A scris trei cărţi de limba română, din care două au apărut sub stricta sa supraveghere: „Culegere de exerciţii lexicale, fonetice, gramaticale şi stilistice“ (Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, 423 p.; referenţi, Gh. Bulgăr şi P. Buhai), „Limba română – fonetică, lexicologie, gramatică, stil şi compoziţie, exerciţii“ (aceeaşi editură, 1983; referenţi, Grigore Brâncuş, Sever Ursa; redactor de carte, Magdalena Panaitiu; lucrare avizată de Comisia de limba şi literatura română a Ministerului Educaţiei şi Învăţământului) şi „Limba română – fonetică, lexicologie, morfosintaxă. Sinteze şi exerciţii“ (Editura „Corint“, 1996, 472 p.; referenţi, Gr. Brâncuş, Marian Iancu – nu Marin Iancu?).

Toate sunt semnate împreună cu Iulian Ghiţă (pe poziţia a doua, pe pagina de titlu), iar la ultima, numele lui Mihail Andrei apare în chenar. Între timp, şi cel de-al doilea nume trebuie înregistrat între regretaţii filologi români care au făcut servicii ştiinţelor limbii din perspectivă didactică. Ediţia din 1983 a reuşit paradoxul ca într-un spaţiu relativ restrâns (227 p.) să concentreze aproape toată problematica limbii române, de la istoria ei (inclusiv ramificaţiile teritoriale, care ţin de dialectologie), la noţiuni de stil şi compoziţie. Mihail Andrei şi-a ales domeniile care impun analize de maximă fineţe, precum fonetica, sintaxa şi stilistica, iar lui Iulian Ghiţă i-au revenit lexicologia, morfologia şi compoziţia. Generaţii întregi de normalişti băcăuani (M. Andrei a fost decenii la rând dascăl la Liceul Pedagogic, făcând naveta de la Buhuşi) s-au pregătit pentru a fi învăţători şi educatoare de calitate. El a inaugurat în presa băcăuană jurnalismul lingvistic, susţinând în „Steagul roşu“ – singurul ziar local – o rubrică de cultivarea limbii. („Ar merita adunate aceste texte într-o carte“, îi spuneam Valeriei Andrei, soţia, care între timp a trecut la cele veşnice.) A luat parte la toate manifestările ştiinţifice sau cu caracter didactic ţinute în Bacău ori în ţară, cu comunicări nu doar de lingvistică, ci şi de literatură sau de istorie locală. (Merită parcurs articolul său despre amprenta băcăuană a biografiei şi creaţiei lui George Bacovia.)

Un frumos omagiu în anul când ar fi devenit nonagenar (n. 1 dec. 1923, Cubolta, Bălţi, R. Moldova) i l-a adus studenta Gina Ciuchi, care i-a dedicat lucrarea ei de licenţă în Filologie: „Gramatica limbii române, în viziunea lui Mihail Andrei“. Nu a fost o tratare ternă, descriptivă, ci un studiu comparativ între terminologia lingvistică uzitată de filologul băcăuan şi varianta actuală, atât în lucrările de profil apărute în România, cât şi cele tipărite în limba engleză într-un interval de timp de două decenii (1992-2012). „Nu întotdeauna cei care se declară a fi intelectuali au cu adevărat valoare, în sensul cel mai profund al cuvântului – declară îndrăzneţ, în „Argument“, Gina Ciuchi. Iar valorile care există sau care au fost cândva printre noi nu sunt preţuite precum ar merita. /…/ Tinerii zilelor noastre au neapărată nevoie de acest gen de model intelectual precum profesorul Mihail Andrei.“

La susţinerea lucrării, absolventa Literelor băcăuane a fost felicitată de preşedinta comisiei, prof.univ.dr. Doina Cmeciu, care a adăugat propriile amintiri despre cel evocat în manieră ştiinţifică, precum şi de prodecanul Facultăţii de Litere, lect.univ.dr. Nicoleta Popa,, şi de asist.univ.dr. Petronela Savin, beneficiară a Fondului de carte şi publicaţii „Mihail Andrei“, în pregătirea tezei de doctorat.

