– interviu cu scriitorul Ovidiu Genaru
– Profesor, redactor, poet, prozator, dramaturg, traducator, pictor de icoane pe sticla. Maestre, unde va simtiti cel mai bine?
– Mai an toate, pentru ca n-am facut nimic cu crispare, tot ce am facut a fost ca un tratament pentru mine insumi, n-am facut parte din grupuri, din grupari, am scris cartile cand am vrut, n-am fost antr-o competitie. Sigur ca ele, cartile mele, au intrat in bataia criticii, dar asta este o alta chestiune despre care sigur vom mai vorbi. Si daca a fost ceva, si a fost, dupa cum spune critica literara, este foarte bine. Fiecare a luat din opera mea ce a vrut, eu nu am intervenit niciodata. S-ar putea sa fi fost un defect al meu, dar, in general, daca astepti, si acel ceva are si valoare, timpul o va spune cu siguranta. Revenind, m-am simtit bine, fara indoiala foarte bine, cu poezia. Cu ea am inceput, ca orice adolescent.
– Sunteti un om implinit, la 75 de ani opera sta marturie. Mai are aCafeneaua…” subiecte?
– Cred ca mai multe ca inainte. Da, am adunat candva sub acest titlu mai multe bucati de proza scrise absolut liber, poematic, epic, sec, mai absurd. O carte in care m-am lasat cu totul liber, si am facut foarte bine. Am pastrat titlul pentru o indelunga activitate de, hai sa spunem, gazetar, sub acest generic publicand „Cafeneaua subiectelor”. Subiecte sunt, viata este intr-o explozie continua. Imi amintesc cand, dupa Revolutie, toti eram parca scapati dintr-un sac, care fusese inchis la gura si s-a revarsat pe un camp deschis.
Revolutia nu a dat si nu a luat de la nimeni talent
– Maestre, ce a fost cu literatura din sertar, care nu s-a putut publica inainte de „89, ca nu s-a prea vazut prin librarii?
– Corect ce spui. Putini au fost care au avut o literatura de sertar, doar sub forma unor jurnale intime poate, pentru ca nu era speranta ca le vei putea publica vreodata. Sa fie clar, Revolutia n-a dat si n-a luat de la nimeni talent. Cine l-a avut candva, l-a avut si in continuare. Insa talentul este un puf, un puf de papadie, care se risipeste repede, daca nu-l administrezi cu tenacitate si luciditate. Si, sa revenim, cartile de sertar nu prea au existat, poate si din teama de a nu fi desconspirat, multi dintre prietenii nostri ne mai si turnau, stie toata lumea unde, si au fost cazuri in breasla noastra, numai ca, aici, in Bacau, au fost si oameni cu scaun la cap care nu se luau dupa orice potlogarie soptita la ureche. Da, eu am avut o asemenea carte, care a stat la editura Cartea Romaneasca vreo doi ani. Pentru a nu fi descoperita, directoarea editurii a luat-o acasa. Ea a aparut abia in 1992, titlul este Sperietoarea. Am avut o istorie interesanta si cu o piesa de teatru, care a fost scoasa din program si conducerea teatrului a fost destituita.
an cautarea cititorului pierdut
– Ati debutat cu poezie, cu poezie de dragoste. Erati tanar, vroiati sa ajungeti celebru, ca toti cei atinsi de nelinistea creatiei. Care a fost modelul, idolul tanarului Genaru?
– E mai complicat, mai toti adolescentii au fost influentati de anumite modele din literatura, lucru care astazi nu se mai intampla, tinerii nu-si mai regasesc modele serioase in literatura, in arta, ei le „gasesc” la televizor… dar, mie mi-a placut Blaga, el nu se preda atunci in scoli, a reaparut prin anii „60, cand a avut loc un anume dezghet. Eu am descoperit literatura din afara, si am considerat ca pasunismul a facut un mare rau literaturii romane, deoarece a impiedicat-o sa se sincronizeze in timp real cu celelalte literaturi. Am descoperit o literatura care raspundea mai bine felului meu de a fi, o literatura mai colocviala, eu vroiam sa ma adresez cuiva anume, mai putin legata de estetica, mai accesibila, cum era literatura americana, o literatura care sta de vorba cu cel caruia ii este adresata, nu ca un spatiu rupt de cititor, cititor dupa care astazi plangem. Probabil ca este si vina scriitorului cand poezia isi pierde cititorul, pentru ca experimenteaza prea mult, dar poate este o vina mai complicata, as spune ca nici receptorul nu tine aproape, el este atras de lucuri mai simple, literatura si televiziunea comerciala fac ravagii.
– Bacovia sau Eminescu?
