Vineri:

Dj Sergio Moratti va intretine atmosfera pentru tinerii care vor alege sa-si petreaca seara la „Matteo Café”. Distractia incepe de la ora 21.00, iar fiecare grup de patru fete primeste o sampanie din partea casei.

In „The Stage, de la ora 21.00, se organizeaza „Riot Party”. Domnisoarele primesc un „riot mix din partea casei, iar intrarea este libera.

Dj Cip va promite o seara de Karaoke – „One man Show”, de la ora 21.00, in „Maya Caffe”.
Cei cu spirit de aventura sunt asteptati, in aceasta seara, la „Jungle Party”, organizata de „White Caffe”.

„Pub S” va invita la o seara dedicata lui „Bob Marley”, de la ora 22.00. Gazdele dumneavoastra vor fi Tengu si Johnny K.

„Bourbon Cocktails & Coffe” va propune o sesiune acustica sustinuta de Sandra(voce), Petru(chitara) si George(percutie), de la ora 21.00. Intrarea este libera.

Sâmbata:

„Club Khemia” organizeaza „ Absolut Party” pentru a indulci gerul de afara. Intrarea este libera.
Daca te simti sexy, atunci „Matteo Café” e locul potrivit pentru tine in aceasta seara. Petrecerea „Sexy Saturday Party” incepe de la ora 21.00, pe ritmurile lui Dj Sergio Moratti.

„Pub S” gazduieste un concert marca „Mercedes Band”, de la ora 22.00. In cadrul acestuia trupa va lansa si albumul „Cu ochii inchisi”.

„Club LM” va asteapta la „Balkan Party”, de la ora 22.00. La fiecare rezervare pentru un grup de cel putin 7 persoane, se ofera o sampanie din partea casei. Domnisoarele au intrarea libera, iar de atmosfera se vor ocupa Dj Myreel si Dj Robyn.

Duminica:

Iubitorii de teatru sunt asteptati, de la ora 18.00, la „Teatrul Bacovia”, pentru a urmari spectacolul „Avarul”, de Moliere, in regia lui Dumitru Lazar Fulga.

De la ora 11.00, copiilor li se pregateste, la „Teatru Bacovia”, spectacolul „Frumoasa si bestia”, dupa o dramatizare semnata de Laurentiu Budau si regia lui Valentin Dobrescu.

Cinefilii pot viziona, la „Cinema City”, in acest sfârsit de saptamâna, in premiera, urmatoarele productii:

Ultimul zburator
Regia: Ovidiu Georgescu Gen: Fantastic, Romantic
Cu: Gabriel Dutu, Iulia Verdes
Filmul începe în anul 2012, când oamenii traiesc într-o lume dezvrajita si nu mai cred în povesti si-n Zburatori. Ultimul dintre acestia, Zanoni (Gabriel Dutu) se afla refugiat într-un vechi conac boieresc, impacându-se cu ideea ca fetele nu mai viseaza sa fie rapite si „plimbate cu motorul”. La insistenta bunului sau prieten, Manolica (Constantin Cojocaru) – un fost zburator blocat intre lumi, Zanoni pleaca în cautarea unei noi idile. Din întâmplare, ajunge la concertul unei fete, Eliza (Iulia Verdes), cea care-i va schimba radical perceptia asupra vietii si a existentei sale de Zburator.

RoboCop
Regia: José Padilha Gen: Actiune, Crima, SF
Cu: Gary Oldman, Samuel L. Jackson, Abbie Cornish, Joel Kinnaman
Ne aflam în anul 2029, iar conglomeratul multinational OmniCorp este centrul roboticii. Dronele lor câstiga razboaiele americane pe tot Globul, iar acum vor sa aduca aceasta tehnologie pe frontul de acasa. Alex Murphy este un sot iubitor, un bun tata si un bun politist, facând tot ce-i sta în putinta sa stavileasca valul de infractiuni si coruptie din Detroit. Dupa ce este ranit mortal la datorie, OmniCorp utilizeaza nemaipomenita stiinta a roboticii pentru a salva viata lui Alex. El revine apoi pe strazile orasului sau drag dotat cu grozave noi abilitati, însa trebuie sa faca fata unor probleme cu care omul obisnuit de dinainte nu s-a confruntat niciodata.

