Născut în februarie 1969, a copilărit pe Miron Costin, absolvent al Școlii de Muzică, așa cum era odată, a urmat liceul la IRAV și la „Letea”. Din 1987 angajat ca instrumentist la „Plaiurile Bistriței”, absolvent de Conservator – la Cluj Napoca, actualmente profesor la Colegiul Național de Artă „George Apostu” și membru dirijor și violonist al formației „Frații Năstase”. Așa arată în mare CV-ul artistului băcăuan Cristian Năstase, un personaj foarte apreciat în lumea folclorului băcăuan și nu numai, și cu o poveste de viață ce cu ușurință ar putea trece drept scenariu de film. Drept urmare, în urma unei întâlniri în care am stat „de povești”, încercăm să redăm o parte din viața violonistului Cristian Năstase.
-Ne-ați spus în mare drumul dumneavoastră prin viață și în carieră și ați pomenit de „Plaiurile Bistriței” prin anii 85-87 și apoi despre Conservator. Cum ați trăit evenimentele din 89?
-Păi eram în armată și eram membru în ansamblul Doina al armatei, unde am fost ales ca dirijor. Ce e mai interesant este că în 2006 am fost numit dirijorul Orchestrei Radio, la București. Și ca o curiozitate, mai mult de jumătate din această orchestră am fost colegi cu ei în ansamblul Doina.
-Și cât timp ați fost la Orchestra Radio?
-Nu prea mult. Vreo 8 luni. Era foarte greu, aveam și copilul mic… Dar, după Revoluție am intrat la Conservator, unde, sincer, am intrat fluierând, chiar dacă se intra mult mai greu decât astăzi. Am intrat al treilea și am fost foarte fericit. E vorba de Consrvatorul de la Cluj care avea o extensie la Piatra Neamț. Făceam naveta, trei ani la Piatra și unul la Cluj. A fost foarte greu. Și aveam grijă și de familia mea, eu împreună cu fratele meu.
-Să înțeleg că între timp aveați și formația. Tot timpul s-a numit așa?
-Noi provenim dintr-o familie de lăutari foarte vestiți. Tatăl meu era Gheorghe Năstase, a fost clarinetist la „Plaiurile Bistriței” și dacă vă uitați în toate filmările cu Ion Drăgoi, tata era acolo cu clarinetul. Mama a fost și este mamă în continuare. În general la lăutari, era lege, acum nu mai e, ca nevasta să fie fată de casă. Eu am prins perioada aceea cu mulți lăutari de valoare. Ion Drăgoi, mai era Mihai Tănase care nu avea nicio clasă de muzică și cânta tot ce se putea. Și ca drept dovadă, unul din nepoții lui, Sorin Zlat, a luat locul I la un concurs de jazz în America, și acum îl cunoaște toată lumea. Și eu fac parte dintr-o familie de lăutari, dar nu pot spune că tata era de talia lui Mihai Tănase, dar era foarte bun. Provin dintr-o familie aerisită la minte, ca drept dovadă, din familia noastră fac parte profesori, ingineri, lume bună. Noi am ales muzica, și eu și fratele meu, iar eu, pentru copiii mei nu concep altă meserie decât muzica. Pe bunicul meu îl chema Anghel Năstase și era un lăutar foarte vestit prin zona lui, pe Valea Siretului, pe la Filipești. Bunicul meu cânta cu stânga iar formația lor se numea Frații Anghel. Noi ne-am spus Frații Năstase.
– Sunteți în continuare șeful formației Frații Năstase dar sunteți și profesor.
-Da. Mai exact sunt corepetitor la secția de coregrafie a Colegiului Național de Artă „George Apostu” Bacău și în paralel pregătesc și taraful Teișorul al colegiului. E o atmosferă excelentă acolo. Chiar aveam nevoie de locul ăsta. După Plaiurile Bistriței, prin 2000, am fost chemat la Ansambul „Busuiocul”, unde și acolo am fost dirijor vreo patru-cinci ani. În 2006, după „Busuiocul” am fost chemat la Radio, la Orchestra de Muzică Polpulară a Radiodifuziunii Române. Iar din această poziție, cunosc cam toate instrumentele deși eu sunt violonist.
-Vă amintiți care a fost prima apariție scenică?
-Prima dată… În orchestră am apărut prima dată în opzeci și… Am dat examenul dintr-a VIII-a într-a IX-a la Iași și nu am luat primul examen și am venit și am intrat la IRAV… și atunci Plaiurile Bistriței plecau în turneu la mare, cum era atunci. Și ne-au luat și pe mine și pe fiul lui George Sîrbu, care era dirijor atunci. Și am trecut de la Paganini…la ce se cânta în orchestră și mi se părea foarte greu. Când eram în clasa a X-a, nu prea erau violoniști. Trebuie să spun, cu mândrie, că în perioada lui Drăgoi, Bacăul era locul cu cei mai buni violoniști din țară și aici vorbesc de folclor.
-Și acum cântați muzică populară și lăutărească…
-Lăutăreasca veche, se numea folclor orășenesc. Muzică de mahala..
-Aveți mulți ani de muzică în spate. Cum vedeți acest curent, manele?
-Cum să fie? Cei care cântă acest gen nu trebuie acuzați. E o muzică grea. Sunt instrumentiști desăvârșiți. Sunt unii tineri, care sunt și olimpici, și cântă manele pentru că este cerere și se câștigă bine.
-Cu ce nume celebre ați colaborat de-a lungul timpului?