Ceva-ceva s-a făcut pentru cinstirea memoriei unuia dintre cei mai vrednici profesori de română pe care i-a avut Bacăul: un amfiteatru de la Liceul Pedagogic, în urmă cu câţiva ani, a primit numele „Mihail Andrei“, Mariana Moldovanu a realizat o efigie care ar merita să fie aşezată în această sală, iar Universitatea „Vasile Alecsandri“ din Bacău a pus în valoare Fondul de carte şi publicaţii. Se cuvine să fie înmănuncheate într-un volum textele risipite prin diverse publicaţii şi, deşi e mai dificil, să fie evaluate chiar şi parţial contribuţiile ştiinţifice ale acestui cărturar, rămase în stadiul de manuscris.

În rândul sărbătorilor închinate sfinților, ziua de 30 noiembrie ocupă un loc aparte, deoarece Sfântul Apostol Andrei este ființial legat de istoria neamului nostru în ceea ce privește nașterea noastră ca popor creștin .

Sfântul Apostol Andrei a fost fratele Sfântului Petru și împreună au fost primii ucenici ai lui Hristos. După Pogorârea Sfântului Duh, prin tragere la sorți, Apostolii au fost rânduiți unde să predice. Astfel, Sfântul Apostol Andrei va predica în Scytia și Asia Mică. Este Apostolul ce a predicat în Dobrogea de astăzi, loc în care a vestit cuvântul Evangheliei unde a botezat întru Hristos, respectând porunca Mântuitorului și a întemeiat primele Biserici, comunități creștine printre strămoșii noștri.

Evanghelistul Ioan spune că Andrei ar fi fost mai întâi ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul care i-ar fi recomandat să-l urmeze pe Iisus din Nazaret. Conform evangheliei lui Ioan, Andrei l-ar fi dus pe fratele său Petru la Iisus spunându-i că l-a găsit pe Mesia (Ioan I,35-42). De aici provine caracterizarea lui Andrei ca „cel dintâi chemat”. În relatările Sfinților Evangheliști (Matei X,2; Marcu III,18; Luca VI,14; Faptele Apostolilor I,13) Andrei este amintit mereu între primii patru Apostoli ai lui Hristos.

Tradiția consemnează că Sfântul Andrei ajuns pe malurile Dunării, a fost primit de o mulțime de oameni ce au ascultat cu evlavie cuvântul său. Din această lume „barbară” el a revenit în Tracia, Grecia și Ahaia. La Patras, lângă Corint a fost martirizat cu capul în jos pe o cruce în formă de X, căreia i s-a spus de atunci „Crucea Sfântului Andrei”. Corpul său a fost înmormântat acolo de Maximilia, o convertită la creștinism; mai târziu moaștele sale au fost aduse în Amalfi-Italia, într-un mormânt în care se păstreaz până azi.

Pe 30 noiembrie 1976 Papa Paul al VI-lea a dat capul Sfântului Andrei Bisericii din Patras . După aproape două mii de ani de creștinism moaștele capului Sf. Apostol Andrei au fost aduse pentru prima dată și în România în 1996 într-un pelerinaj în la Iași și la Galați.
Potrivit Tradiției, Sfântul Andrei este întemeietorul Bisericii din Constantinopol și prin urmare ocrotitorul Patriarhiei Constantinopolului.

