Interviu cu prof. Cecilia MOLDOVAN, scriitoare
- Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l investiți în operă?
- Scriitorul se identifică cu materia sensibilă a Cuvântului. Prin puterea sângelui și a propriei cărni, zi/ noapte, el se luptă, corp la corp, cu acesta, „negociază” nuanțe, figuri de stil, îl stoarce de vlagă, dresându-l să-i cânte, să-i plângă, să dănțuiască în voie, nestingherit. Dar i-am curtat și vocația per se de a exprima adevărul, de a se indigna, mai direct, mimând viața reală – punându-l în dialog dramatic și urcându-l pe scenă/ film – conform introspecției mele pe mesajul socio-moral sau istoriografic scontat. (Cuvântul pus să educe și să construiască o lume mai bună!)
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Am experimentat impulsurile ambilor frați: pe de-o parte – a cere și a accepta iertarea, pe de alta, mânia fratelui și judecarea aproapelui. Eroică rămâne, totuși, decizia întoarcerii, a convertirii ființiale, metanoia. Dar cum să pornim schimbarea? Avem modelul parabolic, dar am primit și Învățătura adiacentă: „De după pâcla din nor/ fiori de transcendent/ se-ngrămădeau pe Tabor./ Iată Magicianul pe brațe aducea/ hăinuță nouă, simplă de copil/ pe fiecare ne-ndeamnă a o purta./ Cu multă caznă îmi lepăd zdrențele,/ oricine vrea e liber să o poarte,/ să-și încătușeze dependențele/ toate… toate” (,,Metanoie”). Adică „Îmi voi lepăda din cojile/ în care atâta m-am gătit/ până voi rămâne sâmbure nud/ și-o voi lua frumușel de la capăt/ într-o ediție cu vechi adnotări/ urcate în titluri de capitol” (,,De la capăt”).
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
–TACLALE cu Dumnezeu, adică cu a ta constiință, în tăcere și rugăciune, „De vrei să vezi/ și nu poți pătrunde până acolo/ lipește pleoapa/ și rămâi cu tine/ în tine/ să guști din ceea ce credeai/ că nu există.// liniștea infinitului te include/ doar viața aleargă fără tine/ în urmă-ți și înainte/ lăsându-te un pic mai copil/ lângă o grămadă de păcate” (,,Al treilea ochi”). Întrebări existențiale, precum… Care-i rostul meu pe pământ ?… („Vorbele ce-am mâzgălit/ Le-o lua la socotit/ Ușa de la paradis/ Voi vedea-o doar în vis?!”) și o frecventă cercetare a cugetului („La răboj se scrijelește/ Nu ceea ce bagi în gură/ Ci pofta de-ați înmuia/ Limba aspră în cianură” (,,Ușa de la Paradis”)… „În piatra altarului îți aud răsuflarea/ cu parfum de cer, edenică și distantă/ îți credeam nesfârșirea/ dar Tu prea devreme ai plănuit întâlnirea…// păsări cu pene de bănuți/ îmi tot cerșesc alintul,/ clonțul lovește în coaja plăcerii/ de somnul rațiunii să mă scutur” (,,Mi-e foame de Ceva”). Conștiința trezită, mereu activată ca să mă reconstruiesc în acceptarea aproapelui și practicarea iubirii: „Chipul Tău tremură în oglinda apei/ din vasul samaritenei. /Numai atât am/ am voie să te zăresc…/ semn că atâta lumină/ este în fântână/ câtă apă de dar/ golesc din ciutură” (,,Mi-e sete de Ceva”).
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
- Depășind, totuși, viziunea ubicuuă (Raiul și Iadul, or fi fiind în cer or chiar pe pământ?!), e cert că prefigurăm viitorul nostru etern aici, pe pământ. Conștient sau nu, bifăm pe tablițele lui Moise una din cele 10 legi/ porunci, le scrijelim cu carnea și sângele propriu, făcând uz de liberul arbitru, permanent curtând Binele ori Răul, Adevărul sau Falsitatea, Frumosul sau Urâtul. Conștient de inconsecvența umană. Numai purtând permanent în buzunar cheia infailibilă încredințată – aceea care păstrează tripticul de aur (credința, speranța și dragostea) – putem înainta convenabil sau nu, armonios, sau nu. Fugim de ceea ce atentează la comoditatea noastră: „Voi fugiți de formele colțuroase/ Eu domnesc plenar în împărăția Pătratului/ alerg croșetând între unghiurile opuse/ de dimineața până iarna/ dar noaptea iau poziția bufniței/ pe mările ignoranței,/ chiar în mijlocul formei perfecte,/ să văd întocmai,/ să pot asculta nepărtinitor,/ având pe limbă un grano salis/… să nu-mi zdobesc de pereți năzuințele…” (,,Echidistanța pătratului”).
Nonconformarea cu standardele schimbătoare ale lumii, cu fiecare modă, precum corectitudinea politică, stima de SINE (nu de tine!), și alte sloganuri/ atitudini care pot deveni conduite de viață – sloganuri venite de oriunde („tinichele transformate în giuvaiere”) – și adoptate imediat prin obediența recentă a românilor, mode NEproductive de BINE, ba, dimpotrivă: „NU vreau să mă întind/ în patul lui Procust din magazia voastră/ mutați-l în camera de sus,/ de n-am să-l ocup plenar!/ dați-mi răgaz să mai înfloresc/ câte o petală/ pe lună…/ pe an… (,,Procustiană”). Diluarea valorilor fundamentale sădite în ființa noastră de către Creator (și prin Fiu) – și cultivate de secole de poporul creștin – distorsionează ființa noastră morală, socială, mediul înconjurător, specia, treptat și inexorabil, conduc la autodesființare: „Excesele necuprinse între coperțile istoriei/ deschid porțile marii extincții”…„În laboratorul Meu,/ se tot forțează ușa și mâna-mi/ să clonez ce și cum vrei tu.// Frenkensteini hermafrodiți/ se vor întoarce pe călcâiul pocit/ cu o zvastică de foc în mână” (,,s.o.s. mankind”). Să fie acesta Iadul pe care-l prefigurăm de aici, de acum? Pentru Mâine!
- Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Trădarea – aceea care ține de inconsecvență, incoerența cu Învățătura pare a fi o slăbiciune frecventă. Oricum, după o „trădare”, de orice culoare ar fi, omenește și creștinește vorbind, o cumplită mustrare de conștiință mă biciuiește. După ce-ai reusit să-ți alegi, cu trudă, un oarecare drumeag pe coordonatele Învățăturii, – acumulată în ani – urmează lupta de a persevera – proba de foc, de-a nu apuca altul mai convenabil, unul gardat de lâncezeală și indiferență sau, poate, vreo unul maculat: „Sunt așa cum sunt/ cum am fost/ în ultimii două mii de ani/ fără chimicale/ fără alchimii/ cu un al treilea ochi de serviciu” (,,Ediția Princeps”).
Acceptarea resemnată în ORICE situație, alegere, conștientizând că ceea ce experimentăm în clipă e doar un simptom, un episod pasager din epopeea personală, PRE/scrisă de Creator: „ Aceeași casă – cu altă masă/ același cap – altă minte(cea de pe urmă)/ același salariu – alte taxe si impozite// ACEEAȘI Penelopă – ACELAȘI Ulise!// același drum – alți trecători/ aceeași viață – altă vârstă/ aceeași pădure – alt anotimp în copaci/ aceeași mare – alt val/ aceeași moarte – altă viață(de apoi) // ACELAȘI Dumnezeu – ACEEAȘI iertare!” (,,Altul este, de fapt, Același”).
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
- Zăboviți, un pic, cu mine! În fundal, tocmai am pus oratoriul lui Hyden „Creațiunea” – luat din telefon. Să ne înălțăm inima și mintea urmând Cântarea prorocului Daniel: „Binecuvântați-l… pe Domnul… toate… tot …”. Să ne minunăm, așadar, de Perfecțiunea universului, a Terrei, cu tot ce și cum a pus EL, în acestea. Operă divină… desăvărșită! Mult prea anemic apare acest epitet, ros de atâta improprie supra/evaluare! O nouă formă superlativă cu această unică referențialitate se clamează: Încerc să vizualizez sublimul: „Osana in excelsis!//Slavă Ție!// Îmbraci în culori/ și caldul și frigul/ limpezești gândul/ alini vântul/ stârnești cântul// Pentru atâtea/ primește coroană de lapis lasuli/ și-acest oratoriu albastru” (Oratoriul ,,Imperialul albastru” din volumul ,,Simfonia mea albastră”). Într-un alt volum, în pregtire, am zăbovit la acest mirabolant și cutremurător Incipit al Omenirii. După o viață de observare și experimentare firească a lumii, poate, un dram mai mult decât aceea rutinieră!, tot mai mult mă tulbură anvergura și perfecția universului, dar și a FIINȚEI umane, cea primordială – versus devenirea ei. De pildă, am reflectat/ scris despre capodopera Zilei a 6-a a Facerii – probabil, proba divină de foc în conturarea universului intim al Omului: alcătuirea complexității, dar și a subtilității Femeii (pornită, de fapt!, din reziduala coastă a lui Adam). O scânteiere divină! – prin tot ce-a pus în ea: frumusețe, multă, multă durere – compensată de bucurie, – gingășie, răbdare, o rară putere interioară de a ierta sau, uneori, dimpotrivă…! Dar, cert e, că pe Ea, pe femeie, a implicat-o mai mult și și-a luat-o drept colaboratoare la Creațiune (vs. Job-ul lui Adam?!). Cred că ,,Via dolorosa este de genul feminin”: „Mai aruncă o dată zarul cu putere/ «Femelă, va să fie!»/ și o făcu apetisantă la vedere./ Legă în trup un nod anume/ cu un sigiliu sacru, fără nume./ Mult timp n-am prins de veste/ că în păduri doar ele poartă lanțul viu/ și eu – meșteșugită verigă în poveste”. Da, durere, dar i-a dat, totuși, mângâierea copilului, ca să poată răzbi pe cale. Fie ca iubirea filială să rămână veșnic – pe Pământ și Ființa umană, armonios mobilată cu afectele primordiale, puse exclusiv în OM. Să ne potrivim trăitul având inima deschisă, zâmbet, armonie!, dar și trăirea, cultivându-ne latura spirituală, incluzând, desigur, reflexele artelor, regina fiind sublima armonie a marii Muzici. Pretinsa Credință ca și cearta/ răutatea/ războiul – de orice anvergură, la orice nivel – nu au sursă divină. Marile RĂZBOAIE pornesc de la micile conflicte dintre noi! Este suma energiilor negative a/cumulate în jurul nostru/ în noi înșine! Falsitatea și somnul rațiunii naște monștri! Parcă tot mai hidoși, de când Goya dixit. Fie ca ,,Non-rațiunea” să nască îngeri, fantezii artistice înălțătoare…!
- Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
– „Orice ai da unei femei, ea îl va înmulți. Dacă-i dai spermă, ea îți va oferi un copil. Dacă-i dai o casă, ea îi va oferi un cămin. Dacă-i dai alimente, ea îți va da hrană. Dacă-i dai un zâmbet, ea îți va oferi inima ei” (William Golding).