Madalina Gheta

Beria, mon pére. Au coeur du pouvoir stalinien, cartea semnată de Sergo Beria, publicată de editura Plon-Criterion, Paris, poate fi citită şi pe net. Am ales câteva dintre mărturiile pe care autorul, fiul lui Lavrenti Beria (1899-1953), le face în această carte. Şef al aparatului poliţienesc în timpul regimului lui Stalin, Lavrenti Beria este considerat încarnarea terorii comuniste, artizanul gulagurilor şi mâna dreaptă a lui Iosif Stalin, cel mai mare călău din istorie. Se spune că dacă Stalin a fost călăul popoarelor U.R.S.S.-ului şi al altor naţiuni învecinate colosului comunist, Beria a fost cu siguranţă securea din mâna sa. Până şi un personaj istoric precum Ivan cel Groaznic păleşte, dacă îl aşezăm lângă Beria. Dacă informaţiile acestei cărţi sunt adevărate, ele rescriu unele pagini ale istoriei…

A cerut Lenin otravă, ca să-şi pună capăt zilelor? Posibil… Se ştie că Lenin avea grave tulburări mintale şi că a murit nebun. El cunoştea evoluţia bolii sale şi, după izolarea la conacul din oraşul Gorki, i-ar fi cerut lui Stalin să-i aducă otravă, ca să-şi pună capăt zilelor. Biroul Politic s-a opus, atunci când Stalin a cerut aprobarea acestuia. Solicitarea lui Stalin nu este întâmplătoare: voia să grăbească preluarea puterii. Un portret schiţat de Beria jr. este edificator:„Stalin era Satana în carne şi oase. El nu comitea numai crime pentru a-şi atinge obiectivele sale. Avea o plăcere maladivă să dea lovituri, să doboare oamenii, să-i distrugă pe cei care-i opuneau rezistenţă. Obţinea un fel de bucurie interioară. Cred că era perfect conştient de răutatea sa, altfel n-ar fi făcut din ascunderea ei o artă şi n-ar fi căutat sistematic să se arate altfel decât era în realitate. Numai un scelerat conştient de a fi astfel putea să mascheze asta cu atâta măiestrie”.

Roosvelt & Stalin versus Churchill? Sergo Beria crede că Stalin a fost sigur de faptul că Roosevelt n-a murit de moarte naturală şi că a fost asasinat. I-ar fi reproşat mereu lui Beria că n-a adus detalii despre acest asasinat. „Dacă nu murea Roosevelt, ar fi spus Stalin, U.R.S.S. ar fi cucerit întreaga Europă. America s-ar fi mulţumit să moştenească toate coloniile Angliei şi n-ar fi mişcat un deget împotriva celor 400 de divizii ale Armatei Roşii”. Istoricii cred că, la Teheran şi Yalta, Roosevelt l-a pus în dificultate pe Churchill la masa tratativelor, în prezenţa lui Stalin. La Teheran, Roosevelt a avut o serie de întrevederi private cu Stalin, în clădirea ambasadei U.R.S.S.. Martor a fost doar translatorul sovietic Valentin Berejkov. Beria jr. scrie că translatorul a fost stupefiat atunci când Roosevelt i-a spus lui Stalin că-l va sprijini în distrugerea Imperiului Britanic, pentru că asta corespunde intereselor Americii. Acest proiect ar fi fost o preocupare principală a lui Roosevelt la Teheran. Aceste convorbiri private dintre Roosevelt şi Stalin stau, probabil, la baza declaraţiilor lui Stalin potrivit cărora U.R.S.S. ar fi putut controla toată Europa, dacă nu murea Roosevelt, la 12 aprilie 1945. În anul 1944, Roosevelt i-ar fi trimis lui Stalin o telegramă cifrată: „După cum ştiţi, sunt în campanie electorală pentru al patrulea mandat de preşedinte al S.U.A. Ar fi extrem de jenant pentru mine dacă ar transpira în presă ceva din natura convorbirilor private avute cu Dumneavoastră la Teheran. Roosevelt”. Stalin i-a răspuns în stilul său inconfundabil:„Domnule Preşedinte. Confirm primirea telegramei Dumneavoastră şi vă comunic măsurile luate aici: stenogramele convorbirilor noastre au fost arse, iar translatorul nostru a fost împuşcat”.

