Greşim când considerăm că mass-media înseamnă în primul rând televiziunea: actul de naştere al micului ecran o plasează mult după apariţia radioului. În România, prima emisiune pe unde hertziene a fost la 1 noiembrie 1928, ceea ce a făcut ca aceasta să fie decretată Ziua Radioului Naţional. (Surata ei mai mică – dar mai cochetă, recunoaştem – nu are probabil suficientă vechime pentru a-şi asuma o dată anume ca piatră de hotar biografic.)

„Radiofonia – afirma la microfon, în emisiunea de început, întemeietorul Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România, Dragomir Hurmuzescu – este de o mare importanţă socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru răspândirea culturii şi pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând în coliba cea mai răzleaţă a săteanului“.

Aceasta fiind realitatea, cei ce lucrau în Radio aveau conştiinţa răspunderii maxime faţă de felul în care mânuiesc limba română, fie ea şi în varianta orală. Academicianul Al. Graur a (fost) solicitat să realizeze o rubrică specială de cultivarea limbii, de tipul „Răspundem ascultătorilor“, care s-a dovedit curând un spaţiu insuficient pentru mulţimea de întrebări cu care aceştia i se adresau. Cunoscutul lingvist – al cărui nume nu ştiu să-l poarte vreo instituţie din România – a constatat că românii se află printre primii europeni interesaţi de tainele limbii materne.

Peste ceva timp, Programul I al Radiodifuziunii Române lansa o emisiune complexă, Odă limbii române, producţia„–fanion a redacţiei“ de cultură (Titus Vîjeu, Scripta manent, 2004), îngrijită exemplar de George Mirea (n. 1929), doctor în Filologie şi autor al antologiilor de profil „…Ca un fagure de miere“ (1978) şi „Ca o vatră, limba noastră“ (1982), în care sunt tipărite mai multe creaţii dedicate graiului matern, la solicitarea realizatorului emisiunii.

În ţară, Studioul Teritorial de Radio Iaşi îşi lansează propria producţie, Grai şi suflet românesc, condusă exemplar de Camelia Savitescu, pandant la proiectul studiourilor centrale. Nici celelalte centre din ţară dinainte de 1989 (Craiova, Târgu-Mureş, Constanţa etc.) nu au neglijat datoria de a avea în programul propriu casete radiofonice dedicate limbii materne.

Dar grija pentru exprimarea corectă nu înseamnă doar emisiuni de profil, ci – poate mai important – atenţia constantă acordată discursului mediatic. Invitat timp de cinci zile (28 oct.-1 nov. 2013) la „Vorba de cultură“ a lui Atila Vizauer de la Radio România Cultural, „megarealizatorul radio“ (după acelaşi T. Vîjeu) Paul Grigoriu (n. 1945, Bacău) a oferit, cumulat, cinci ore de confesiuni apte să configureze un cod profesional. „Unul dintre păcatele redactorilor radio este narcisismul – a subliniat iniţiatorul emisiunii Matinal. Simţi imediat că acel om joacă un rol, ca un actor, şi asta nu e bine. Trebuie să ştii când să te opreşti cu întrebarea sau cu comentariul, pentru a-l lăsa pe interlocutor să se afirme“.

La mulţi ani!, Radio România! Ne auzim la centenar.

Ţelul suprem al fiecărui creştin pe pământ este mântuirea sufletului, adica dobândirea vieţii veşnice. Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, pe care astăzi Sfânta Biserică o propune spre meditaţie tulbură viaţa noastră comodă. A trăi doar pentru avere şi a te închide în faţa săracului este una dintre cele mai periculoase ispite: aceea de a te simţi mulţumit de viața aceasta și de a rezerva toate activitățile de zi cu zi pentru plăcere și trup. Domnul Iisus ne descoperă prin această parabolă o soartă teribilă ce este rezervată celor care trăiesc în astfel de iluzii-pierderea mântuirii, a Raiului.

Mântuirea, după învăţătura Sfintei Evanghelii a Bisericii Ortodoxe, se dobândeşte prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atât în decalogul Legii Vechi, cât şi în Noul Testament, numit şi Legea Harului. Orice creştin care doreşte să se mântuiască trebuie să săvârşească aceste trei condiţii: să aibă credinţa dreapta în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfânt, care se dă tuturor prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii: Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfânta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia, Maslul şi să împlinească poruncile cuprinse în Sfânta Evanghelie. Fără aceste trei condiţii obligatorii, nu este mântuire. Una din ele dacă lipseşte, omul nu se poate mântui şi îşi pierde sufletul său, „care este mai scump decât toată lumea”.

Bogatul care avea de toate, şi care s-a închis în el, îl pierde pe Domnul, pierde bogăţia, pierde viaţa, se pierde pe el însuşi, pierde numele, pierde tot. Săracul care nu avea nimic, stă lângă Dumnezeu, câştigă viaţa, îşi păstrează numele, câştigă tot. “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” Aceste cuvinte aruncă multă lumină şi asupra celor de dinainte ducând la înţelegerea lor.

