Intersectat de drumuri ce străbăteau văile Siretului, Bistriței și Trotușului, teritoriul județului Bacău a cunoscut de timpuriu o intensă activitate umană, atestată de numeroase descoperiri arheologice. În epoca stăpânirii romane asupra unei părți a Daciei, pe teritoriul județului Bacău și nu numai, și-a desfășurat existența lumea carpică, creatoare în secolele II-III a unei interesante civilizații. Cercetările de la Măgura, Bărboasa, Cârligi, Sohodol, Săucești, Bacău au contribuit la cunoașterea istoriei și civilizatiei carpice, continuitoarea istoriei și civilizației geto-dacice. Astăzi se împlinesc 614 ani de la prima atestare documentară a Bacăului.
Istoria localităţii Bacău a început în neolitic, de când datează primele urme de locuire umană. Bacăul îşi are strămoşii până în comuna primitivă, mai precis în paleoliticul superior, cam 5.000 de ani în urmă. În perimetrul Pieţii Revoluţiei s-a descoperit un racloir de silex negru-vineţiu de formă trapezoidală. Obiect folosit la vânătoare în împrejurimile care atunci erau acoperite de păduri. O altă prezenţă umană în valea localităţii, s-a descoperit cu ocazia săpăturilor pentru Pasajul Mărgineni. La opt metri adâncime, muncitorii găsesc urmele unei aşezări din epoca mijlocie a bronzului – Cultura Monteoru. O altă aşezare, de data aceasta, fiind identificată ca aparţinând epocii bronzului târziu. După cucerirea Daciei de către romani, zona a rămas în afara graniţelor Imperiului Roman, ca fiind locuită de Carpi. O altă aşezare din secolele IV-V d.Hr., compusă din şapte locuinţe a fost cercetată în zona Curţii Domneşti. Putem considera că aici era o comunitate sătească autohtonă, continuatoare a comunităţii daco-romane. Localitatea se dezvoltă treptat şi devine un centru comercial, avantajat de faptul că se afla la intersecţia deumurilor ce lega Moldova, de Ţara Românească şi Transilvania, intens circulate de negustori.
Carte Domnească de identitate
La 6 octombrie 1408 Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei, acorda, printr-o carte domnească, unele privilegii, constând în scutiri sau reduceri de taxe vamale („le-am uşurat”), negustorilor lioveni, care cumpărau, vindeau sau tranzitau mărfuri prin Moldova, stabilind sumele de bani care trebuiau plătite de aceştia la trecerea prin vămile ţării de la Suceava (vama principală), Iaşi, Tighina, Cetatea Albă, Bacău, Baia, Moldoviţa, Trotuş, Cernăuţi, Siret, Dorohoi, Hotin, Roman, Neamţ si Bârlad.
Acest document, ne spune Vilică Munteanu, fost director al Arhivelor Statului Bacău, atestă pentru prima oară existenţa localităţilor Bacău, Cernauţi, Iaşi şi Trotuş, oraşe medievale, care, aşa cum demonstrează, fără putinţă de tăgadă, descoperirile în urma cercetărilor arheologice, existau cu mult timp înainte, în orașul Bacău s-a descoperit ceramică din secolele XII-XIV precum și monede bătute de Petru Mușat (1375-1391).
Actul a fost scris pe pergament în limba slavonă, cu scrierea semiuncială, cu litere mici, fără spaţii între cuvinte. A fost întărit cu pecetea mare domnească (diametrul de 11 cm) din ceară neagră, care avea în câmpul sigilar simbolul heraldic al Moldovei (capul de bour cu stea între coarne) şi legenda „+ Pecete Io Alexandru voievod, domn Ţarii Moldovei”. Redăm câteva fragmente: „Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru Voievod, Domn Ţării Moldovei, facem cunoscut şi cu această carte a noastră, tuturor, care vor căuta la dânsa sau o vor auzi, că am încheiat cu sfetnicii şi oraşenii din târgul Liovului şi cu tot poporul lor şi am făcut aşezământ despre vămi […] Iar cine va duce postav la Braşov, la vama principală, în Suceava, de grivnă trei groşi, iar în Bacău de grivnă un gros şi jumătate, iar în Trotuş de grivnă un gros şi jumătate…”
„Fiind acordat negustorilor lioveni, documentul s-a păstrat în arhiva oraşului Lwow şi a fost publicat prima oară, cu unele greşeli, în anul 1846 în Acty zapad Ross. I, iar apoi de E. Kaluzniacki în Dokumenta moldawskie i multanskie z archiwum miasta Lwowa (1878). În prezent, documentul original se păstrează la Ruskii Muzei din Moscova, de unde am primit o copie, care se păstrează la Arhivele Bacău”, ne mai spune Vilică Munteanu, într-un interviu publicat în Deşteptarea.
