„În plină lumină” (Bacău, Editura Babel, 2019), noul volum al criticului şi istoricului literar Constantin Călin, este încă o tulburătoare provocare pentru spiritele îndrăgostite de esenţe. De ce „În plină lumină”? Întrucât „Lumina e importantă atât medical, cât şi moral […]. Lumina clarifică şi simplifică. Sub ea nu-i loc de mistificări […]. În plină lumină e în intenția mea, poate exagerată, un breviar, deci o carte instructivă, menită unor lecturi repetate. Ea conţine «tablete de limbă», portrete de contemporani executate in aqua forte, marginalii referitoare la mentalităţi, reflecţii asupra unui spectru larg de chestiuni morale, politice sociale”, mărturiseşte autorul. Motiv literar, semn al vieţii şi bunătăţii, lumina simbolizează totodată cunoaşterea, adevărul şi speranţa, este mijloc de decriptare a misterelor, sugerează, între altele, armonia şi echilibrul ca legi fundamentale ale Creaţiei.
Bijutier al Cuvântului, psihosociolog hărăzit cu o percepţie de excepţie a zvârcolirilor Lumii (deşi ne spune că este „doar observator”…), zămislind uneori vedete ale cugetării (şi) din ceea ce unora le pare a fi căzut în banal (scărpinatul, fidelitatea, denudarea, criza, frunza, soacra, aplauzele, greaţa, îndoiala, indignarea, cerşetorul şi măturătorul, „pofticioşii”…), Constantin Călin înnobilează temele cu duh metafizico-literar, le plimbă imperial prin istoria spiritualităţii elevate şi ni le oferă în straie de gală. Volumul este structurat în trei capitole – „Asteriscuri” şi „Zigzaguri” („…unde am pus texte scurte, miniaturi încrustate cu exemple istorice şi culturale, al căror sens polemic e prea evident ca să-l mai subliniez”), între care sunt inserate ”Dispersiile” („Literar, reprezintă o miză: oare le-am croit bine?, mă întreb. Rezonează? Izbesc? Barem câteva, înţeapă? […] «Dispersiile» mele s-au ivit spontan, cu reacții directe, aproape viscerale şi corespund, ca formulări, tendinţei accentuate prin ani, de a fi explicit, concis, pregnant. Definite exact, sunt mai degrabă mici fragmente de jurnal […]. Dacă ansamblul lor e coerent, şi din el rezultă o etică, atunci, îmi îngădui să cred, mi-am atins scopul”). Portretele din „Asteriscuri” sunt memorabile; poate fără egal în discursul literar contemporan. În „Zigzaguri” găsim (şi) o veritabilă lecţie de chirurgie estetico-etică a societăţii.
În economia formatului acestor însemnări, mi se pare nimerit să amintim câteva dintre „dispersii”, cele despre care universitarul Constantin Călin spune că deşi „uneori au aluri de «aforisme» mă obligă să precizez că, totuşi, nu mă consider din stirpea lui Vauvernagues, Lichtenberg şi Emerson”. Nu doreşte nici ataşarea de lungul șir de „autori români de apoftegme”. Să-l ascultăm…
„Cea mai înaltă apreciere primită ca autor: «Când te citesc, îmi vine să scriu».”; „Şansele şi neşansele noastre sunt oamenii.”; ”Calitatea de conducător se verifică la asaltul linguşitorilor: dacă nu-i acceptă înseamnă că e puternic şi cinstit.”; „Răutatea sporește, adesea, odată cu vârsta. Sunt bătrâni în care mârâie mereu ca un câine. Unii mor cu el încă viu.”; „În fiecare om e o parte din Iisus. Aşadar, nu ignoraţi omul.”; „Verset: «Ajută-mă, Doamne, să-mi merit zilele pe care mi le dai».”; „Ori de câte ori aud cuvântul nelimitat, mă întreb «în ce sens»: spre cer sau spre abis?”; „Când eram la liceul militar, îmi ziceau întruna: «Spatele drept!», «Fruntea sus!», nu însă şi «Mintea sus!». Or asupra acestui lucru ar fi trebuit insistat.”; „«Mai întâi să dăm hrană sufletului şi în al doilea rând corpului» (Platon). Neîndoielnic, lectura e un aliment pentru suflet. Câţi încep însă, «mai întâi», ziua cu o lectură?”; „În ţara românească, democraţia a fost frumoasă doar în stadiul de intenţie, auroral. Îndată ce s-a trecut la aplicaţii, s-a urâţit brusc, ba a stârnit şi nostalgii după dictatură.”; „Aţi observat? Prostiile spuse cu însufleţire sunt luate drept adevăruri.”; „Îndoiala te încetineşte în treburi, dar te scuteşte de erori.”; „Nu mă rog cu îndoială; mă îndoiesc însă că merit cele pentru care mă rog”…
Parafrazându-l pe Constantin Călin, nu pot să nu-i spun: „Când Te citesc, îmi vine să scriu”. „Asteriscuri” şi „Zigzaguri” stau, în minunată companie, pe acelaşi raft cu „Pliculețul Minervei”, volumul lui Umberto Eco. „Dispersiile” îmi aduc aminte şi de o ambiţie a lui Paul Klee: „Dacă Ingres a introdus ordine în repaus, eu aş vrea să introduc ordine în mişcare”. Vom reveni (în alte contexte) asupra acestui volum.


PUBLICITATE