleagurile străine am reușit împreună să construim o viață demnă, o casă unde domnește iubirea și respectul. Cât despre mine și familia mea, doar Dumnezeu știe care ne va fi viitorul! Păstrăm în suflet țara mamă și pe buze limba strămoșească! Așa să ne ajute Dumnezeu!”
Finalul întâlnirii virtuale, așa cum sunt mai toate lucrurile în zilele noastre, ne-a dus în zona de acasă, din Bacău. Lăcrămioara și familia ei nu au mai fost pe plaiurile natale de vreo cinci ani. S-au bucurat doar de vizitele părinților care au mai fost pe la ei, în Italia. Și cel mai probabil, pandemia îi va mai ține departe… „Acasă ne sunt părinții, frați și surori! Acasă ne sunt suferințele, ne sunt bucuriile, ne sunt dorurile!”, a încheiat Lăcrămioara Niță, lăsându-ne mărturie o poezie.
Ne iartă, tată!
Jos în vale, la casa părăsită trăia odată un bătrân
Cu păru-i alb, cu fața gârbovită, un pisoiaş adăpostea la sân.
Doar el îi rămăsese credincios, băbuța lui îl părăsise
Cei trei copii în lume-s duşi şi dorul greu o năpădise.
Tu Ană, tu Ioane, tu Catrină mai ştiți voi ulița din sat?
Aceea cu pietriş şi humă, ce-n fiecare zi împreună ați călcat?
Până sosit-a blestemata clipă, a goanei după bogății
V-ați dus departe taică, prea departe şi cântă vântul a pustiu în vii.
Uitară-ți joaca prin livadă şi sunetul tălăngii la apus
Uitară-ți gustul caşului, a cepei şi-a laptelui pe seară muls.
Uitară-ți cetera bătrână şi dansul junilor la sărbători
Uitară-ți gustul apei din fântână, sărutul soarelui în zori.
E sărbătoare-n curte la vecinul, copiii săi acasă au venit
Văd nepoței jucându-se cu mingea, de gălăgie şi mâții au fugit.
O lacrimă descătuşată îmi lunecă pe-obraz privind pierdut la ei
O Doamne , umple-mi curtea! Cu-ai mei copii şi nepoței!
Prin geamul prăfuit zăresc o lumânare ce pâlpâie încet în cana cu mălai
Deschide ochii taică şi mângâie-ți nepoții, te uită-n urmă, ce alai!
Un popă hârâit îți cântă azi prohodul, tu mut rămâi şi surd şi orb
Portița stă să cadă şi-a năpădit mohorul, degeaba plâng şi lacrimile-mi sorb.
Ne iartă tu căci orbi am fost, fugind năuci după avere
Ne iartă azi căci n-am ştiut cum te topeai de dor şi de durere
Târziu am înțeles,nu-i altă bogăție decât să ai tăi părinți
Azi i-ai pierdut, tăcuți plecară, nu-i poți răscumpăra cu doi bănuți!