Ceeea ce ne atrage atenția în Evanghelia de azi este indiferența. Ceea ce scapă atenţiei noastre, atunci când trăim indiferenţi, este faptul că în epoca secularizării, responsabilitatea mizeriei altora este şi responsabilitatea noastră. De aceea nu putem fi dezinteresaţi. Trebuie să ne asumăm responsabilităţile noastre şi să recunoaştem că există o legătură cu săracul ce ne stă alături. Dacă continuăm să fim indiferenţi, dacă continuăm, să ridicăm ziduri între noi şi ei, ne izolăm tot mai mult faţă de ceilalţi semeni ai noştri aici şi, zice parabola, chiar şi după moarte.

Concluzia Pildei Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr este clară : După moarte nu se mai poate face nimic- izolarea rămâne veșnică. Dumnezeu este vizibil dar rămânem departe de El așa cum de fapt am ales în viața pământească.

Aceasta este durerea nesfârșită și necuprinsă a Iadului – neputința de a mai putea îndrepta ceva din răul făcut pentru a fi din nou în comuniune cu Creatorul.

Pr.Liviu Burlacu
Fundația ‘‘ Episcop Melchisedec’’ -Bacău

Evanghelia duminicii a XXXI-a de peste an ne prezintă întâlnirea lui Isus cu vameşul Zaheu. Pentru a fi înţeles cum se cuvine, acest episod trebuie citit pe fondul parabolei bogatului nemilostiv şi a întâlnirii lui Isus cu tânărul bogat. Prin această expunere, evanghelistul Luca a înţeles să ofere perspectiva lui Isus cu privire la bogăţie.

Bogăţiile sunt nedrepte atunci când sunt acaparate prin exploatarea celor slabi şi lipsiţi de apărare, spre a fi folosite pentru propria îndestulare. Însă încetează de a mai fi nedrepte atunci când sunt rodul propriei osteneli, al unei munci oneste, şi mai ales dacă din acestea se rezervă o parte săracilor, pentru că în felul acesta omul bogat îl imită pe Dumnezeu.

Zaheu oferă jumătate din bunurile sale săracilor; cu alte cuvinte, Zaheu rămâne tot bogat. Meseria lui de şef al vameşilor din bogata cetate a Ierihonului îi oferea ocazia de a rămâne tot înstărit chiar şi după acea drastică reducere a averii sale. Însă tocmai aici se află cea mai importantă învăţătură care rectifică o impresie falsă: nu bogăţia în sine o osândeşte Isus, ci folosirea ei nedreaptă. În această privinţă, Zaheu ne este cea mai bună dovadă că Dumnezeu poate face şi o minune, convertindu-l şi mântuindu-l pe omul bogat, fără a-l reduce la starea de sărăcie. Desigur, Isus nu i-a linguşit niciodată pe cei bogaţi şi nu a căutat favoarea vreunuia dintre ei. Însă cu totul altfel se poartă acum cu Zaheu. Acesta, mai înainte de a auzi cuvintele lui Isus: „Astăzi a intrat mântuirea în această casă”, luase deja hotărârea de a oferi jumătate din averea sa, pentru a repara toate nedreptăţile, restituind totul împătrit.

Dacă ne gândim bine, aceasta îi cere omului bogat un curaj pe măsura jertfei, dacă nu chiar mai mare decât acela de a se debarasa de toate şi de a trăi fără nici o responsabilitate. În felul acesta, episodul cu Zaheu apare ca un model al unei convertiri evanghelice: el se întoarce la Dumnezeu convertindu-şi fraţii. Aşadar, se confirmă şi în acest domeniu al bogăţiei originalitatea lui Dumnezeu: el are întotdeauna şi oricând la îndemână soluţionări diverse şi noi pentru fiecare om şi pentru fiecare caz aparte. Noi suntem cei care schematizăm şi împărţim lumea în două, însă Dumnezeu nu schematizează nimic, ci inventează posibilităţi şi moduri de mântuire tot mai adecvate. Nouă nu ne rămâne decât să ne acomodăm cu stilul lui de a lucra, pentru că, dacă nu ne vom obişnui cu acesta, cu toţii riscăm să devenim nişte farisei.

Din textul Evangheliei reiese pentru cei bogaţi o speranţă, dar în acelaşi timp şi o chemare. Pot fi adevăraţi ucenici ai lui Isus chiar şi bogaţii, numai dacă vor. Însă, în cazul acesta, trebuie să-şi schimbe radical atitudinea şi părerea cu privire la propriile bogăţii. Nimeni nu spune că unica manieră spre a-şi legitima atitudinea cu privire la bogăţiile pe care le posedă ar fi aceea de a vinde totul şi a împărţi săracilor. Astăzi ar putea exista o soluţionare mai bună şi tot atât de conformă Evangheliei, folosind bunurile materiale cu simţul responsabilităţii şi al dreptăţii sociale. Dincolo de aceste exigenţe, rămâne obligaţia de a contribui la opere şi activităţi sociale sigure şi oneste.

Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău