Trecea prin fața cuvintelor cu pălăria în mână

  Orice școală din lume l-ar dori și astăzi ca Profesor. Nu doar pentru că era poliglot – ,,O limbă străină”, îmi spunea, ,,poate fi învățată într-o lună de zile!” –, ci datorită faptului că se dedica atât de intens discursului didactic, încât reprezenta un reper național. Simțeam că are un respect atât de mare pentru Cuvânt, încât aveam certitudinea că, dintr-o clipă în alta, se va apropia de un bloc de piatră, cu o daltă în mână, pentru a-i sculpta o statuie. Mi s-a părut că trecea mereu prin fața cuvintelor având, înfrățită cu reverența, pălăria în mână. Privea către cuvinte amintind mereu de zisa lui Ralph Waldo Emerson: ,,Cuvintele sunt vii. Taie-le și vor sângera”. Privind uneori către un test care trebuia evaluat, zicea amar, cu sufletul rănit, ca un comandant de oști care tocmai pierduse o bătălie: ,,Masacru!”

  Profesionist, fără dileme lingvistice, era exigent, truditor elevat, spirit enciclopedic, obiectiv și foarte apropiat de elevi. Printre colegii săi, la Liceul Pedagogic din Bacău, și nu numai, era pur și simplu Profesorul. Ființă morală desăvârșită, investea suflet și competență în tot ceea ce făcea. Nu există școală, în județele Bacău, Neamț, Vrancea, Vaslui, mai ales, de unde proveneau elevii săi, dar și candidații pentru gradele didactice (învățători, educatoare, profesori), care să nu fie sub influența spiritului său. Prin demersul editorial (culegeri, articole, studii etc.) a fost Profesorul unei țări întregi.

  Nu mi-a fost profesor la clasă. Am avut norocul de a fi în preajma sa doar ca membru al Cenaclului literar al liceului amintit, care edita Revista ABC. Era un dirijor de excepție al energiilor adolescentine, un vrăjitor, un Celibidache al armoniilor lingvistice. Vorbea o oră întreagă, cu pasiune rară, despre tragedia unei virgule prost așezată în text. Oferea un show lingvistic și logic seducător. În preajma sa, viteza timpului era amețitoare; sfida legile fizicii. Trata și semnele de punctuație ca pe niște ființe care trebuie ocrotite. Aveai impresia că toate cuvintele, virgulele, punctele etc. erau pentru el monumente ocrotite ale naturii umane.

  A fost o vreme, prin anul al doilea de liceu, când îl citeam cu pasiune pe Sadoveanu. M-a întrebat scurt: ,,Ai citit «Creanga de aur?»”. Nu citisem. ,,După ce vei citi asta, putem vorbi amândoi despre Sadoveanu! Las-o mai ușor cu «Nicoară Potcoavă»”. Pastișându-l pe Kant, care spunea că David Hume l-a trezit din somnul său dogmatic, pot spune că Profesorul m-a trezit din somnul dogmatic al lecturilor mele. Mi-a mai oferit o lecție a dezmeticirii mele: m-a invitat în locuința sa de la Buhuși. Am zăbovit, la prima vizită, vreo două ore, pentru a admira câteva dintre cărțile din biblioteca sa; o bibliotecă a esențelor. Literatură, lingvistică, mitologie, filosofie, istorie, religie, psihologie, sociologie, psihanaliză… Aici am aplaudat și primul spectacol veritabil al limbilor străine din rafturi…

  Locuind în Buhuși, făcea zilnic naveta cu trenul. Elevii navetiști se considerau norocoși dacă găseau un loc în preajma sa. Sâmbăta, când, de regulă, mă urcam în același tren, alergam spre gară, prin parc, pentru a putea rezerva lângă mine un loc pentru Profesor. Îl așteptam la geamul vagonului. Știa. Zâmbea și urca. Pentru mine, trenul înseamnă și astăzi mai ales orele de discuții cu Profesorul. Într-un rând, controlorul de bilete, luându-și șapca de pe cap, i-a spus: ,,Domnule Profesor, mergeți, vă rog, la clasa I. Acolo nu vă mai deranjează hărmălaia asta a elevilor navetiști”. Profesorul i-a zâmbit și i-a spus ceva memorabil: ,,Pentru mine, clasa I este acolo unde sunt elevii mei”… Ca profesor, n-am putut uita niciodată această lecție de prietenie.