Conform unei legende, moaștele Sfântului Andrei au fost aduse în secolul al IV-lea de la Patras, în Scoția de către sfântul scoțian Regulus (originar din Patras). Aceasta este explicația pentru alegerea Apostolului Andrei ca sfânt ocrotitor al Scoției și a crucii în formă de X ca simbol al Scoției pe drapelul britanic. Și în istoria rușilor, Sf. Apostol Andrei ocupă un loc aparte fiind încă din secolul al XIX-lea ales ocrotitor al marelui popor ortodox. Tocmai de aceea steagul fostului Imperiu Țarist avea brodată o cruce pe el în formă de X-„Crucea Sfântului Andrei”. În 1995 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca ziua Sfântului Apostol Andrei să fie trecută în calendar cu cruce roșie ca mare sărbătoare ortodoxă. În 1997 BOR a decis ca ziua de 30 noiembrie a fiecărui an să fie cinstită drept sărbătoare națională bisericească.

Troparul Sfântului Apostol Andrei :

” Fiu al Galileei și frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat, iar de la mormântul tău din Patra chemi popoarele la Dumnezeu și atunci ne-ai umplut de bucurie când în România iarăși ai venit, unde pe Hristos Domnul L-ai propovăduit”.

Pr. Liviu Burlacu
Fundația „Episcop Melchisedec”-Bacău

Viaţa omului este o continuă alegere între diferitele posibilităţi, cu un scop de urmat. Viaţa omului este în aşteptarea unui viitor mulţumitor; poate unii aşteaptă salariul, alţii aşteaptă sărbătorile de Crăciun, iar elevii, cu siguranţă, aşteaptă vacanţa. Dar dacă plasăm tot mai departe timpul fericirii pe care îl aşteptăm prin aceste cadouri, poate pentru mulţi această aşteptare se va termina cu un gust amar. Dar există un moment pe care nimeni nu-l poate amâna şi nici nu poate scăpa de el: întâlnirea cu Domnul. Fiecare va trebui să dea cont în faţa lui Dumnezeu pentru cele făcute aici, pe pământ. De aceea trebuie să veghem, să fim atenţi şi să-l întâlnim pe Domnul care vine.

Timpul Adventului înseamnă angajare pentru revizuirea vieţii spirituale, un timp în care noi, creştinii, suntem chemaţi să veghem. Şi ce înseamnă a veghea? Ce înseamnă a sta treaz? Înseamnă a ne goli mereu de noi înşine, a căuta mereu gloria lui Dumnezeu, asemănarea cu Isus, trăirea în har. A veghea înseamnă angajarea noastră la iubire, dar nu conform ideilor noastre, ci conform măsurii noastre de iubire. A veghea mai înseamnă a căuta să înţelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, cum vrea el să-l iubim. Aşa face o mamă atunci când îşi permite o clipă de răgaz în timpul îngrijirii copilului bolnav: doarme, dar inima ei veghează alături de copilului ei.

Se spune că o mamă avea două fete la care ţinea foarte mult. Într-o zi, una dintre ele alege să plece de acasă, cu gândul că-i va fi mai bine şi că se va descurca bine chiar şi în lipsa mamei. Dar după un timp se hotărăşte să se întoarcă acasă şi să-i ceară iertare mamei. În drum spre casă se tot întrebă cum să-i spună mamei, ca s-o poată ierta. Apropiindu-se tot mai mult de casă, un gând o neliniştea: dacă poarta va fi încuiată? Dar ajungând acasă o cuprinse uimirea, deoarece poarta şi uşa erau descuiate. Înaintând spre casă, o vede pe mamă rugându-se Rozariul. Cuprinsă de emoţie, fiica o îmbrăţişează pe mamă şi o întreabă: „De ce te rogi?” Iar mama răspunde: „Fiica mea, de când ai plecat, eu m-am rugat continuu pentru ca tu să te întorci pe drumul de la care te-ai abătut”.

