În contextul eforturilor susținute pentru modernizarea procesului educațional din anii ’70, introducerea tehnologiilor noi în școli a devenit o prioritate. Cabinetele specializate, laboratoarele de fizică și chimie, sistemele de televiziune integrată – toate erau menite să îmbunătățească actul didactic și să creeze un mediu educațional mai performant. Însă, pe lângă aceste inițiative constructive, unele direcții de modernizare au ridicat semne de întrebare.
Un exemplu elocvent a fost implementarea sistemului de interfon în unitățile de învățământ, fenomen semnalat de publicația „Steagul Roșu” în ediția sa din 23 februarie 1974. Oficial, aceste sisteme erau justificate prin nevoia de a facilita comunicarea între profesori și elevi, de a transmite anunțuri importante și de a eficientiza organizarea activităților școlare. În realitate, ele ofereau directorilor de școli o nouă metodă de supraveghere a cadrelor didactice, o modalitate de a monitoriza lecțiile fără a fi prezenți în sălile de clasă.
Un mijloc de control?
Dacă, în mod ideal, modernizarea școlii ar fi trebuit să se concentreze pe dotarea laboratoarelor și a atelierelor – multe dintre ele rămase fără materiale sau echipamente de bază –, o parte dintre directori au ales să investească în interfoane. Astfel, aceștia puteau „asista” la mai multe ore simultan, fără a interacționa direct cu elevii sau profesorii. De aici și întrebarea firească: era această „inovație” un pas înainte în procesul educațional sau doar o metodă de control și comoditate pentru conducerea școlilor?
Unul dintre principalele riscuri semnalate de presă era că această supraveghere indirectă nu oferea o imagine reală asupra desfășurării lecțiilor. Dacă un director putea nota prezența la multiple ore prin simpla ascultare a interfonului, el nu putea evalua cu adevărat implicarea elevilor, dinamica predării sau dificultățile întâmpinate în procesul didactic. Această tendință ridica serioase întrebări despre adevăratele intenții din spatele implementării sistemelor de interfon.
Reacția autorităților
Într-o perioadă în care controlul ideologic asupra educației era deja strict, această nouă „modă” a interfonului părea să adauge un nivel suplimentar de supraveghere. Nu era vorba doar de eficiența pedagogică, ci și de modul în care profesorii își desfășurau activitatea, sub un ochi nevăzut, dar atent la orice abatere de la normele impuse.
„Steagul Roșu” solicita, în 1974, o reacție rapidă din partea Inspectoratului Școlar Județean pentru a reglementa această practică și a împiedica o interpretare abuzivă a modernizării. În opinia publicației, prioritățile școlii trebuiau să fie investițiile în dotări materiale și nu implementarea unor mijloace care, mai degrabă, serveau comodității directorilor decât educației propriu-zise.
Concluzie
Astăzi, interfoanele din școli sunt în mare parte o relicvă a trecutului, înlocuite de alte tehnologii moderne de comunicare. Însă dezbaterea ridicată în 1974 rămâne actuală: unde se termină modernizarea educației și unde începe supravegherea excesivă? Fie că vorbim despre camere video în sălile de clasă, platforme de monitorizare online sau alte sisteme de control, dilema dintre eficiență și libertatea actului didactic persistă. Modernizarea trebuie să fie un mijloc de sprijin pentru profesori și elevi, nu un instrument de supraveghere care să inhibe creativitatea și interacțiunea autentică în procesul educațional.
