Adevărul nu poate intra în vacanță, nu poate lăsa minciuna să-l… suplinească
La filosoful Platon (427 î.H-347 î.H.), minciuna fusese trimisă în fața unei instanțe în care judecătorul era adevărul. Și ce judecător, dacă ținem seama de faptul că filosoful grec susținea că nu trebuie să se respecte omul mai mult decât adevărul! Cuvintele false nu sunt doar rele; ele infectează sufletul, argumenta el.
Platon adoptă însă o dublă atitudine față de minciună: refuzul sistematic al minciunii pentru tot ceea ce ar putea să-i atingă pe zei, dar și posibilitatea acordată oamenilor de a minți; dar numai celor mai buni dintre ei… Clement Alexandrinul și Origene aveau să evidențieze, solidari cu Platon, inaccesibilitatea minciunii către zei. La nivel uman, toți sunt însă unanimi în recunoașterea oportunității minciunii care poate fi folosită în slujba anumitor oameni. Exemplele pe care Clement Alexandrinul și Origene le oferă trimit către Biblie, dar și către autori laici. Minciuna în scop utilitar, în condițiile-n care intenția morală este salvată, nu trebuie privită ca o minciună adevărată… Am văzut, Sf. Augustin este solidar, în multe privințe, cu predecesorii săi care au evidențiat dorința deliberată de a minți, dacă scopul este reprezentat de asigurarea confortului cetății. Există însă deosebiri între Sf. Augustin și aceștia, cu privire la legalitatea minciunii…
În ,,Republica”, Platon ne oferă un discurs memorabil despre ,,nobila minciună” (gennaion pseudos). Andrei Cornea ne dăruiește în traducerea ,,Republicii” (București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986) o altă variantă pentru ,,nobila minciună”. El optează pentru ,,una vrednică de tot”. Iată fragmentul respectiv: ,,Dar care ar fi oare mijlocul – am spus eu – de a-i face să creadă, dintre acele minciuni necesare despre care vorbeam, una vrednică de tot, mințiți fiind, mai întâi de toate, chiar cârmuitorii înșiși, iar dacă aceasta nu este cu putință, măcar restul cetății?” (op. cit., p. 194). Pe scurt, în acest dialog platonician angajat de Glaucon și Socrate, ultimul consideră că este lăudabil să minți pentru o cauză merituoasă. În cazul său, o nobilă minciună (una vrednică de tot) este necesară pentru a justifica moral o societate ideală, stratificată și stabilă, condusă de un rege-filosof. Prin vocea lui Socrate, Platon susține că dacă oamenii ar crede în minciuna nobilă, pe care a expus-o sub forma unui mit, ei ar fi mai înclinați ,,să se îngrijească de stat și unul de altul”. Minciuna nobilă este privită ca „un artificiu pentru una dintre acele minciuni care apar la nevoie”… Cei care conduc cetatea trebuie, mai mult ca oricare alţii, să mintă, fie din cauza duşmanilor, fie din cauza cetățenilor, spre folosul cetăţii, ne mai spune Platon, în vreme ce toți ceilalți membri ai cetății nu trebuie să procedeze la fel. Platon acceptă minciuna, dacă aceasta se referă la aspecte „admirabile din punct de vedere moral”… Aceiași actori ai dialogului platonician ne lasă însă să înțelegem că pledează și pentru ,,fereala de minciună și faptul că, de bună voie”, oamenii (unii…) ,,nu acceptă minciuna niciodată, ci o urăsc, pe câtă vreme adevărul îl iubesc” (ibid., p. 278). Ei nu acceptă că ar fi cu putință ca ,,aceeași fire să fie și iubitoare de înțelepciune, dar și iubitoare de minciună” (ibid.). Ne izbim din nou de dubla atitudine a lui Platon față de minciună.
