Percepția schimbărilor tacite diminuează cumva instincul curiozității. Degradarea lentă nu-ți stârnește interesul. Mucegaiul, „termitele” mâncătoare de bronz noaptea, nepăsarea…
Unde sunt valorile istorice ale orașului? E ca și când, zi de zi, privindu-l pe cel de lângă tine, nu realizezi că timpul își lasă amprenta și asupra ta, pasând ireversibilul. Soclul rămâne, statuile rezistă și ele cât pot. Multe din clădirile cu valoare istorică s-au dus una câte una.
Trecând mai rar printr-un loc sau o localitate cu pretenții, tu, cel nefiind de acolo, sesizezi că o casă se dărâmă, că unde era un teren viran a apărut una nouă – și ce nouă! Că o poartă a fost înlocuită cu alta modernă, dar poate nu așa de frumoasă. Gospodăriile din zonele de munte erau și încă mai sunt renumite, pentru frumusețea lor.
A tradițiilor transmise de-a lungul veacurilor. Au specificul datorat mai ales materialelor folosite la construcție: lemnul, și piatra pentru temelie. Lemnul era prelucrat de meșterii locului, artiști fără prea multă școală, dar cu un simț nativ al esteticului, exersat prin înfrățirea cu codrul. Cioplitori cu har, înțelepți în a îmbina utilul cu frumosul. În județul Bacău se dusese faima monumentalelor porți sculptate de la Berzunți!
Câte mai sunt? Le numeri astăzi pe degete. Tinerii locului, plecați să facă un bănuț, au ridicat altele, din beton. N-au mai găsit meșteri să folosească cuțitoaia, rindeaua, dalta. Un exemplu de măiestrie a prelucrării artizanale a lemnului – de acum o jumătate de secol – a mai rămas, trunchiată, în parcul… fost Carol, fost Libertății, azi Parcul Cancicov. De câte ori nu ai trecut, tu cititorule! nepăsător sau plin de gânduri? Da! Pe lângă stâlpii, băncile, coloana și poarta, toate sculptate de meșteri anonimi, înălțate în vecinătatea fântânii arteziene (în sfârșit restaurată și funcțională), situată în partea de sud a parcului.
Te-ai gândit ce reprezintă acel grup? Apropo! Nici despre fântâna arteziană nu se cunosc prea multe. Arhtectura ei nu are nicio legătură cu cele „trei grații” din mitologie, dar băcăuanul nostru a botezat-o așa, ca punct de reper. Autorul ei? Nu l-am flat transcris pe undeva, în monografiile publicate. Apel la cititorul care știe! A fost ridicată cam în aceeași perioadă cu grupurile statuare de la Stadion și Casa de Cultură. Cert este că, un patriot muncitor autohton, în urmă cu mai mult de un deceniu, a vopsit-o în culorile naționale.
Minunea a ținut două zile. S-a căzut de comun acord cu interpretarea postată pe unele site-uri cu pretenții. Cele trei june (sau femei), în costume populare, logic tradiționale, în poziție verticală, sprijinite spate în spate, susțin pe creștet, ori soclul flăcării olimpice, ori o antenă de satelit. Având fiecare în mâini câte o floare și un pormbel, se presupune că reprezintă… Pacea. Revenind la poarta din lemn, versurile de pe frontispiciu abia se mai deslușesc.
Dăltuite în fibra de stejar, redau un fragment din renumita baladă ,,Miorița”, culeasă din folclorul popular moldovean, de poetul, prozatorul şi eseistul român Alecu Russo?” Soarele și luna /Mi-au ținut cununa/ Brazi și păltinași / I-am avut nuntași”?. La o privire mai atentă, descoperi că această lucrare a fost zămislită prin muncă patriotică, spre bucuria trecătorului, în vara anului 1974.
„Geneza” nu a fost de… patrimoniu
Cine a venit cu ideea creării acestui grup sculptural? Răsfoind presa vremii, găsesc în „proaspătul” ziar devenit săptămânal din acea vară, „Steagul Roșu”, (31 august 1974), o notă: „Loc de încântare și frumusețe”, semnată de ziaristul Toma Jămneală și ilustrată cu o fotografie realizată de fotoreporterul Constantin Bursuc.