Iubirea mamei care stă în aşteptare trebuie să ne caracterizeze şi pe noi, mai ales în perioada Adventului. Atitudinea mamei trebuie să fie şi a noastră. De aceea suntem chemaţi la veghere. Şi cum se poate face acest lucru? În primul rând, prin rugăciune. A ne ruga nu înseamnă a ne preocupa de ceea ce vom spune; este suficient să-i spunem Domnului ceea ce ne preocupă. A ne ruga nu înseamnă a deschide o carte sau memoria, ci a deschide larg inima lui Isus, chiar fără a spune nimic. Adesea, noi ne rugăm numai când suntem în dificultăţi sau când avem nevoie de ceva. De multe ori, rugăciunea înseamnă pentru noi doar faptul de a cere. Se spune că, dacă o logodnică primeşte din ce în ce mai puţine scrisori de la logodnicul ei, înţelege foarte bine că iubirea sa este pe punctul de a se prăbuşi. Tot aşa şi noi, creştinii, dacă nu mai ţinem legătura cu Dumnezeu, iubirea noastră faţa de el este în pericol.

Vă doresc tuturor un Advent binecuvântat!

Pr. Cristi Hodea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău

Din clipa în care a fost trântit în duba Securităţii, a ştiut că a început Calvarul. Hainele sale de episcop nu mai însemnau nimic pentru torţionari. Acum era un deţinut. Mai rău, era ultimul deţinut, ţinta celor mai josnice umiliri şi al celor mai dureroase torturi.

În dosarul său este descris drept o „piedică în calea spre socialism”. Binele întotdeauna va fi declarat drept „o piedică” în calea răului. Asta mai ales atunci când răul e la putere – şi atunci era. Ştim prea bine cum se manifesta. Bastoane fără număr, ciomege şi pumni au lovit în trupul firav şi drept al episcopului Anton Durcovici. Foamea cruntă, setea şi izolarea au confiscat energiile sale trupeşti. Din partea sa ar fi fost suficient un singur compromis, un cuvânt rostit chiar şi în tăcere: „Mă lepăd de credinţă”, pentru a fi avut un trai comod şi liniştit. Dar el nu era dintre aceia cu două feţe. El făcea parte din categoria oamenilor care merg până la capăt, până la ultimele consecinţe. El era un om de conştiinţă.

Această verticalitate a sa are rădăcini în credinţă. Născut dintr-o familie credincioasă în ziua de 17 mai 1888, la Bad Deutsch-Altenburg, Austria, şi mutat la Bucureşti pe când era copil, micul Anton îl ajuta pe preot la altar ca ministrant şi astfel a deprins gustul pentru cele sfinte. De la mama sa a învăţat curajul mărturiei credinţei, iar de pe băncile şcolii conţinutul ei. Intelectual de primă clasă – ca încununare a studiilor sale, între anii 1910-1911 a obţinut la Roma doctoratul în filozofie la Universitatea „Toma de Aquino”, doctoratul în teologie şi licenţa în drept canonic la Universitatea Urbaniană –, Durcovici fusese luat de mult în vizorul Securităţii ca un oponent periculos de erudit. Înscăunat episcop al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi la 14 aprilie 1948, va fi arestat un an mai târziu. Va fi târât apoi prin temniţele Securităţii, transferat la Jilava şi la Sighet. Aici s-a stins în noaptea de 10/11 decembrie 1951, după ce torţionarii săi i-au refuzat hrana şi apa de băut. Trupul său a fost imediat aruncat într-o groapă din cimitirul săracilor, fără cruce, într-un loc rămas până astăzi necunoscut.

În ziua de 31 octombrie, papa Francisc a recunoscut în mod oficial valoarea martirică a suferinţei episcopului Anton Durcovici şi l-a propus spre beatificare.

De ce să retrăieşti episoadele triste din trecutul României? De ce să aminteşti de suferinţă, când toţi fug de ea? De ce să dezgropi morţii?

Pentru că fericitul Anton Durcovici nu e mort. El trăieşte prin noi, pentru că credinţa noastră trăieşte şi prin el. Dacă noi, catolicii, avem credinţă şi mergem la biserică, este pentru că el nu a făcut compromisul. Este pentru că nu a cedat în faţa torţionarilor. A plătit un preţ mare şi a arătat că „brazii se frâng dar nu se îndoiesc”. Dacă ar fi să caracterizezi viaţa episcopului Anton într-un cuvânt, cred că ar trebuie să spui „Conştiinţă”, şi apoi să te închini.