  Era atât de iubit și de respectat de elevi, încât unii, care nu-l aveau ca profesor, chiuleau de la lecțiile clasei lor și participau la orele sale, la alte clase. Grozavul învățător Andrei Bârsan, din Ghimeș, v-ar putea vorbi mult despre asta. E de pomină și faptul că unii profesori de aceeași specialitate, atunci când întâmpinau la clasă dificultăți în clarificarea unor probleme spuneau simplu, fără jenă: ,,Îl voi consulta pe Profesor…”

  O școală din Buhuși îi poartă numele. În onoarea sa, de ani și ani, buhușenii organizează un concurs județean de limba română care are același nume. La o sută de ani de la naștere (1 decembrie 1923 – 3 iulie 1990), buhușeanul Mihail Andrei, Profesorul Liceului Pedagogic din Bacău, cel care recent a primit titlul de Cetățean de onoare – post-mortem al orașului Buhuși, rămâne pentru cei care l-au cunoscut, ca Om, Profesor, Lingvist și Tezaur moral, o legendă. Primăria și Consiliul local din Buhuși, școlile din același oraș, Societatea Cultural-Științifică ,,Vasile Alecsandri” Bacău, Colegiul Național Pedagogic ,,Ștefan cel Mare” din Bacău, Universitatea ,,Vasile Alecsandri” din Bacău, Universitatea ,,Alecu Russo” din Bălți, cei din comuna sa natală (Cubolta, Republica Moldova), Asociația ,,Renașterea” și Biblioteca orășenească ,,George Bacovia” din Buhuși organizează, vreme de două luni, manifestări de suflet pentru a-l omagia pe regretatul Profesor, reper național al cugetării. Cele mai durabile statui care-au fost cioplite vreodată se află în sufletele noastre. O asemenea statuie se află și în sufletele celor care l-au cunoscut pe Mihail Andrei, o veritabilă instituție didactică și lingvistică.

  ,,Avem vocația exprimării recunoștinței față de personalitățile care au marcat fericit viața orașului Buhuși, a țării. Valorile pe care le-a promovat profesorul Mihail Andrei, la nivel didactic și lingvistic, ne-au determinat ca acum, la Centenarul nașterii sale, să-i acordăm, în recenta ședință a Consiliului Local, titlul de Cetățean de onoare – post-mortem. În următoarele două luni, instituții din orașul nostru, din Bacău și din Republica Moldova vor organiza manifestări de excepție, pentru a evoca personalitatea acestuia. Vor fi și astfel exprimate speranța și credința în valorile neamului românesc. Sprijinind aceste manifestări, le mulțumesc tuturor celor care trudesc elevat pentru a onora memoria acestei personalități”, ne-a spus primarul orașului Buhuși, ing. Vasile Zaharia.

La scurtă vreme de la începutul stagiunii, Teatrul Bacovia ne invită deja la cea de-a treia premieră, ceea ce este întru totul lăudabil ca ritm de lucru. De apreciat este și diversitatea opțiunilor repertoriale. După un spectacol pornind la un muzical, „O poveste super fericită ( Despre cum e să fii super trist )” și un altul, cu un text celebru, „Zeul măcelului”, de această dată, regizorul teatrului, Mădălin Hîncu, aduce în atenția publicului o piesă clasică. De fapt, o dramatizare după nuvela scriitorului american John Steinbeck „Oameni și șoareci” (1937), care concentrează câteva dintre temele dominante ale literaturii cunoscutului autor, distins cu Premiul Nobel pentru opera sa de o profundă umanitate.

Prima imagine, când intri în sală, este cea a unui personaj la față de cortină, adâncit în lectura unei cărți. Citește o poveste și ne-o va spune și nouă. Apoi cortina se ridică și vedem o frumoasă scenografie, concepută în două planuri, unul de sus, sugerând malurile unui râu, cu stufăriș, iar în partea de jos un mizer interior de baracă. Aici va ajunge un cuplu ciudat, alcătuit dintr-un bărbat obișnuit și un uriaș, doi muncitori zilieri în căutare de lucru la ferme. Aflăm că sunt fugari, cel mare de statură, Lennie, intrând mereu în buclucuri, pentru că este un debil mintal înzestrat cu o forță fizică neobișnuită, de temut. Plăcându-i să atingă lucruri moi, a fost atras de rochia de catifea a unei fete și a vrut să o atingă. Dar strânsoarea lui a îngrozit-o pe fată, care a crezut că vrea să-i facă rău și început să strige, iar oamenii, furioși, l-au învinuit de încercare de viol, așa că numai fuga, împreună cu protectorul său, George, l-a scăpat de linșaj.