Stalin ştia de operaţiunea „Barbarossa“ cu şase luni înainte de declanşare. Autorul scrie că pe 29 decembrie 1940, Beria i-a prezentat lui Stalin copia „operaţiunii Barbarossa” în toate detaliile sale, la câteva zile după ce el fusese prezentat lui Hitler. Până acum, mulţi credeau că Stalin a fost informat doar în luna mai 1941, cu documente, despre ziua şi ora atacului german contra U.R.S.S., de către spionul sovietic Richard Sorge, infiltrat în anturajul ambasadorului german la Tokyo. Beria jr. susţine că tatăl său i-a prezentat lui Stalin întregul plan de luptă contra U.R.S.S., cu 6 luni înaintea invaziei.

Mareşalii Jukov şi Timoşenko, dar şi Hruşciov, susţin în cărţile lor de amintiri că n-au ştiut nimic despre existenţa copiei operaţiunii „Barbarossa“ cu atâta vreme înainte. Beria i-ar fi arătat planul şi mareşalului Vasilevski, favoritul lui Stalin, care a studiat o lună întreagă acest plan în biroul lui Beria. Unii avansează ideea potrivit căreia Stalin ar avut un spion în cercul apropiat lui Hitler, la cancelaria Reich-ului. Leon Kilzer, de pildă, Hitler’s Traitor, susţine că trădătorul lui Hitler ar fi fost chiar şeful cancelariei Reich-ului, Martin Bormann…

Sunt mulţi cei care scriu şi se visează scriitori. Pentru că aşa cred unii, că e de-ajuns să ştii să scrii şi, gata, ajungi scriitor sau dacă ştii să citeşti, poţi fi critic literar, că doar nu-i mare lucru să-ţi lauzi amicii şi să-ţi desfiinţezi adversarii. Să scrii dintr-o nevoie lăuntrică, să te exprimi, să surprinzi esenţialul unor întâmplări, experienţe umane, să transmiţi emoţie, fiind înzestrat cu talent pentru asta, e altceva, desigur.

Oare câţi dintre literatorii de ocazie din zilele noastre, care suferă de boala autorlâcului, au o reală vocaţie şi conştiinţa scrisului? Puţini, fără doar şi poate, trec de bariera veleitarismului. Din păcate, profesia mea de redactor nu mă scuteşte de lectura unor însăilări cu pretenţii literare, ba chiar mă obligă să parcurg zeci şi zeci de pagini, în căutarea de scrieri cu adevărat valoroase. Îmi iau revanşa în timpul meu liber, când citesc ce vreau eu sau recitesc mari opere ale literaturii universale. Pentru că, dintotdeauna, mi-a plăcut mult mai mult să citesc decât să scriu. Dacă, totuşi, scriu, o fac din câteva motive. Ca să lupt, în felul meu, împotriva uniformizării vieţii, a banalităţii care se insinuează perfid în existenţa noastră. Nu-mi plac rutina, conformismul, mecanismele greoaie de gândire, stereotipurile. De aceea, mă entuziasmez uşor când descopăr lucruri frumoase, originale, simţind imperioasa nevoie de a transmite şi altora starea mea de încântare. Dar mult mai bine spunea Geo Bogza, întrebat fiind de ce scrie. Spicuiesc câteva dintre răspunsurile sale.

„De ce scriu? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sunt oameni, că omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta, ca pe mireasma şi substanţa pâinii, plămădită din grâul care e un dar al soarelui. Din credinţa că aş putea să-i fac pe cei care mă citesc mai buni, aşa cum cei pe care i-am citit m-au făcut mai bun….” Mai zicea în acel text Geo Bogza că luptă, prin scris, împotriva înstrăinării omului de sine însuşi, şi că e convins de frumuseţea vieţii şi a lumii, şi că aventura existenţei noastre în univers i se pare unică, irepetabilă, chemând reflecţia. În fine, vorbea şi despre starea de veghe a conştiinţei, despre încercarea de a corecta erorile, despre datoria unui scriitor faţă de epoca în care trăieşte, etc.

Revăzând textul din volumul „Ca să fii om întreg”, mi-am amintit de perioada anilor de liceu, când aşteptam, înfrigurată de emoţie, ziua de vineri. Atunci apărea revista „Contemporanul”, unde Geo Bogza avea o tabletă, pe care o parcurgeam pe nerăsuflate. Am păstrat câteva dintre acestea, decupate din revistă, alături de multe alte articole care mi-au plăcut, de alţi autori. Le răsfoiesc, uneori, le recitesc dintr-o altă perspectivă, desigur. Fragmentele acestea de revistă sunt ca un fel de grădină de hârtie.