De ce să excavezi trecutul? Pentru că memoria păstrează identitatea. Poporul care îşi astupă memoria îşi ciopârţeşte identitatea. Poporul care uită (t)erorile trecutului riscă să le comită din nou. În schimb, poporul care promovează valorile, va auzi rezonanţele lor în generaţiile care vin.
Actorii „Teatrului din clopotniţă” din Bacău vor tocmai acest lucru: să promoveze valorile. În acest sens, prin talentul şi efortul lor, popularizează imaginea episcopului martir. După ce au jucat la Iaşi şi Roman, vor prezenta piesa „Anton Durcovici – omul cu faţa de bronz”, de Laurenţiu Budău, în regia lui Ion Coşa, şi la Bacău, la teatrul Bacovia, luni, 2 decembrie 2013, la ora 15.30 şi 19.00. Acest eveniment este organizat de Decanatul Romano-Catolic de Bacău.

Pr. Iulian Robu

Agenţiile internaţionale de presă sunt încă bulversate şi inflamate după masacrul de la centrul comercial din Nairobi, Kenya, soldat cu peste 60 de morţi. Coordonatoarea masacrului a fost Samantha Lewthwaite, „văduva albă”. Militarii kenyeni s-au declarat şocaţi de ce le-a fost dat să vadă, atunci când au intrat în centrul comercial. Ei vorbesc despre cadavre mutilate agăţate de tavan, de copii aruncaţi în frigidere, despre tortura la care au fost supuse victimele înainte de a fi împuşcate. Sadica „văduvă albă” a readus cu febrilitate în atenţia lumii alte figuri feminine de criminali sau dictatori de genul feminin, într-o lume în care mai ales bărbaţii excelează în aceste monstruoase excese.

Aflu că Maria I a Angliei, cunoscută ca Maria Tudor, al patrulea monarh al dinastiei Tudorilor, rămasă în istorie mai ales pentru scurta reinstaurare a catolicismului în Anglia, avea porecla Bloody Mary (Mary Sângeroasa). A primit acest trist… renume după ce a comandat executarea a vreo 300 de opozanţi religioşi (protestanţi). Alţi aproximativ 700 de protestanţi au părăsit Anglia în timpul domniei ei, unii dintre ei revenind după moartea acesteia.

Îmi amintesc şi de Ilse Koch, „Vrăjitoarea din Buchenwald”, fosta soţie a lui Karl Koch, comandantul lăgărelor de concentrare de la Buchenwald (1937-1941) şi Majdanek (1941-1943). Ilse avea o ciudată colecţie de tatuaje sfâşiate direct de pe corpurile deţinuţilor din lagăr. A devenit celebră în 1940, când a construit o sală sportivă din mărcile confiscate de la deţinuţi. A fost momentul în care a fost numit supervizor-şef al gărzilor de sex feminin de la Buchenwald. S-a sinucis la 1 septembrie 1967, fiind găsită spânzurată în închisoarea pentru femei de la Aichach.

De contesa Elisabeta Bathory, considerată cel mai atroce criminal din istoria Ungariei, vă mai amintiţi? Sute de tinere fete de ţărani i-au căzut victime, de-a lungul a 25 de ani. Crimele sale au fost descoperite în urma unei investigaţii ordonate de regalitatea maghiară. Echipa trimisă de rege a descoperit o tânără aflată în agonie şi una deja moartă. Martorii au povestit că fetele erau înfometate, bătute şi torturate lungi perioade de timp. Mutilarea braţelor şi a organelor genitale, smulgerea pielii de pe corp erau printre torturile preferate ale contesei. Statutul său nobil nu a permis condamnarea publică, însă aceasta a fost ţinută în arest la domiciliu, într-o singură cameră, până la moartea sa. Totuşi, ideea că temuta contesă se îmbăia în sângele victimelor sale – detaliu prezent în mai toate filmele inspirate de această cumplită personalitate istorică – este, se pare, un mit.