– Nu sau, ci si. Si Eminescu. Avem in urbea noastra pe unul dintre cei mai mari poeti ai romanilor din toate timpurile: George Bacovia. Cati il mai evalueaza de pe aceste planuri? Bacovia nu a scris numai poezia Plumb, Bacovia este un poet extrem de complex. Critica, dar mai ales scoala ar trebui sa fie mai atente cand il analizeaza pe Poetul nostru. Nu avem timpul necesar si nici spatiu pentru un asemenea demers, dar nu trebuie uitat acest lucru. Eminescu, Eminescu este Unul, varfurile lui ii ating pe Dante, pe Shakespeare. El nu este o carpa de debara, asa cum doar mintea unuia ca Patapievici poate scorni. Este o rusine, ca pentru a epata, pentru a te lua cineva in seama sa spui asemenea ineptii. Deci, Bacovia si Eminescu.
Avem un trecut imprevizibil
– Acum are loc un proces de evaluare, de reevaluare a mostenirii culturale, a creatiei unor scriitori. Primul pas a fost facut: radem tot. Cu ce mai ramanem, maestre?
– Este o bulibaseala. Si as mai putea apela la asemenea cuvinte din aceeasi familie. Sigur, gusturile evolueaza, sensibilitatea noastra evolueaza, suntem contemporani cu internetul, suntem foarte grabiti, nu mai avem rabdare pentru o aprofundare, dar este o lucrare, este o manipulare in legatura cu trecutul nostru. Inainte de „90 se spunea ca avem un trecut imprevizibil. Alegeam din trecut doar ce-i convenea prezentului. Vreau sa-ti marturisesc ca acum sunt dezolat de felul in care aceeasi propozitie functioneaza si astazi: avem un trecut imprevizibil, si mai imprevizibil. De pilda, nu am mai auzit nimic de Arghezi, de Sadoveanu, de Nicolae Iorga.
Cultura este la mila oamenilor cu bani
– Am vorbit de scriitor, am vorbit de cititor, dar n-am vorbit nimic de politic, de institutiile statului, de rolul lor in acest „dosar”. Ati fost consilier local, deputat…
– Vezi tu, societatea noastra este inca salbatica, daca este capitalism, este in faza lui primitiva, uneori criminala, apuca cine poate, daca se poate totul, sa nu lasi nimic altuia. Acum avem nevoie de apa, de haine, de mancare, de lux, de ce n-am avut si am vrea sa avem, chiar daca nu ne tin curelele, si dupa aceea va veni cultura. Intelegi unde suntem? In ultimul timp am umblat prin cateva tari din Europa, la ei librariile sunt pline, muzeele sunt pline, teatrele la fel. Uita-te la noi. Exista ceva demersuri firave, insa mai avem de pus mult la baza materiala si apoi vine cultura. Statul si-a luat mana de pe cultura. Bani pentru cultura nu sunt decat pentru investitii minime. Si atunci, cultura este la mila oamenilor cu bani, adica ceea ce numim noi sponsorizare. Nu vrei sa stii prin ce trece un scriitor, chiar consacrat, pentru a mai tipari o carte. Noi nu cerem neaparat numai bani, ci doar sa fim ascultati, avem inca multe de spus pentru o comunitate. Mai multe idei nu strica, ele aduc un plus de noutate, de prospetime, dincolo de interesele de grup, individuale.
– Cum a fost critica fata de scriitorul Ovidiu Genaru?
– Da, un subiect interesant. Critica mi-a fost favorabila, si atunci as putea spune ca a fost dreapta. Orice act critic este subiectiv, dar in 40 de ani de literatura, textele despre cartile mele au fost pozitive.
– Alex Stefanescu, Nicolae Manolescu sau Marian Popa?
– Imi ceri mereu sa aleg, sa tai, sa trag linie. Toti sunt importanti, incap toti. Mai sunt si altii. Toti au scris despre cartile mele. Cultura este un spatiu generos, in care niciun nou venit nu trebuie privit, nu trebuie citit ca fiind impotriva celorlalti. Manolescu este un om echilibrat, confirmat in atatia ani de cariera, scrierile lui ii asigura prestigiul cuvenit, s-a exprimat corect fata de valoarea estetica a cartilor. Toti imi sunt dragi. Marian Popa este un critic mai tanar, de o inteligenta sclipitoare, este mai hazardat, cu formulari uneori de cristal, iar Alex Stefanescu face o critica mai aproape de cititor, decat de scriitor, limbajul lui este mai cald, mai pe intelesul celui caruia i se adreseaza, el are o masa mai mare de cititori. Fiecare grup are interese, este o mare diversitate de opinii, este o permanenta fierbere.
Ca sa reusesti trebuie sa faci sacrificii
– Spuneai intr-o confesiune ca „arta mi-a corectat viata”. Cum traduci pentru cititori aceasta asertiune?