Cum de sunt împreună cei doi oameni atât de diferiți, ce anume îi leagă? În timpuri de individualism feroce, de disperare, când fiecare om voia să-și salveze pielea, să supraviețuiască pur și simplu după marea criză economică a anilor ’30. George și Lennie au o poveste a lor, un vis, dorindu-și un locușor al lor, o bucată de pământ, cu grădină, unde ei fi liberi, niște mici fermieri care vor trăi din „seva pământului”. Și unde Lennie va avea grijă de mulți iepuri frumos colorați, cu blana mătăsoasă.

Și fața acestui copil mare, care crede orbește tot ce-i spune George, radiază de o imensă fericire, repetând, ca într-o incantație, vorbele auzite. Da, ei doi nu sunt ca alții, care nu au niciun scop în viață, pentru că ei nutresc același vis, aceeași speranță. Și se au unul pe celălalt în grijă, nu sunt singuri. George îi zice de fiecare dată tovarășului său care nu gândește ce are de făcut, îl dăscălește atent, precaut, ca să evite situațiile conflictuale, necazurile.

Nu va putea să împiedice însă deznodământul tragic, al cărei suflu funest se simte încă de la începutul spectacolului, admirabila muzică a lui Adrian Piciorea creând o atmosferă densă, cu sunete premonitorii, cu picurări de iluzorie fericire în puținele momente de visare, cu sfâșietoare tristețe spre final când totul se surpă. La ferma unde s-au oprit, Lennie va omorî nu un șoricel sau un pui de cățel, cum mai făcuse, ci o tânără femeie (nevasta lui Curley, fiul șefului) căreia, mângâindu-i părul moale, îi va frânge gâtul cu forța incontrolabilă a mâinilor sale. Ca să-l scape de cumplita răzbunare a lui Curley, într-o scenă de un tragism copleșitor, George, din milă și afecțiune pentru bietul lui prieten total neajutorat, îl va împușca din spate pe Lennie, spunându-i, pentru ultima oară, povestea cu iluzoria lor bucățică de rai.

În spectacolul lui Mădălin Hîncu, care a avut inspirația să-i ceară o nouă traducere a textului (și ea sună excelent!) lui Bogdan Budeș, Lennie este Eduard Burghelea, care revine pe scenă, după o mai lungă pauză, între timp având atribuții directoriale.

Din fericire, acest lucru, pauza, nu se simte, actorul jucându-și personajul cu toată ființa lui. Și-a studiat rolul și l-a clădit minuțios, bucată cu bucată; a luat o înfățișare naivă, stângace, o privire candidă, o voce copilăroasă, cu o rostire rară, cu intonații de mirare continuă, de nesiguranță, o anumită mecanică a mâinilor periculos de puternice, un mers greoi, redând întreaga starea de inocență a unui copil mare. Se află într-o strânsă, susținută relație de comunicare cu interpretul lui George, Adrian Ionescu, și el foarte bun, sigur pe el, transmițând exact și cu nuanțe inteligent plasate trăirile contradictorii ale personajului. O izbutită, meticuloasă compoziție îi aparține lui Ștefan Huluba, bătrânul infirm Candy.

În chipeșul căruțaș Slim, Marian Dumitru are o prezență remarcabilă, fiind calm, așezat, înțelegător, uman. Valentin Braniște surprinde exact trăsăturile lui Carlson, egoist, cinic, perfid. Ștefan Alexiu este întruchiparea veridică a lui Curley, „un mărunțel din cei cărora le sare repede țandăra”, fricos, isteric, bântuit de o gelozie fără leac. Negrul Crooks (el apare și în ipostaza de povestitor), lucid și resemnat, iubitor de înțelepciunea din cărți, dar cunoscând bine și viața, este convingător redat în Tudor Hurmuz. Se tot fâțâie prin baracă, provocatoare, cu ochii după bărbați, nevasta lui Curley, care fuge și ea, în felul ei, de o apăsătoare singurătate. E o nefericită, fără nume, e doar nevastă, deși a visat și ea cândva la o altă viață, desigur, visuri ieftine, caraghioase, de provincială amărâtă care se vedea actriță la Hollywood. O creionează o actriță talentată Mădălina Mihai, cu atitudini, gesturi nimerite.

Apariții episodice, corect rezolvate au Alexandru Bodron (Whit) și Bogdan Buzdugan (Șeful).

Având o echipă funcționând organic, cu inventiva scenografă Clara Pop, Costi Baciu (autor al unui lighting design de o expresivitate și o poezie aparte), Adrian Piciorea (sugestiv sound design), Ronin (grafica), regizorul Mădălin Hîncu a creat un spectacol consecvent stilistic, care degajă energii și emoții puternice, vorbind tulburător despre cât de fragilă este ființa umană, despre singurătate și spulberarea viselor, a iluziilor.