Deosebit de prețioase ne-au rămas, nu numai prin pitorescul descrierilor, ci în primul rând prin valoarea lor de document, însemnările de călătorie ale lui Wilhelm von Kotzebue, mai cu seamă cele care apar în cartea publicată în 1860 și intitulată ,,Tablouri și schițe din Moldova”, tradusă mai târziu, în limba română, de către Anna Rosetti Maiorescu, purtând titlul ,,Din Moldova. Tablouri și schițe din 1850” (,,Aus der Moldau. Bilder und Skizzen”). Cartea este un memorial despre oamenii şi relaţiile sociale din Moldova, despre evenimentele pe care le trăise acolo. Împărţit în cinci capitole, memorialul evocă momente semnificative: ,,O vânătoare în Moldova” (despre Leon şi Grigore Cantacuzino), ,,Mănăstirea Tomnatic” (o excursie la mănăstirea Văratic), ,,Băile de la Slănic”, ,,Iarmarocul Sf. Ilie din Fălticeni”, ,,O istorie ţărănească”.
În acest volum, autorul prezintă, pentru prima oară, într-o tușă realistă dar și satirică, stațiunea Slănic-Moldova, încă de la începuturile existenței ei. În vara anului 1856, atras de faima stațiunii, care începuse a se răspândi în toată Moldova, dar și după o călătorie plină de peripeții, consulul a poposit în ,,Băile de la Slănic”, într-un car cu patru boi, cu roți grozav de mari și „fără cea mai mică bucățică de fier”.
Kotzebue a descris drumul lung și deosebit de anevoios de-a lungul văii strâmte a Slănicului umflat de ploi, viața grea din stațiune și pustietatea locurilor, prezentând totodată și primele date despre începuturile stațiunii. El ne înfățișează și povestea descoperirii primului izvor mineral, la 20 iulie 1801, de către serdarul Mihalachi Spiridon, cămărașul ocnelor de la Târgu-Ocna, pe când ,,gonea un cerb prin Valea Slănicului, nelocuită de niciun suflet omenesc și acoperită cu o pădure seculară, prin care abia-ți puteai face drum”.
Kotzebue amintește aici și de contrabandiștii care treceau cu caii lor de munte granița la Slănic (cea cu Imperiul Austro-Ungar, n. a.), ,,pentru a cumpăra sarea ieftină moldovenească în locul celei scumpe din Austria”, dar care nu se ocupau doar cu specula sării, ci și cu jaful stabilimentului de la Slănic, de unde ,,scoteau uneltele de fier de pe la uși și de pe la ferestre, ba chiar ușile cu totul, dar mai ales ferestrele, care sunt prețuite ca lucru rar prin munți, din pricina geamurilor”. Un îngrijitor al băilor fusese ucis pentru că s-a opus acestora, iar urmașul său, peste care dăduseră musafirii nepoftiți, înainte de a le pune pe toate în siguranță, „le aduse el însuși cleștele, ca să nu strice și lemnul când vor scoate clanțele și broaștele”. Și toate acestea se petreceau într-o vreme când la Târgu-Ocna exista o garnizoană, care ar fi putut trimite în zonă un pluton de soldați pentru intimidarea și alungarea hoților. Kotzebue mai amintește și de o întâmplare petrecută în toamna anului 1855, când un cioban de la o stână aflată la o mică depărtare de băi s-a luptat de la egal la egal cu un urs. După ce ambii au căzut într-o prăpastie, ciobanul, deși grav rănit, a scăpat pentru că a fost protejat de brațele ursului în care se afla prins în teribila cădere. Kotzebue spune că l-a cunoscut și a vorbit cu acel om, după ce a fost tratat la spitalul din Târgu-Ocna, de către doctorul Baumann.
Despre divertismentul de la Băile Slănic, Kotzebue menționează că aici se organizau baluri de două ori pe săptămână, dar și o petrecere originală: „artificii fără praf de pușcă”, adică un brad așezat într-o groapă, printre ramurile căruia se așează alte crengi de brad, astfel încât se face o piramidă de verdeață căreia i se dă foc. Astfel, rezultă o ploaie de foc, iar scânteile se înalță către cer ca rachetele, în timp ce lemnul bradului trosnește și pocnește, mărind efectul de sunet și lumină… La finalul capitolului dedicat stațiunii, Kotzebue concluzionează: „Mie mi s-a întâmplat ceva și mai ciudat: cu toate nevoile despre care am vorbit așa pe larg, m-aș mai întoarce cu plăcere la Slănic! Aceasta arată adevărul a trei lucruri pe care trebuie să le recunoască oricine ar vrea să facă această călătorie: felul plăcut și primitor al moldovenilor când își lasă toate trebile acasă, frumusețea măreață a naturii în Valea Slănicului și marea putere tămăduitoare a acelor șapte izvoare așezate unul lângă altul. Bun rămas, Slănic! La revedere… poate!”
Wilhem von Kotzebue (1813-1887), prozator, traducător și diplomat rus de origine germană a îndeplinit funcția de Consul al Germaniei la Iași, secretar al misiunii diplomatice ruse la Karlsruhe, ambasador al Rusiei la Berna și Dresda. A fost fratele lui Alexander Kotzebue, celebru pictor romantic german de scene istorice și scene de luptă, ambii fiind fiii prolificului dramaturg și om politic german, August von Kotzebue. Wilhem von Kotzebue a zăbovit timp de 11 ani pe meleagurile moldave (1847-1858), fiind căsătorit cu Aspazia Cantacuzino, una dintre fiicele cneazului Gheorghe Cantacuzino şi ale Elenei Gorciakof. Autorul, cu un acut simţ de observaţie, dovedește solide cunoştinţe despre ţara în care se stabilise şi locuitorii printre care trăise. De asemenea, Kotzebue a făcut și o serie de traduceri din literatura română în limba germană. Poeziile populare publicate de V. Alecsandri i-au stârnit admiraţia, astfel încât trece la transpunerea parţială a culegerii de balade a poetului român, apărută în 1852-1853, iar în 1857, publică la Berlin volumul ,,Rumanische Volkspoesie”. Sursa: Kotzebue, Wilhelm von, ,,Din Moldova: tablouri și schițe din 1850”, București, Editura Corint Books, 2016.
Romulus-Dan BUSNEA