Bacăul, oraş de frunte al Moldovei
Datorită privilegiilor acordate de către domnie negustorilor străini, Bacăul s-a dezvoltat repede. Între 1472-1491 Ştefan cel Mare a construit la Bacău o Curte domnească spre a-i servi drept reşedinţă fiului său Alexăndrel. În incinta acesteia a fost ridicată biserica Precista, sfinţită la 1 ianuarie 1491. Curtea a fost extinsă ulterior de Bogdan III, alt fiu al lui Ştefan cel Mare. Bacăul a fost ales ca loc pentru edificiul domnesc ţinând cont şi de faptul că aici se intersectau principalele drumuri comerciale din centrul şi vestul Moldovei: drumul moldovenesc ce venea dinspre nord pe Valea Siretului şi mergea spre Galaţi, cu ramificaţii spre Ţara Românească; drumurile sării şi păcurii care veneau de la Ocna pe Valea Tăzlăului şi de la Moineşti pe Valea Trotuşului; drumul Oituzului, care ducea în Transilvania.
Un alt episod reţinut de documente a avut loc în anul 1476: Ştefan cel Mare a poruncit arderea localităţii pentru a nu oferi adăpost invadatorilor otomani. Oraşul a renăscut foarte repede, încât în anul 1600 a salutat trecerea pe aici a lui Mihai Viteazul, care realiza pentru prima oara unirea celor trei ţări române, cum, la 1859, băcăuanii îl întâmpină şi pe Alexandru Ioan Cuza, în drumul său spre Bucureşti, unde este ales domn şi al Ţării Româneşti, înfăptuind unirea celor două principate.
Important centru comercial și vamal, prin tradiție dar și ca urmare a dezvoltării sale economice treptate, Bacăul apare frecvent menționat ca târg în secolele XVII-XVIII în diferite documente, având și rol de târg domnesc, iar în primele decenii ale secolului al XIX-lea se situa între orașele de frunte ale Moldovei (în 1864 figurează ca oraș pe harta Partenie-Dubău).
Mahalalele Roşu şi Negru
Dacă la 1821 Bacăul număra puțin peste 1.000 de locuitori, ulterior s-a înregistrat o creștere demografică constantă. Creșterea numărului de locuitori a avut la bază, cu precădere, fenomenul imigrației evreiești din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dublat, în intervalul 1859-1899, de procesul exodului rural generat de industrializarea localității.
În ce privește dezvoltarea industriei, amintim ca repere: fabrica de hârtie „Letea” construită în 1881, fabrica de bere construită în 1867, fabrica de cărămidă construită în 1870, o tipografie, Partizanul etc.. În timpul Primului Război Mondial aici s-a aflat comandamentul Armatei a II-a Române, cantonat în „Casa Anania”, din strada „George Bacovia”, eveniment marcat pe un perete al clădirii.
În perioada anului 1832 Bacăul era împărţit în două mahalale, numite „ciastii”, care purtau numele de Roşu şi respectiv Negru. Ca şi în restul ţării, în acea perioadă iluminatul se făcea cu felinare fixate de stîlpii în care ardeau lumânări de seu. Mai târziu au apărut lămpile cu gaz şi abia în 1902 străzile au fost luminate cu ajutorul lămpilor electrice. În 1923 Ateneul îşi deschide porţile cu sprijinul dat de George Bacovia şi Grigore Tabacaru. Mari figuri ale culturii şi ştiinţei româneşti au numele legat de Bacău: Vasile Alecsandri, George Bacovia, biologul Ion Borcea, arheologul Vasile Pârvan. Bacăul păşeşte cu îndrăzneală în epoca modernă.
Cine îşi uită trecutul, n-are viitor
În perioada interbelică, Bacăul se dezvoltă din punct de vedere urbanistic, fiind, după Bucureşti, al doilea oraş asfaltat din vechiul Regat. Datorită creşterii demografice dar şi economice, Bacăul este declarat municipiu la 7 decembrie 1929. Urmează o perioadă bună pentru oraş, se dezvoltă cultura, apar teatrele, bibliotecile, şcoli, gimnazii şi licee, industria îşi intră în drepturi, care atrage după sine construcţiile edilitare moderne, care sufocă vechile locuinţe, iar mai târziu vor fi şterse de pe faţa pământului, rezultând un oraş cenuşiu, dezvoltat haotic. Din păcate, de mai bine de 30 de ani, Bacăul cunoaşte o perioadă mai puţin fastă, la fel ca multe alte oraşe ale ţării. Este perioada pe care fiecare şi-o poate creiona după propriile amintiri şi trăiri. Istoria nu se mai învaţă în şcoli!
Pagini frumoase şi memorabile despre Bacău au scris Costache Radu: „Bacăul între 1850 – 1900”, cât şi Constantin Călin: „Dosarul Bacovia” (I) şi „În jurul lui Bacovia”. Noi mărturii despre existenţa unei populaţii pe aceste spaţii, încă din cele mai vechi timpuri, au fost descoperite de cercetările arhelogice de la Fulgeriş şi Răcătău, cât şi pe traseul Centurii Ocolitoare a municipiului Bacău, care sunt expuse în expoziţia deschisă zilele acestea la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”.