Cu Aristotel (384 î.H.– 322 î.H), elevul lui Platon, intrăm într-un orizont mai nuanțat al problematicii minciunii. Ce câștigă cei care mint? întreabă el. Faptul că nu sunt crezuți când spun adevărul… Care este relația dintre adevăr și minciună? Minciuna în sine este rea şi de dojenit, iar adevărul este bun şi lăudabil. Cea mai mică deviere iniţială de la adevăr este multiplicată mai târziu în mii de alte minciuni… Dar relația dintre adevăr și istorie ce chip are?… El, logicianul-reper al umanității, îndrăgostitul de rigoarea cugetării, ne spune ceva tulburător: ,,Poezia este mai adevărată decât istoria”… Pentru Aristotel, nicio regulă generală nu este posibilă despre minciună, pentru că oricine susținea minciuna nu putea fi crezut. Îl persifla și pe Homer, spunând că i-a învățat pe poeți să spună ,,minciuni cu îndemânare”. Minciuna însoțește, precum un alter ego, toate paliere vieții individuale și colective, întregul areal comportamental uman. În limbaj aristotelic, minciuna poate fi concepută drept o virtualitate ce-și așteaptă cuminte și tăcută, în adâncimile gândului, actualizarea. Se spune că acolo unde există iubire, nu este loc pentru minciună, prefăcătorie, măsluire… Florin George Popovici ne provoacă frumos în preajma acestei nuanțe aristotelice: ,,Mă întreb în acest loc dacă nu cumva orbirea provocată de îndrăgostire este în ultimă instanță o formă de neadevăr. Îmi este mult mai ușor să admit că acolo unde iubirea se atrofiază sau dispare, minciuna își face simțită prezența, intră triumfător în viața unui cuplu, precum o garnizoană de cuceritori defilează printre ruinele unui oraș distrus și abandonat” (https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2015/ 01/11/ cateva-ganduri-despre-minciuna)… Invitat la ospățul metafizic, André Comte-Sponville (,,Mic tratat al marilor virtuți”, București, Editura Univers, București, 1998, p. 216) spune că „iubirea trebuie să se îndrepte în primul rând către adevăr, fără de care din iubire nu mai rămâne decât iluzie sau minciună. Buna-credință este tocmai această fidelitate, această iubire în spirit și în faptă. Mai bine spus, buna-credință este iubire de adevăr până într-atât încât această iubire ajunge să ne dicteze faptele, cuvintele și chiar gândurile. Este virtutea oamenilor care merită să fie crezuți”. Discursurile profunde despre adevăr și minciună, ne poartă pașii, chiar și aristotelic, spre esențele ființării.
În ,,Etica nicomahică” (Bucureşti, ,,Editura Științifică și Enciclopedică”, 1988), Aristotel ne invită să nu hăituim gândurile care vor să cugete în imperiul ideatic al tensionatei ecuații adevăr-minciună: ,,Să vorbim acum despre cei care respectă adevărul și despre cei ce adoptă minciuna, atât în vorbe, cât și în fapte sau în simularea lor” (op. cit., p. 99). Pentru el, virtuosul este cel care respectă adevărul, ,,pentru că astfel e deprins”. Adevărul nu trebuie să fie prezent doar în anumite zări ale aventurilor spiritului nostru. Nu poate intra în vacanță pentru a lăsa minciuna să-l… suplinească, întrucât, ,,cine iubește adevărul, respectându-l și în lucrurile lipsite de importanță, îl va respecta cu atât mai mult în cele importante” (ibid.). Platon, Preafericitul Augustin sau cel în spiritul căruia nu găsim nicio urmă palidă de scrupul, Machiavelli, nu se simt prea în largul lor în zările acestui discurs. Individului consecvent în respectul său pentru adevăr trebuie să-i oferim toate onorurile: ,,…celui căruia-i repugnă minciuna în sine o va respinge ca pe ceva dezonorant, iar un astfel de om merită toate laudele” (ibid.). Minciuna depreciază, destramă esențele ființei umane. Și cel care-și atribuie fără motiv calități mai mari decât cele pe care le posedă este perceput ca fiind mincinos. Mai mult, pare un om corupt; ,,altfel nu s-ar complace în minciună” (ibid., p. 100). Aristotel aduce în amintita ecuație și caractere precum lăudărosul și pe omul falsei modestii, întrucât trăiesc hrănindu-se (și) cu otrava unui anumit gen de minciună. Cineva este lăudăros ,,prin deprinderea sau natura sa, așa cum un mincinos este cel ce minte fie prin simpla plăcere de a minți, fie urmărind gloria sau profitul material” (ibid.). Când îi invită în scenă pe ,,oamenii falsei modestii”, surprinzător, nu-l omite nici pe dascălul dascălului său, ilustrul Socrate. Această categorie caracterială, ceva mai… agreabilă, ,,își neagă mai ales calitățile strălucite, așa cum făcea Socrate” (ibid.). Cei care uzează de asemenea disimulări sunt ,,numiți șmecheri și sunt de disprețuit” (ibid.), fiind trimiși în preajma lăudărosului. Gândindu-se parcă la Socrate, cu respectul știut, puțin părtinitor, Aristotel adaugă: ,,Dar cei ce folosesc cu măsură disimularea, practicând-o în legătură cu merite care nu sunt prea comune și nici prea evidente, apar ca oameni cu finețe de spirit” (ibid.).