– Scurt, fara ea as fi trait mai prost. Ca sa faci ceva trebuie sacrificii. Eu le-am facut, nopti pierdute, evident in sensul bun, al acumularii, al instructiei, privatiuni de tot felul. Arta mi-a modificat viata. Am invatat sa si traiesc, scriind te modifici pe tine, e un fenomen de feed-back, te controlezi, stii care este valoarea cuvantului, ah! Cuvantul. Te chinuie zile, ani. Eu toata viata m-am ocupat cu ganditul. Am invatat sa nu-mi doresc decat ceea ce pot si mi se cuvine. Nu mai mult, si atunci eu nu am avut niciun fel de suferinta, eu nu am dorit ceva ce nu voi putea avea niciodata. Eu mi-am stiut lungul nasului, puterile. Mie nu mi-e cald, nu mi-e frig, nu imi este sete. Nu stiu, poate e un fel de intelepciune, insa intodeauna am fost asa. Ce am imi ajunge, un apartament, o masina la mana a doua, una mica pentru ca sa o pot administra si cartile mele, masa mea de lucru. Copiii sunt bine, sunt bunic, de doua ori sunt bunic.
– Maestre, este scriitorul un om singur? Doar el si cartile lui de pe raft, personajele lui?
– Cartile de pe raft! Bine spus. Da, ele se adauga una dupa alta, si rar sunt rasfoite de cititor. Oamenii intra tot mai rar intr-o librarie, intr-o biblioteca, se citeste mai putin. Este mare pacat, este o pierdere pe care nimeni nu o mai recupereaza. Fiecare lucru la timpul lui. Acum se citeste pe internet, se uita la televizor, este mai facil, ia totul de-a gata, nu mai filtreaza, nu mai este critic, nu se mai extaziaza in fata unei pagini, a unei propozitii, care l-a costat pe scriitor multe zile de chin. Uite, ai in fata o carte, o antologie de autor, cu aparat critic, cu munca, vreme de 40 de ani a trebuit sa adun. Este o editie din seria DEFINITIVE, la Editura Vinea, Scriitori Contemporani. Este o editie selectiva, de prestigiu, au mai aparut doar sase-sapte, dupa modelul anilor „40, cand au fost scoase de Fundatiile Regale, unde au aparut putini scriitori, Blaga, Bacovia, Barbu si alti cativa. Ma intrebai ce mai scrie Genaru. In 2008 mi-a aparut cartea de versuri Trandafir cu venele taiate, tot la Vinea. Hai sa citim impreuna doar cateva versuri din poezia Unii si altii:
„Au venit unii si au pretins ca sunt Mesia
au venit altii si i-au rastignit pe cei dintai
Au venit unii si au propus sa mergem inainte
au venit altii sa ne spuna ca inainte e in urma
Au venit unii si ne-au corectat ca in urma e la dreapta
au venit altii sa ne convinga ca la dreapta e la stanga…
Nu, scriitorul nu este singur. El este in primul rand om.
Popoarele fara poezie sunt sortite frigului”
– Ajungem la finalul discutiei noastre, care a fost agreabila si distinsa si as vrea sa va intreb la ce lucrati acum.
– Scriu acum niste note de calatorie. Imi fac mare placere, unele au aparut deja prin reviste. Impresii din Armenia, Scotia, Spania, Sicilia, Grecia, Franta, Cuba, am fost in multe locuri de unde am invatat ca oamenii sunt aceiasi, au aceleasi probleme. Eu nu ma duc in aceste tari sa ma uit la natura, la peisaje. Avem si noi, ne-a daruit Dumnezeu, eu ma uit la ce au pus, la ce au zidit acesti oameni, ce a lasat fiecare generatie, la ce ne-a dat natura. Si ai ce vedea. Acum lucrez la un roman, la o piesa de teatru.
– Si o ultima intrabare: se poate trai numai din scris, din publicarea cartilor, din literatura?
– Se pare ca unii au inceput sa traiasca. Da, dintr-o literatura comerciala se poate trai, insa pe mine nu ma intereseaza, de altfel librariile sunt pline de asemenea literatura de consum. Ceilalti platesc pentru a fi publicati. Nu crezi? Ai un exemplu in fata. Eu zic insa sa incheiem intr-o nota mai optimista: „Popoarele fara poezie sunt sortite frigului”. Nu, nu nu am spus-o eu, ci un premiant Nobel pentru literatura. Voi aveati un obicei bun publicand autori tineri, elevi, adolescenti, este un lucru benefic, face cinste unei publicatii, accesul la public este mai rapid, tirajul unui ziar este visul oricarui creator, si nu o spun din complezenta, eu chiar cred in ceea ce spun, in conditiile in care peste tot dai de oprelisti de nedepasit.
– Maestre, va multumesc si va doresc multi ani, sanatate si multe carti.
Gheorghe Baltatescu