Sinistra Mary Ann Cotton ne face să ne cutremurăm din nou. Măritată la vârsta de 20 de ani, s-a mutat, cu soţul său, William Mowbray, în Plymouth, Devon. Cuplul a avut cinci copii, dar patru dintre ei au murit de „febră gastrică şi dureri severe de stomac”. Soţii s-au mutat din nou, dar tragediile i-au „însoţit”. Încă trei copii născuţi au murit la puţin timp după naştere. Soţul lui Mary Ann, William, s-a stins, şi el, în 1865, tot din cauza unor „boli intestinale”. Al doilea soţ al femeii, George Wald, a murit din cauza problemelor… intestinale. Cei doi copii pe care Mary Ann i-a avut cu George au murit la fel, iar presa a început să investigheze atent cazul. Ziarele locale au descoperit că Mary Ann a pierdut trei soţi, un iubit, un prieten şi 12 copii, toţi murind de febră gastrică. A fost spânzurată în martie 1873, la Durham, pentru otrăvirea cu arsenic a acestora.

Nu lipseşte din acest diabolic peisaj feminin nazista Irma Grese. La 20 de ani, răspundea de soarta celor 30.000 de femei închise în lagărul de la Auschwitz. Era recunoscută pentru brutalitatea şi metodele sale de tortură. Câinii săi, dresaţi şi ţinuţi înfometaţi, au terorizat femeile din lagăr. Abuzurile sexuale, execuţiile spontane prin împuşcare, bătăile sadice cu biciul făceau parte din practicile sale de zi cu zi. Tot ea era cea care se ocupa cu alegerea celor care erau executate în camera de gazare.

Ceva misterios iradiază din orice redacţie, trecând prin ziduri şi peste clădiri. A fi jurnalist de cotidian nu este o muncă uşoară, dimpotrivă, este una de anduranţă. Dar dacă există vocaţie, pasiune, lucrurile stau altfel, totul se transformă într-o experienţă unică, într-una care-ţi motivează şi îţi îmbogăţeşte viaţa.

Sunt multe lucruri care mă leagă intim, sufleteşte de ziarul „Deşteptarea”, nu aş fi ceea ce sunt fără scrisul la ziar. Şapte mii de numere înseamnă mult, dar pentru mine, dincolo de performanţa cantitativă, de zile şi ani de neîntreruptă apariţie, înseamnă imagini, trăiri, emoţii, amintiri.

Sunt fragmente importante din viaţa mea acolo, în „Deşteptarea”. Iar ceea ce mă bucură cel mai mult este faptul că ziarul a crescut în timp, că a fost, şi este o pepinieră de jurnalişti de talent. Chiar dacă auzim tot mai des lamentări că a dispărut o bună parte de cititori, că tirajele sunt mici, că mizeria din jur şi vulgaritatea sufocă totul, că tabloidele sunt astăzi „la putere”, realitatea contrazice aceste lucruri. Ziarul nostru este cerut, căutat, citit. Pentru că este un ziar normal, pentru oameni normali.

Care îşi înţelege cititorii, există printre ei şi pentru ei. Le satisface nevoia de informaţie, îi convoacă la dezbateri, le ascultă vocile, provoacă reacţii, trezeşte atitudini. De aceea, îi doresc „Deşteptării”, la ceas aniversar, să-şi păstreze şi să-şi ascută simţul de observaţie, spiritul civic şi critic, să-şi lărgească şi să-şi diversifice paleta de informaţii, să cultive ideea de comunitate, de implicare activă şi responsabilă în viaţa acesteia.