-Din 84, când am început să cânt la Plaiurile Bistriței și până când am fost dirijor la Orchestra Radio, cred că am cântat cu toată lumea importantă din România. În primul rând, am acompaniat cu Orchestra Radio pe Marcel Pavel, spectacole de varietăți, Teo Trandafir, Nico, cu foarte mulți. La muzică populară, exceptând-o pe Ioana Radu și Maria Tănase, am cântat cu toată lumea: Irina Loghin, Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Benone Sinulescu, cu Furdui Iancu. Și am cântat și ca instrumentist dar și ca dirijor. Din punctul ăsta de vedere am avut o viață foarte frumoasă și mulțumesc bunului Dumnezeu. Am văzut…. ce nu am crezut.
„I-am cântat lui Saddam Hussein, regelui Mihai dar și lui Iliescu”
-Ați cântat foarte mult pe scene din România. Ați avut concerte și în străinătate?
-Da. Am fost imediat după Revoluție prin Turcia, în 90, și Italia, iar în 92 am ajuns în Elveția. Prin Val Mănescu. El avea niște cunoștințe pe acolo și a organizat un turneu cu ansamblul. În una din seri ne-au invitat lo masă și ne-a spus Val: „cântați cât mai bine că sunt pe aici patroni de restaurante”. Și cam așa a și fost, că am primit invitație să cântăm într-o stațiune montană. Așa că am plecat în 92 patru oameni, printre care eu și tata, George Pascal cu naiul și un țambalist de pe la Suceava. Iar de atunci până prin anul 2000, cam șase luni le stăteam în Elveția. Mergeam vara două luni, iarna două luni, prin mai vreo două luni, până a început să mai miște și pe la noi, în România, câte ceva. Am avut multe turnee. Am cântat inclusiv lui Saddam în Irak, cu ansamblul Plaiurile Bistriței. Am fost la hotelul Sheraton și într-o seară am avut concert acolo la un dineu. Sadam era la 10 metri de mine. Bine, cu o securitate de…
-Dar cum ați ajuns tocmai la Saddam?
-Păi era acolo un festival foarte mare, la Babylon, și probabil, din cele aproximativ 30 de formații care am participat acolo, le-a plăcut de noi. Folcorul nostru e foarte admirat în străinătate. La Saddam am fost la o recepție și am cântat vreo jumătate de oră. Apoi i-am mai cântat regelui Mihai în Elveția, fostului președinte Iliescu, tot în Elveția. I-am cântat chiar la Crans Montana, că noi acolo cântam, iar domnul Iliescu era la forumul ăla de la Davos. Și în sânul nostru existau simpatii politice așa că aveam dispute. Tata era cu Iliescu, Pascal era liberal și se mai contrau. Când restaurantul nu era plin, patronul ne punea să cântăm pe terasă, chiar dacă era mai frig. Și Pascal îi spune lui tata…„cântă serios că vine președintele tău, Iliescu”, dar noi credeam că e unul care seamănă. Și când ne-am uitat mai bine, chiar Iliescu era. A venit direct la noi și cred că l-a simțit pe tata că l-a luat de după gât. Eram emoționați că totuși, era un fost președinte de țară…atunci nu mai era… De emoții atât i-am spus: dacă treceți prin Bacău, treceți pe la noi pe la Casa de Cultură. (râde). Am fost și în Kazahtan și am cântat la președintele de acolo. Singurul regret este că n-am fost să cânt în America. Și nu pentru bani, că nu asta e, ci pentru mine…
„E bine ca toți copiii să facă muzică”
-În zona asta a muzicii, e diferență între hobby și profesioniști. Este bine ca oamenii să aibă hobby-uri în muzică? În instrumente, chiar voce…
-Da, este foarte bine și vă spun și de ce. Eu mă uit la copiii de la liceul de artă. Mi se par toți frumoși. Nu neapărat fizic…au o frumusețe aparte. Muzica te transformă. Eu nu pot vedea ceva mai frumos pe lumea asta decât muzica. Nu pot fără muzică. Și dacă m-aș mai naște de 20 de ori, tot asta aș face. Singurul regret este doar că nu am făcut ce am început, adică muzică clasică. Eu chiar recomand părinților să își dea copiii la muzică. Doi, trei, patru ani, să cunoască un pian, o chitară, poate vioara e mai grea. Să facă voce… nu trebuie să fie profesioniști. Înainte credeam că dacă nu ai auz, nu e bine. Nu-i adevărat. Totul se studiază. Totul e așa. Când te naști, nu știi să vorbești, dar cu timpul…Așa e și cu auzul… Iar muzica este un limbaj universal. La fel și în coregrafie. Dacă mă întâlnesc cu un chinez și nu știu chineză, dacă îi spun nota re, el știe ce spun. Muzica e universală.
-Ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră?
-E modul meu de viață.
-Dacă puteți să ne spuneți câte ceva și despre partea discografică.
-Am un album scos cu fratele meu, se numește „Lăutari de viță veche”. Am și eu singur, trei albume cu Vasilica Tătaru, la Vaslui am scos vreo trei albume. Așa e cu lăutăria. Meseria de lăutar este o meserie nobilă. Un lăutar este în primul rând un psiholog. Un lăutar bun, când se uită în sală la un eveniment, știe ce fel de muzică trebuie să abordeze… Acum nu prea mai e așa… Când mă uit, au transformat nunta într-o afacere și se cântă cum se cântă. Sunt și foarte buni…
-Ce planuri de viitor aveți, din punct de vedere profesional?
-Sper să mai fac multe lucruri și sunt foarte optimist. Vreau ca anul acesta să adun material pentru un nou album, am textier iar eu fac partea muzicală. Trebuie să spun că aproximativ 80% din soliștii din Bacău lucrază cu mine. Și pentru coregrafii fac partea muzicală, pentru cei din Bacău, Piatra Neamț, Vaslui, Vrancea și chiar Iași. Trebuie să cunoști foarte bine zona folclorică respectivă. Sunt multe particularități în folclor. Bacăul este o zonă superbă din acest punct de vedere.