Pe care o îngrijesc cu atenţie, o cultiv, pentru că îmi trezeşte amintiri şi-mi hrăneşte sufletul, mintea, imaginaţia. Formula aceasta fericită, „grădină de hârtie”, cred că am găsit-o la Vera Călin, distinsa doamnă scriitoare, traducătoare, critic şi istoric literar care ne-a părăsit anul trecut.Trăia de mult timp în America, dar păstra legăturile cu prietenii din ţară, corespondând asiduu cu ei. La peste 90 de ani avea o vitalitatea spirituală de invidiat, era mereu curioasă să afle noutăţi, citea mult, cărţi, reviste, vedea filme, asculta muzică, ţinea un jurnal, „cultivându-şi grădina”, altfel decât Candide a lui Voltaire. Dar, fiecare cu preocupările, pasiunile, cu grădina lui. Important este să o ai şi să o cultivi.

Pare şocantă propunerea de a echivala ultima treaptă a perfecţionării unui dascăl cu superlativul punerii în valoare a pasiunii centrate pe un domeniu ştiinţific. Cel puţin patru argumente ne-ar sta alături: 1. finalul în primul caz este o lucrare metodico-ştiinţifică (aşadar, are componenta cunoaşterii chiar în titulatură); 2. prefixul pre- nu admite îndrăzneala de a uzurpa statutul unui doctor în ştiinţe, ci ne plasează undeva în zona masteratului, să zicem; 3. acelaşi prefix este utilizat în sintagma „învăţământ preuniversitar“, fără a se relaţiona cele două câmpuri didactice; 4. conceptul „doctor în ştiinţe“ a părăsit turnul de fildeş şi a coborât în teritoriul umanului, performant însă.

Prima remarcă a fost provocată de experienţa (re)câştigată ca membru al comisiei în cadrul colocviului pentru admiterea la gradul didactic I (de luni, 3 februarie – în această perioadă, în fiecare an, se ţine colocviul respectiv) a 37 de profesori de limba şi literatura română din mai multe judeţe ale Moldovei. Preocupaţi (ca să nu spun obsedaţi) de întrebarea oricărui preşedinte de comisie „Care este elementul de originalitate pe care l-aţi adus prin lucrarea dv.?“, am aşezat cele câteva ore de dialog sub un singur cuvânt: acribologie.

Deşi DEX-ul îl consideră pe vecinul lui, acribie, mai rar folosit (notat ca livresc), candidaţii au fost de acord cu respectarea celor două direcţii semantice ale acribologiei: „precizie în folosirea cuvintelor, corectitudine în respectarea proprietăţii termenilor; alegere riguroasă a cuvintelor“ şi respectiv „studiul preciziei maxime în cercetarea ştiinţifică“. Aici se situează cei doi parteneri ai actului de perfecţionare didactică: autorul lucrării va alege cuvintele potrivite în redactarea discursului teoretic şi apoi a celui aplicativ, iar comisia va evalua, în ziua inspecţiei (din anul şcolar 2015-2016!) dacă acesta este construit cu materialele potrivite. După cum se vede, prima direcţie este pur lingvistică, iar a doua ţine mai degrabă de epistemologie.

Ca urmare, circa 90% dintre titlurile lucrărilor au fost reformulate, pentru că aveau genul proxim („Metode de predare…“, „Noţiunile de sintaxă…“, „Personajul în literatură…“), nu şi diferenţa specifică („Teoria inteligenţelor multiple…“, „Hermeneutica descrierii…“, „Fonetica în gimnaziu…“). Alteori, pe loc, candidaţii au optat pentru alte teme punctuale: de exemplu, despre Mihail Andrei, Domnu’ Trandafir, câtă vreme profesoarele respective reprezentau, în primul caz, şcoala din Buhuşi care-i poartă numele sau, în al doilea caz, comuna Petricani unde, în satul Boiştea, s-a născut eroul literar al lui M. Sadoveanu.

Singurul titlu de lucrare fără coordonator ştiinţific aparţinea unei profesoare din Săvineşti, jud. Neamţ şi punea în discuţie o întrebare aparent bizară, formulată de un elev de-a şaptea: la ce ne foloseşte gramatica? Chiar…

A fost şi prilejul de a activa secţiunea „Alumni“ din cadrul Societăţii Cultural-Ştiinţifice „Vasile Alecsandri“. Preşedinta grupării, cu care am împărţit grija examinării, Venera-Mihaela Cojocariu, dar şi Petronela Savin, un vrednic alumn (examinator la categoria Educatori/ învăţători), au constatat buna orientare a celor care, în urmă cu câţiva ani, se pregăteau, în amfiteatrele Universităţii „Vasile Alecsandri“ din Bacău, pentru a sluji învăţământul preşcolar, primar, gimnazial ori liceal.