Să aibă energia tenace de a se lupta cu nedreptatea, cu inerţiile. Să fie obiectivă, nepărtinitoare, vitală, neanchilozată, intrând în casele oamenilor ca un prieten, ca un însoţitor de drum lung pe care te poţi baza. Aşa cum trebuie să fie un ziar normal, pentru oameni normali. Colegilor de la „Deşteptarea” le urez, confratern, din partea mea, dar şi din partea redacţiei revistei „Ateneu”: La cât mai multe ediţii şi la cât mai mulţi cititori! La care adaug un îndemn prietenesc şi plin de căldură, dar foarte serios: Să nu îndrăzniţi să vă lăsaţi, să rămâneţi cei mai buni!

1 Decembrie 1918 – 1 Decembrie 2013

Statul reprezinta instrumentul de baza, care include structurile launtrice si externe, economice, social-politice, administrative, juridice, militare, religioase, culturale etc. Orice comunitate umana si-a organizat formatiunile statale in functie de specificul si particularitatile sale. In spatiul de etno-geneza si convietuire Carpato-Danubiano- Pontica -Nistrean, statul a evoluat de la Dura Durpaneus la Burebista si Decebal pâna la cucerirea romana de catre Marcus Ulpius Traianus, la inceputul secolului II (101-102, 105-106).

Dupa retragerea Aureliana din 271, comunitatea daco-romana s-a constituit in asa-numitele “romanii populare” (N.Iorga) sub forma de cnezate, ducate, voievodate, comitate etc. Vecinatatea maghiara a incecat impunerea suzeranitatii asupra formatiunilor prestatale românesti, fiind zagazuita de Basarab I, la Posada (1330), impotriva lui Carol Robert de Anjou si de Stefan cel Mare , la Baia (1467), impotriva lui Mateias Corvin, fiul românului Iancu de Hunedoara.

La sfârsitul secolului al XVI-lea (1593-1601) Mihai Viteazul a intreprins epopeea româneasca, autointitulându-se “Domn al Tarii Românesti, al Ardealului si a toata Tara Moldovei “Pohta ce-am dorit, implinitu-sa.”

Evolutia ulterioara, sec. XVII – cronicarii munteni, moldoveni si transilvaneni intaresc obârsia comuna româneasca, prin scrierile lor. “Hronicul vechimii româno – moldo – vlahilor” a lui Dimitrie Cantemir subliniaza concret ca “românii sunt aceiasi (muntean, transilvanean, moldovean) si toti “De la Râm se trag, dintr-o fântâna au izvorât si cura.”

La 1643, “Cazania” lui Varlaam denumita “Cartea româneasca de invatatura” pune bazele limbii literare române. Anul 1918 ramâne in istoria tarii unul dintre cele mai marete impliniri din zbuciumata istorie a acestei tari, o piatra de hotar pe care suntem obligati sa o pastram si sa o cinstim cum se cuvine, in memoria celor care s-au jertfit pentru reintregire in aceleasi hotare a intregii suflari românesti.

Anul acesta, aniversând 95 de ani de la reintregirea statala româneasca, Colegiul National “Ferdinand I”, unde am fost profesor cu dragoste multi ani, se bucura de privilegiul de a avea in locatia scolara “Stejarul Unitatii Nationale”, simbol al reintregirii românesti, odata cu aniversarea a 146 de ani a prodigioasei scoli, denumita pe drept cuvânt “nava amiral” a invatamântului si educatiei bacauane si românesti.

Se potrivesc spusele lui Petru Rares “Fi-vom ce-am fost si mai mult decât atât”. Din cronica transilvaneana se potrivesc versurile lui Alexandru Sihleanu:
“Fii ai României, fratii mei de sânge,
Rasaditi cenusa vetrei stramosesti
Si vapaia slavei peste voi va-ncinge
Inimile nostre mari si barbatesti.”
Sarbatoarea dubla a Zilei Nationale si a Colegiului National ce poarta numele Regelui Intregitor – Ferdinad I, marcheaza pentru elevii si profesorii scolii un adevarat si real 1 Decembrie, care sa impulsioneze spiritele tinerei generatii spre cunoastere si progres.

La multi ani!

prof. dr. Jean Ciuta