Există români cu nostalgia vremurilor de până în decembrie 1989. Tânjind, în mod firesc, după o tinerețe care, la fel de firesc, nu se mai poate întoarce, ei pescuiesc crâmpeie de lumină din burta de balenă a amintirilor: un serviciu sigur, o locuință oferită de stat, probabil un concediu anual și, eventual, un autoturism. Uitând frigul și foamea, frica și întunericul, izolarea și lipsa oricărei alte perspective. În opinia lor, „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”.
Nu le poți spune că e mai bine „fără Ceaușescu” pentru că e foarte posibil ca lor chiar să nu le fie mai bine. Dar le poți spune în schimb că, dacă, prin absurd, regimul lui Ceaușescu ar fi rezistat până în zilele noastre, cu siguranță că le-ar fi fost mai rău. Mult mai rău: România, varianta europeană a Coreei de Nord; până și cel mai înfocat nostalgic ar refuza târgul, nu? Deși unii par să fi uitat, cortina de fier s-a prăbușit în 1989 din dorința de libertate a oamenilor sătui pân-n gât de privațiuni.
Dar nu numai! Am fi naivi să credem că Occidentul a pus umărul la dărâmarea zidurilor, mânat doar de „love and peace”, „freedom and flowers”. Exacte ca ale oricărui contabil capitalist, calculele Occidentului vizau noi piețe de desfacere: cele din Estul Europei, dar și cele de aiurea în care Estul Europei era un concurent serios. Așadar, doi iepuri dintr-o lovitură. Sigur, dezintegrarea industriei românești și spolierea de mai târziu s-au realizat cu ajutor masiv din interior, comisioanele (unele venite nu doar dinspre Occident, ci și de la Răsărit, din zona pe care o numim azi oligarhie), ungând bine un sistem și așa corupt.
Și, la fel de sigur, aceasta nu a fost singura metodă prin care factorii externi au alimentat corupția internă. Până și servilismul de care am dat dovadă ulterior intrării în NATO și UE a fost cuplat la o învoială de tipul „voi ne lăsați să ne facem mendrele în sectoarele nostru de aici, iar noi vă lăsăm să vă faceți mendrele în sectoarele voastre de aici”. Numai că nici măcar negura acestui blat perfid nu poate legitima retorica „nu ne trebuia nouă UE”.
După cum niciun om teafăr la minte nu se poate întreba, cu precădere azi, „ce nevoie aveam noi de NATO?”. Cine își imaginează că România este Elveția, să privească puțin în jur. Și apoi să se uite cu băgare de seamă, eventual prin ochii de diavol ai lui Putin, către Est, acolo unde o țară care nu e în NATO, Ucraina, este pe cale de a fi ștearsă de pe fața pământului, iar o alta, Moldova, care, nu se află nici ea sub umbrela NATO, își așteaptă înspăimântată rândul la dezastru. Ne-o fi rău în UE și în NATO, nu zic, dar nici nu vreau să mă gândesc cum ne-ar fi fost acum dacă eram în locul Republicii Moldova, de exemplu. Și nu e doar frica de război.
Cu toate că au trecut peste 30 de ani (sau tocmai de aceea), nu mi-aș mai dori sub nicio formă să trăiesc în lumea de dinainte de 1989, o lume pe care Federația Rusă ține morțiș și din răsputeri să o reclădească. Hai să spunem că, în numele nostalgiei, îmi amintesc uneori cu drag de serile când ascultam pe furiș Whitesnake la Vocea Americii. Dar, chiar dacă anii mi-au șubrezit spatele, auzul și vederea, astăzi prefer să-l pot vedea live pe Coverdale.
