– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
– Rămân la convingerea că Totul e Comunicarea, cuvântul rostit sau scris care ne poate aduce însă din nou în jurul focului pentru istorisirea de întâmplări și evenimente. În scrierile mele, de cele mai multe ori nici nu mai știu cine sunt: eu, așa cum aș dori să fiu, sau cel insuficient de virtuos pentru a mă recunoaște așa cum sunt, cu bucuria de a surprinde diverse trăiri și reflexii ale unor personaje puse în diferitele ipostaze mai mult sau mai puțin grave ale vieții, cu iluziile și incertitudinile ei. Cuvântul pare a fi un descântec, o magie prin care se deschide un portal spre alte lumi. Odată cartea închisă, revii la realitate îmbogățit de libertatea ficțiunii. El, cuvântul, face și desface lumea, lumile, adună și extinde spiritul omului în pulsații ale universului ca bătăi de inimă, doar omul fiind „păstorul ființei”.
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Îl voi alege mereu pe Fiul Risipitor, fără a-i neglija însă fratele. Primul ne aduce mereu aminte că suntem oameni ce avem datoria de a ierta. Răzvrătirea urmată de însingurare, îndepărtarea de sine și de locul adevăratei sale libertăți îl face pe om mai generos, mai iubitor. „Primind în dar”, poate să dea în dar și asta îl poate mântui. Nu trebuie să am îndoieli în privința iubirii date ce „este mai tare ca moartea” și nici că sunt liber să trăiesc sau să mor „dăruind viață”. Îmi iubesc semenii și toată creația lui Dumnezeu, altfel aș trăi în iad. Bine și Rău trebuie să fie în echilibrul lui Tot, pentru a supraviețui ca ființe raționale și conștiente.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– Relația cu Dumnezeu este una specială și cred că așa și trebuie; una de sinceritate, pietate și mulțumire măcar pentru faptul că mi-a oferit miracolul vieții raționale. Nu pare supărat dacă nu sunt umil în fața Lui, cred că apreciază mai mult smerenia onest afișată, atunci când stăm la taclale și-i mai reproșez câte ceva, ca fiecare muritor. În tinerețea mea, o fi zâmbit și chiar o fi râs de planurile și visele mele. Acum, având experiența vieții, am început să înțeleg tăcerea Lui ca pe o simfonie într-o lume a iluziilor și aparențelor.
Ca ființă ce sunt, sufocat de rațiune și fără a conștientiza „botezul dorinței”, vreau să cred că trebuie să existe întotdeauna ceva mai curând decât nimic, altfel existența noastră ar fi doar o ficțiune, un fel de Metrix mereu upgradat. Lipsa unui ecou de răspuns la strigătul de singurătate al omului aflat în hăul cosmic îl face programat să fie egoist. Se vrea stăpân, ignoră faptul că fiecare părticică din el este universul însuși, tinde spre „o fatalitate singulară ce voiește ca spiritul să lucreze neîncetat la propria-i distrugere, în chiar actul afirmării măreției sale”, ne avertizează spusa lui Jankelevitch. În prezent, „lumea naturii și a omului a ajuns în pericolul real de a fi complet distrusă”. Păcatul și ignoranța fiecăruia sunt păcatul și ignoranța omenirii. Ego-ul domină și nu avem puterea morală să acceptăm vinovăția în interiorul ființei ca adevăr, iar căința ni se pare ipocrită. Lumea își merită soarta.
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variante doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Când spui Rai sau Iad, te gândești că fiecare dintre noi trebuie să moară, iar bietul Suflet moralist, cu aspirații dintre cele mai nobile (poezie, filosofie, științe…), trist, părăsește cu remușcări trupul care, îmbibat până la refuz de Dorință, „are parte de toată distracția”. Ne este greu să privim pe Doamna cu Coasa drept în ochi fără frică și fără să ne tremure genunchii. Dar poți trăi fără ea? Singurul mod de a transcende anxietatea morții este de a „trece prin ea”, ne încurajează melancolicul danez Søren Kierkegaard. Negarea morții este o strategie de supraviețuire a civilizației, zice și Becker, ceea ce dă naștere „sistemelor nemuririi”, un amalgam de religii confuze pentru a ne susține iluzia de nemurire, după cum teoretizează Freud.