Cu duminica aceasta, numită a Vameşului şi Fariseului, intrăm în perioada liturgică a Triodului, care pe lângă cele şapte săptămâni ale Postului Mare, cuprinde şi trei săptămâni pregătitoare, săptămâni a căror menire este de a ne trezi în suflet dispoziţiile, sentimentele ,grija necesară intrării în postul Sfintelor Paşti.

În pilda vameşului şi fariseului pe care Biserica ne-o oferă astăzi spre meditare, Mântuitorul pune în lumină două feluri de rugăciune diametral opuse: rugăciunea îngâmfată a fariseului şi rugăciunea smerită a vameşului, a păcătosului sincer cu sine în faţa lui Dumnezeu. Rezultatul e că fariseul se cufundă şi mai mult în păcat, pe când vameşul, se înalţă, se curateste prin împăcarea cu Dumnezeu.

Motivul rostirii acestei parabole, precum şi cei cărora le era adresată sunt arătate în cuvintele: “Către unii care aveau despre sine încredinţarea că sunt drepţi şi priveau de sus pe ceilalţi, a rostit Iisus pilda aceasta” (Luca 18, 9). Scopul pildei este arătat, deci în mod clar. Ea biciuia păcatul mândriei celor ce se credeau drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi oameni. Erau vizaţi fariseii, pe care nu o dată i-a certat Iisus numindu-i “morminte văruite”, “pui de năpârci” etc. Sunt vizaţi toţi fariseii, din toate timpurile, care sunt sau li se pare că sunt cu ceva mai buni, că au dreptul să blameze şi să dispreţuiască pe alţii, numindu-i “răi”, “oameni pierduţi”, pentru că nu urmează plăcerile lor.

Doi oameni la rugăciune- două atitudini : fariseul se iubeşte pe sine atât de mult, încât iubirea pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu se mistuie, se pierde în sine. El şi-a devenit sieşi idol. “Eu însumi idol m-am făcut” cum spune Sf. Andrei Criteanul. În rugăciunea lui sunt prezenţi şi Dumnezeu şi aproapele şi el însuşi. Dar Dumnezeu este invocat pentru a-I mulţumi că i-a dat lui să nu fie ca ceilalţi oameni păcătoşi; pe apropele îl pomeneşte pentru a-l ponegri şi osândi; pe sine pentru a se înălţa. Cu totul diferit ni se prezintă atitudinea şi rugăciunea vameşului, om încărcat cu păcate, dispreţuit ca şi Zaheu pentru păcatele legate de munca lui de vameş, dar care tocmai de aceea vine la templu mânat de acea frământare a conştiinţei care l-a determinat şi pe Zaheu vameşul să-L caute, să-L vadă pe Iisus.

Vameşul, prin atitudinea lui ca şi prin această rugăciune scurtă îşi confruntă viaţa cu poruncile dumnezeieşti şi cere smerit îndurare de la Dumnezeu. Nu se laudă cu nici una din faptele sale bune, pe care desigur le va fi făcut şi el, ci le trece sub tăcere; nu condamnă pe nimeni, ci dimpotrivă, doar pe el, apelând la milostivirea lui Dumnezeu, simţindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său. Concluzia e rostită de Domnul Iisus: “Zic vouă ca acesta s-a coborat mai îndreptat la casa sa, decat acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.”

Ne putem da seama uşor că Mântuitorul a vrut să scoată aici în evidenţă un păcat: mândria, şi o virtute: smerenia. Din aceste motive, parabola a fost, este şi va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, făţarnici şi prefăcuţi au trăit şi vor trăi întotdeauna.

Biserica, prin pilda de smerenie şi pocăinţă a vameşului ne deschide “uşile pocăinţei” să urmăm îndemnul din condacul zilei: “Să fugim de vorba cea obraznică a fariseului şi să ne învăţăm înălţimea graiurilor umilite ale vameşului, strigând cu pocăinţă: Mântuitorul lumii, ai milă de robii Tăi.”