Cu Aristotel, cel care ne-a făcut celebra mărturisire – ,,Amicus Plato sed magis amica veritas” (,,Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul”), spirit uriaș al umanității, mare întemeietor de esențe în toate zările, putem sta la o voroavă chiar și despre pojghița mereu subțire, fragilă de tot care se află între adevăr și minciună în orice clipă a și mai fragilei noastre supraviețuiri. El ne spune că doar supraviețuirea în registrul integrității și adevărului merită onoruri. Ne amintește mereu că o minciună, o dată rostită, solicită invariabil alte minciuni și, treptat, lucrurile o iau razna, ca un bulgăre de zăpadă desprins dintr-o avalanșă țicnită; minciuna se instalează, astfel, confortabil, în obișnuințele noastre. Da, e posibil ca pe termen scurt minciuna să fie generatoare de profit, dar pe termen lung te seacă, te văduvește de respectul, încrederea semenilor. Minciuna îți poate surpa și temeliile adevărurilor pe care le rostești, totuși, uneori. De ce e preferabil adevărul? Nu de teama consecințelor minciunii, ci pentru că în această matcă a viețuirii ar trebui să amenajăm firesc locuirea clipei cea repede ce ne-a fost dată. Peste veacuri, Immanuel Kant sintetiza fericit această exigență morală, spunând că ,,e cu totul altceva să fii sincer din datorie, decât din teama de consecințe dăunătoare” (,,Critica rațiunii practice”, București, Editura Științifică, 1972, p. 20).
Nu pot să nu mă gândesc și la Dostoievski, iubitorul de Aristotel și Kant, cel care l-a investit pe starețul Zosima și ca purtător de cuvânt al magiei adevărului. Romancierul rus aruncă masca de pe patima de care, într-o măsură mai mică sau mai mare suferim toți, minciuna, cea pe care Fiodor Pavlovici Karamazov, ,,părintele minciunii”, a postat-o pe blazonul caracterului său. Îi zice starețul Zosima, la taina mărturisirii: ,,Ştii foarte bine şi încă de multă vreme, ce trebuie să faci, eşti destul de deştept. Nu mai bea, nu mai vorbi măscări, nu te mai lăsa robit de patimile trupeşti şi mai ales de arghirofilie, închide cârciumile, dacă nu pe toate, cel puţin două sau trei. Şi mai ales nu mai minţi” (,,Frații Karamazov”, București, Editura Univers, 1982, p. 66)… ,,Şi mai ales nu mai minţi”… Zisa aceasta este emblematică pentru istoria adevărului. Starețul Zosima este un aristotelian pur-sânge: ,,Nu te minți singur. Cel care se minte pe sine și-și pleacă urechea la propriile minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui și să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, și astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-și omoare urâtul, se lasă în voia patimilor și a ispitelor trupești și, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el și un animal? Și toate astea numai și numai fiindcă se minte și pe sine, și pe alții” (ibid., p. 67).