Eu însă îl prefer pe Democrit, cel care mă convinge mereu că „omul este o lume în mic”, iar Iadul și Raiul nu pot fi decât în Om, în lupta permanentă cu el însuși, cu conștiința lui păcătoasă în tăcuta și sălbateca suferință morală, dar și în măreția vieții lui ce tinde spre virtute, moralitate de intenție până la sacralitate și înțelegere/ neînțelegere a locului ocupat în univers. „În mine este raiul și iadul”, zice versul direct și explicit a lui Omar Khayyam, ca un strigăt furios de neputință către ceruri.
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– În sensul nefast al cuvântului, nu mi-aduc aminte să fi trădat conștient ceva sau pe cineva. Știu din experiență că prietenul este mai important decât o rudă, pentru că ține de afinități spirituale, morale, etice. Rămâne decizia ta de a alege, motive pentru care îmi păstrez legăturile de amiciție din copilărie. Un grup, un colectiv de muncă, nu am trădat niciodată. Sunt însă chiar mândru că am avut puterea să-i iert pe alții.
În trădarea iubirii este mult mai complicat, reacțiile emoționale determinate de sistemul de credințe al fiecărei persoane. Ele țin de sinceritatea emoției, de estetică și de căutarea idealului într-o persoană, de bucuria de a dărui sentimente și de gratitudinea/ ingratitudinea acestor aspecte, un câmp de luptă sensibil al tinereții mele, în care am fost înșelat ca să pot înșela. Spun asta, pentru că am o deosebită considerație pentru „eternul feminin”. Dar când am trădat, recunosc, a fost mai mult o eliberare decât un regret, poate și pentru faptul că nu pot urî pe cineva, deși am fost uneori gelos. Pasiunile se pot echilibra așa cum prietenia înnobilează, compatibilitatea bucură, respectul omagiază. Doar Iubirea întregește pe deplin Eul și lasă Eternul să intre în Împărăția Timpului.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– Nu m-am gândit niciodată la asta, nu dintr-un respect evlavios pentru religiile lumii, pur și simplu nu mi-aș dori să fiu Creatorul Suprem ce poartă fără tihnă în spate întreaga durere a lumii, întreaga nemulțumire din zvârcolirea vieții, când, de fapt, ar trebui să fiu recunoscător pentru darul primit întru devenire și emancipare și capacitatea de a identifica spirite care să înțeleagă necesitatea unui echilibru între lumea cosmică din interiorul nostru și marele univers în care se reflectă.
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?
– Sunt multe fraze și versuri care m-au tulburat prin creativitate, farmec estetic și profunzimi de gândire. „Căci frumosul nu-i/ decât începutul cumplitului greu-îndurat,/ și de-l admirăm într-atât e doar pentru că, nepăsător,/ ne refuză distrugerii…” (Elegie duineză, de Rainer Maria Rilke) e doar un exemplu de contra-viziune a războiului actual, stigmat al răului omenesc în toate epocile de care avem cunoștință: de la „gloria” Egiptului faraonic și „mândrele” imperii cuceritoare ale Chinei și Persiei antice sau cel al lui Alexandru cel Mare, la hoardele ucigașe din Asia Centrală și la nenumăratele genocide sau masacre de ieri și de azi, care transformă pe unii oameni în fiare față de semenii lui, „homo, homini lupus” intrând brutal într-o actualitate în care parcă „timpul și-a ieșit din țâțâni”.
Deși am avut o viață mai mult decât diversificată, nu pot spune că „tot ce este omenesc mi-i cunoscut”. Formula marelui filozof Socrate, „Știu că nu știu nimic”, mă liniștește cu severitate, întrucât este o modalitate de a mă raporta la mine însumi, îmi sugerează cu o ironie amară: „Nu uita că ești ignorant” sau, ceva mai dur, căci se poartă, „Cunoaște-l pe imbecilul din tine”.
