În „Fever Pitch”, Nick Hornby, suporter de-o viață și pe viață al Arsenalului, mărturisea că, de-a lungul timpului, nu a adresat mai mult de patru propoziții jucătorilor săi favoriți. Asta nu-l împiedica să aibă colocvii fictive cu „tunarii”: „Și acum îl scot adesea pe Alan Smith la crâșmă, îi iau o bere slab alcoolizată, îl pun pe un scaun și discut până la Judecata de Apoi și chiar după aceea despre pretinsa zgârcenie a lui George Graham, despre forma lui Charlie Nicholas ori transferul lui John Lukic”.
Mi se întâmplă și mie să port, la răstimpuri, conversații imaginare. Dar nu cu fotbaliștii preferați, fie ei în violet sau în galben și albastru. Acest gen de dialoguri eu îl am cu oameni dragi, care nu mai sunt printre noi. Se derulează, de regulă, la o cafea. Și, câteodată, la umbra calendarului de perete.
Pe 16 februarie numărăm 13 ani de când Dumitru Sechelariu a părăsit această lume. 13 așadar. Din 2013. Fiecare număr are simbolistica sa. Dar parcă 13 este de o semnificație aparte. Așa că e vremea unei cafele. Precizare: nu-mi amintesc să fi stat la (mai mult de) o cafea cu Seche atunci când el era în viață. Bineînțeles că discutam des. Dar în marea lor majoritate erau discuții „de serviciu”. De cele mai multe ori, la telefon.
Eu sunam, el răspundea. Paranteză: răspundea întotdeauna și oricui. Iar atunci când nu putea vorbi sau nu auzea/vedea apelul, suna el mai târziu înapoi, indiferent cine îl căutase. Și asta o poate confirma orice jurnalist (și nu doar jurnalist), care l-a apelat vreodată telefonic pe Dumitru Sechelariu. Exemplu de bună practică.
Și, până la urmă, o formă de respect. Paranteză încheiată. Sigur că au existat și șuete, unele de neuitat, altele de nepovestit, dar de stat față în față, doar noi doi, întinzându-ne cu discuția la o cafea sau mai multe ori chiar la un pahar de ceva, de orice, din miez de zi și hăăăt până-n creierii nopții, asta nu, cu siguranță nu. Între timp însă, am început să… recuperez.
Și să-l „scot” pe omul acesta la care am ținut și despre care știu bine că a ținut la mine la câte un espresso scurt și o conversație lungă. Iar în aburii cafelei „amintirile au parfum de Kouros și contururi ca de fum, fum de Muratti”, ca să folosesc o frază mai veche care a intrat, pentru a rămâne, în inima lui Doru Sechelariu, fiul fostului primar de Bacău. Discuțiile imaginare cu Seche nu curg mereu la fel. Uneori urmează linii aproximative, îngroșate sau dublate, ca în anumite desene în cărbune făcute de Ottone Rosai.
Alteori sunt vesele și sprințare precum replicile lui Dinică din filme. Și adesea stau și mă gândesc ce replică amuzantă ar fi găsit Dumitru Sechelariu referitor la faptul că nu putem fi prieteni și pe facebook, în condițiile în care eu nu folosesc rețelele de socializare. El, însă, cu siguranță că ar fi fost de găsit pe social media. Încă de la bun început sau chiar înainte de asta! Și nu e o vorbă de spirit, ci o stare de spirit: Seche a fost mereu un avangardist.
Discut(ăm) despre fotbal și despre oraș, despre atunci și acum, despre ce a fost și nu mai e și poate că nici nu va mai fi. Despre ziar, oameni și vremuri, uneori chiar și despre vreme când mă supără din cale-afară genunchiul. Și atunci îmi imaginez că-mi spune, cu zâmbetul acela inconfundabil, care-l făcea să semene într-atât de bine cu George Constantin: „Uite că ai mai îmbătrânit și tu puțin”. Uite că așa este.
Am mai îmbătrânit. Și eu. Puțin. Dar tocmai asta nu-mi poate șterge din minte faptul că, atunci când a părăsit această lume, Dumitru Sechelariu era, totuși, relativ tânăr. Mergea pe 55 de ani. Vârsta mea de acum. Așa că îi dau înainte, povestindu-i de familie, de familia mea și parcă îl aud aievea cum îmi vorbește, la rându-i, despre familia sa, „o familie frumoasă”. Și acum, că tot am adus vorba de familie, o amintire ceva mai veche. Una dragă, pe care nu am așternut-o niciodată în scris. O vinietă ce-și găsește, în sfârșit, momentul și locul.
În aprilie 1997, FCM Bacău pierdea cu 2-1 la Bistrița la capătul unui meci în care „galben-albaștrii” lui Macea Nedelcu fuseseră furați ca-n codru de arbitrul Alexandru Dobrin. Erau timpurile în care FCM Bacău, cu Scânteie, Condurache și Jercălău, cu Narcis Răducan, Pavel și Gireadă, cu Popovici, Serea și Căpușă putea să le bată, jucând dumnezeiește, pe Steaua cu 5-1 și 1-0, pe Dinamo cu 2-0, iar pe Rapid cu 1-0. Dar erau și timpurile lui Jean Pădureanu și ale Cooperativei Naționale de Blaturi.
Și, în egală măsură, timpurile în care Dumitru Sechelariu se afla în plin război cu Cooperativa și în procese explozive cu Federația condusă de Mircea Sandu. Partida de la Bistrița s-a jucat într-o sâmbătă. Duminică, odată ajuns în redacție, l-am sunat pe Seche. Eram convins că va răbufni după un asemenea măcel. Vedeam deja titlul articolului scris cu litere mari cât palma, gata să ia la palme ofensa adusă Bacăului. Numai că președintele de onoare al FCM-ului părea să fie fără reacție. A spus ceva banal, mai degrabă de conveniență, ce anume, sincer, nu-mi mai amintesc. Am rămas descumpănit. Pur și simplu nu înțelegeam. L-am întrebat dacă a pățit ceva.
Și atunci- iar asta chiar că o țin minte de parcă s-ar fi întâmplat ieri și nu acum aproape trei decenii- Dumitru Sechelariu mi-a răspuns: „Nu, nu, nici vorbă! Dimpotrivă, sunt fericit. Tocmai am devenit tată pentru a doua oară. Soția mi-a dăruit o fetiță. Așa că, mă înțelegi, de fotbal vorbim altădată”. Când am coborât în secretariatul de redacție cu teancul de articole pentru „Moldova Sport”, suplimentul sportiv al „Deșteptării”, am descoperit cu surprindere că nimeni, dar absolut nimeni de la ziar nu știa că în acel sfârșit de săptămână primarul Bacăului devenise tată la… puterea a doua.
Prin urmare, am urcat din nou în biroul secției „Sport” de la etajul al doilea și, prin fumul țigării care sigur nu era Muratti Ambassador, ci, cel mai probabil, ceva fără filtru, am bătut la o mașină de scris Olympia știrea cu fundiță roz ce avea să fie publicată a doua zi pe o coloană în alb și negru. Sunt aproape 29 de ani de atunci, din ziua aceea de primăvară în care Dumitru Sechelariu se declara fericit. Și, iată, 13 de când vorbim despre Seche la trecut. Eu însă continui să vorbesc cu el, din când în când, la prezent. Mai luăm o cafea, boss?
