Fabrica de confecții Andprod Trading, creată de Florin și Mariana Dimitriu în Bacău, a împlinit 30 de ani. A traversat un important con de umbră al industriei căreia i s-a dedicat, dar de aproape 20 de ani lucrează, neîntrerupt, în lohn pentru celebrul brand italian Moncler. În Bacăul care până în 1990 era capitala neîncoronată a industriei confecțiilor din România. Despre modul în care a rezistat în hățișul capitalismului sălbatic prin care am trecut și unde a ajuns această întreprindere am discutat cu Florin Dimitriu și cu directoarea fabricii, inginera Nicoleta Tamaș.
Cum ați parcurs, domnule Dimitriu, cele trei decenii de activitate cu fabrica dumneavoastră?
Cei 30 de ani pe care i-am parcurs au însemnat muncă, trudă, griji, preocupări. Am căutat să ne dezvoltăm cât am putut. Puteam ajunge mai departe ca firmă, ca activitate, dar așa au fost vremurile. În primii ani ’90, aici am găsit terenul și aici am construit fabrica. Dar, foarte mulți angajați erau reticenți să vină la serviciu în această zonă a orașului. Poate și acum mai sunt unii. Cu personalul din conducere puteam face față la o fabrică mai mare, iar din „familia” acestei fabrici a fost alături de noi și inginera Tamaș Nicoleta, care a ajuns la noi direct de pe băncile facultății. Și a rămas aici până astăzi. Conduce echipa acestei fabrici, a înțeles cerințele firmei și a ajuns printre cei mai buni ingineri în producția de confecții din Bacău. Este stâlpul întreprinderii noastre. Ne-am întins, însă, cât ne este plapuma – cum se spune.
Care au fost, în cei 30 de ani de producție neîntreruptă cele mai bune momente, dar și cele mai slabe?
Cel mai greu a fost în perioada de circa zece ani în care lucram pentru piața internă. Noi lucram produse de calitate, cu materiale de calitate superioară, dar pe piața internă nu mai existau cerințe. În acea perioadă apăruseră tot felul de comercianți și de cumpărători care preferau produse de slabă calitate. Am avut, atunci, chiar mici probleme financiare, cu bilete la ordin sau cecuri refuzate. Le-am rezolvat, dar o ușoară cădere tot am simțit și atunci ne-am axat pe producția în lohn, pentru piața externă, unde dacă lucrezi bine ești bine văzut și căutat. Iar de atunci am lucrat în lohn numai cui firme bune, serioase, cu plățile la zi. În pandemie am avut cam o lună ceva probleme, dar care a avut efecte financiare de mai lungă perioadă, pentru că noi am plătit și mereu angajații normal, pentru a nu-i pierde.
Ați început să lucrați pentru Moncler și o faceți și acum. Cred că a fost cel mai important partener.
Da, cel mai important. Lucrăm direct cu firma-mamă din Italia și totul depinde de calitatea produselor noastre, de termenele de livrare, nu de altceva. Ei sunt foarte corecți, plătesc la timp, ne bazăm pe ei.
În această industrie schimbările sunt dese, iar Moncler sigur le tratează cu seriozitate. Țineți pasul cu ei?
O facem, dar aici e nevoie de o adaptare tehnologică permanentă, să fim mereu de actualitate. Și am făcut astfel de eforturi, evident în limita posibilităților. Noi, fiind o întreprindere de dimensiuni mai mici, nu prea ne putem gândi la fonduri europene mari pentru dezvoltare. Pentru noi, cei mai mici, nu sunt astfel de granturi. De aici, unele probleme.
Economiile lumii trec din nou printr-un soi de criză. V-a afectat situația?
Suntem în continuare afectați. Orice majorare de salariu, de exemplu, cum se cere acum peste tot, este un efort financiar. Or, sursa noastră de venit este una anume, nu atât de dinamică așa cum am avea nevoie.
O problemă actuală, reală, este cu forța de muncă. Aveți cu cine lucra?
Noi avem o bază, în acest sens, pe un nucleu de salariați cu vechime de 17 sau 20 de ani. Însă pepinieră de forță de muncă, mai ales calificată, nu mai există. Mai ales în domenii tehnice specifice. În Bacău nici nu mai sunt multe fabrici de confecții, iar lipsa forței de muncă oricum se simte.
După cei 30 de ani pe care i-ați parcurs, cum mai arată piața pe care sunteți?
Cum spuneam, nici fabrici nu mai sunt atât de multe în Bacău, ca altădată. Iar această situație se datorează în mare măsură lipsei de forță de muncă. Noi, la Andprod, am ajuns cei mai vechi pe această piață. Și suntem mulțumiți că am putut rezista. Iar fabricile bune care mai există în România lucrează tot în sistem lohn, doar unii cu export direct, o zonă în care e și destul de greu să ajungi.
Moncler cere la fel de multă producție ca până acum?
Nu au mai scăzut solicitările, iar politica de prețuri este aceeași. Sunt, evident, multe negocieri, dar așa sunt afacerile. Important e să ajungi la un numitor comun cu partenerii.
„Stâlpul fabricii” este chiar inginera ei
Doamnă ingineră Tamaș, sunteți, deci, cel mai vechi salariat al fabricii. Chiar din primele zile. Ce va determinat să veniți aici, dar și să rămâneți atâția ani?
Cel mai important lucru pentru mine (și o șansă pe care nu toți cei din generația mea nu au avut-o) a fost că eu am ajuns la o firmă mai mică, unde a trebuit să fac de toate. Să învăț să fac de toate, pentru că nu știam multe. Dar, sunt ambițioasă din fire și am învățat, am rămas după program și am învățat și ceea ce nu e obligatoriu să știe un inginer. Iar în această firmă am avut unde să învăț. O fac și acum. Am întâmpinat tot felul de probleme, dar cu respect și comunicare le-am rezolvat. Contează foarte mult un parteneriat și într-o fabrică, exact ca în orice familie. E nevoie de mult respect, de sinceritate și de loialitate. Aici le-am găsit pe toate.
Au apărut și alte chemări, de a pleca în alte firme, au apărut tentații de acest gen?
Dacă erau tentații, poate că eram deja în altă parte. Dar nu era nevoie să plec și sper să ies tot de aici la pensie.
Spuneați, acum trei ani, că aveți încredere că piața confecțiilor are viitor. Mai gândiți la fel?
Da, am la fel de multă speranță, pentru că eu sunt optimistă. Întotdeauna văd partea plină a paharului, pentru că partea goală nu te ajută cu nimic. Și cred că acum, la noi, în România, șansa ne-o dau cei dinafară. Mă refer la cei care, ca Moncler, o firmă italiană care și-a găsit epicentrul în Moldova și în Bacău. Mulți lucrează pentru ei. Partenerii dinafară cred că sunt viitorul. Iată speranța!
În fabrică mai vin și unii tineri. Sunt receptivi, interesați?
Mai vin, dar de vreo zece ani nu au mai venit. Acum, însă, avem o tânără, venită numai de vreo cinci luni, de când a terminat școala, și arată că vrea să învețe meserie. Nu a terminat o școală tehnică, dar promite în ce vrea să facă. E o raritate care ne încântă. E și navetistă, de la Buhuși. Și trebuie înțeles că a munci „cu acul” e foarte greu, cu toată retehnologizarea care se face. Sunt mașini care fac multe, dar tot oamenii sunt baza. Însă, astăzi au dispărut multe dintre valorile aplicate de cei care munceau. Noroc că la noi în fabrică atmosfera creată chiar de proprietarii ei e minunată. Sunt oameni empatici!