Pr.Liviu Burlacu
Fundația ‘‘Episcop Melchisedec’’ –Bacău

„Voi sunteţi lumina lumii… Voi sunteţi sarea pământului” (Mt 5,14-16). În Evanghelia duminicii a V-a de peste an, Isus ne invită pe toţi să fim „sarea pământului şi lumina lumii”. Dar cine este sare şi lumină a lumii? Gândul nostru zboară imediat la papa, la episcopul care nu precupeţeşte nici un efort pentru a-şi conduce turma pe calea mântuirii. La sutele de preoţi care, în calitate de apostoli, propovăduiesc evanghelia la toţi oamenii.

Sunt, de asemenea, centrele misionare din toată lumea unde se anunţă cuvântul prin opere de binefacere: şcoli, spitale, distribuire de ajutoare, unde misionarii sunt încă persecutaţi, răpiţi şi ucişi în pentru credinţa lor. E frumos să descoperi lumina lumii şi să recunoşti că întunericul nu are ultimul cuvânt, că minciuna, nedreptatea, violenţa, alţi zei moderni nu pot triumfa. Cuvintele lui Isus, „voi sunteţi lumina lumii”, le sunt adresate, în egală măsură, şi părinţilor, copiilor, bunicilor. De ce e mai uşor pentru noi să recunoaştem lumina numai în sfinţi, în cei mari, în cei ce săvârşesc opere extraordinare? De ce să nu medităm la misiunea extraordinară a mamei şi tatălui de a fi „sare a pământului” pentru familie, pentru cei de lângă ei?

Să ne gândim: cei cărora Isus le adresa aceste cuvinte, cine erau? Oameni obişnuiţi, tineri şi bătrâni, farisei şi cărturari, oameni ai timpului său. Oameni din familii normale care mergeau la el, fiecare cu necazul lui, bolnavi şi păcătoşi, entuziaşti şi îndrăgostiţi de el, fascinaţi de împărăţia lui Dumnezeu. Şi lor le-a spus Isus: „Voi sunteţi sarea pământului”. Da, şi dumneavoastră, care alcătuiţi poporul său, părinţi, copii şi bunici, sunteţi chemaţi să fiţi „lumina lumii” şi „sarea pământului”. De ce tocmai dumneavoastră? Şi în ce mod recunoaşterea dumneavoastră ca lumină a lumii poate da forţă, putere, încredere?

Exemplul personal al tatălui şi al mamei este „lumină” pentru micuţul care priveşte cu maximă curiozitate fiecare gest, ascultă fascinat fiecare cuvânt care iese din gura părinţilor, învaţă de mic „legea” care guvernează micul univers al familiei. Aşa cum e normal, fiii urmează exemplul părinţilor. Părinţii sunt „pietre vii” la temelia formării copiilor lor. Ei caută în părinţi, în tot ceea ce aceştia fac, modele de viaţă. Iată de ce familia îşi pune amprenta asupra comportamentului şi personalităţii fiilor. Dacă în familie copiii descoperă adevăratele valori religioase, etice, moral-creştine, cu siguranţă, la rândul lor, vor trăi viaţa proprie în conformitate cu aceste valori. Călăuziţi de „lumina” părinţilor, copiii nu vor umbla în „întuneric”, ci vor descoperi calea adevărului.

Vorbesc despre lucruri simple, cotidiene, chiar banale. Cum, întorşi de la lucru, binecuvântează masa, fericiţi de darul de a cina împreună, povestindu-şi cele de peste zi; cum hrănesc micuţul şi decid la care şcoală să-l înscrie; cum fetiţa mijlocie e suspectă de scarlatină; cum băiatul mai mare a avut o altercaţie cu cel mai bun prieten. Iată, aceste familii, prin mărturia lor simplă, sunt lumina lumii. Aceste familii cred în Dragoste, sunt martori ai puterii dragostei, chiar dacă îşi recunosc limitele. Aici se aprinde o lumină pentru lume: aici ura, deziluzia, resentimentul, frica, suferinţa nu supravieţuiesc, deoarece Cristos este mereu prezent. Cele cinci cupluri care dau mărturie şi se îngrijesc de familiile creştine care urmează să se nască, chiar dacă nu sunt perfecte, au o lumină proprie de arătat, care reflectă lumina aceluia de la care au primit misiunea de a fi martori, sare a pământului, modele de viaţă şi iubire.

Părinţi, să nu ascundeţi lampa sub obroc, căci aţi fost aleşi să fiţi lumină care luminează în întuneric şi martori ai lui Cristos până la marginile pământului.

Pr. Gabriel Bacoşcă-Ţernă, vicar la Parohia Romano-Catolică „Fer. Ieremia” Bacău