Rubrica „Am văzut am scris”, îi informa pe cetățenii Bacălui, că inițiativa a aparținut profesorului Alexandru Huțanu, care preda tainele modelării lemnului la Școala Populară de Artă. El a propus organizarea unei tabere de sculptură în aer liber, pe o perioadă de șaizeci de zile, interval în care să coopteze și elevi cu „deplină înțelegere și dragoste pentru artă, cu pricepere, talent și pasiune, neîntrecuți meșteri-elevi (de la…”
Nu trebuie închisă paranteza. Pentru că, pe lateralele porții rămasă în picioare, reprezentând familia, dacă vă aplecați puțin, găsiți inscripțiile originale, încă lizibile, unde sunt consemnate și școlile ale căror elevi au participat la ridicarea lucrării.
Mai remarc o atitudine de bun simț din partea autorului articolului, care nu pomenește nimic de aprobările obținute de la Gheorghe Roșu, Prim-secretar pe atunci al județului. Cultul personalității era în stadiu de sămânță.
Nu pot să nu-i citez însă diplomația: „Ne spunea zilele trecute profesorul Alexandru Huțanu (după o sinceră recunoaștere a faptului că nu toate inscripțiile dăltuite în stâlpii de stejar au fost alese în mod fericit), că „Geneza” se va completa în curând cu noi piese – arcade și ghirlande – sub care vor atârna felinare, oferindu-se un aspect mai plăcut acestui loc de odihnă și recreere.”
Și așa a fost. Ce au scris tinerii artiști pe stâlpi, nu a șters mână de om. Doar timpul. Pe ultimul, din dreapta, se putea citi: „La început a fost copacul, apoi omul”.
Complexul sculptural care compunea „Geneza”, mai avea montați, la interval de câte o bancă, de-a stânga și de-a dreapta porții, câte 11 stălpi încrustați cu motive populare, preluate de pe porțile și cerdacurile caselor țărănești din zonele folclorice ale județului.
Aceștia închideau, cu cele două două grupe a câte trei stâlpi uniți prin traverse, un ciclu lunar anual, al trecutului și viitorului. O coloană a infinitului, spiralată, cioplită pe o bază în secțiune pătrată, simbolizând eternitatea, încheia ca un catarg la prova unei nave biblice, configurația ansamblului.
Văzută de sus așa și arată. Semnale de alarmă privind degradarea lor au tras de-a lungul timpului doar jurnaliștii. În urmă cu doi ani, tot în paginile cotidianului Deșteptarea, redactorul șef Răzvan Bibire atrăgea atenția opiniei publice și a edilului de atunci a municipiului, despre gradul de degradare în care ajunsese această originală lucrare.
Stâlpii putreziseră la bază, unii nici nu mai existau. Dar cum ansamblul nu figura pe lista oficială a monumentelor, nimeni nu s-a socotit răspunzător de soarta lui. Această idee, lucrare de diplomă pentru elevii de atunci ai școlii populare, reprezenta manifestarea unei libertății de exprimare.
O împlinire profesională care presupunea și muncă patriotică. Secția de sculptură (ca și cea de pictură) s-a desființat după nouăzeci tocmai din lipsa învățăceilor. Unii au plecat, cu bagajul de cunoștințe abia acumulat, să lucreze afară, alții s-au reprofilat pe sculptura sau pictura bisericească.
După o perioadă post stalinistă de revenire cât de cât la valorile naționale, materializarea aspirațiilor acelei generații și a mentorului ei, Alexandru Huțanu, s-a transpus în „Geneză”.
Lemnul – care a preluat, cicatrice în fibră simbolistica, metafora, cosmologia, iraționalul, divinitatea – dependent de capriciile omului, a putrezit. Odată cu el s-au pierdut și visele acelor tineri. A mai rămas doar poarta, semnificând familia… și infinitul din catarg. Parcul arată astăzi frumos.
Aerisit. Curat. Mai țineți minte că nu demult erați amendați pentru mersul pe două roți? Acum s-au trasat piste pentru biciclete. Când îi pășiți aleiile, mai zăboviți un pic. Aruncați o privire și spre poarta rămasă. Nu-i așa că îi lipsește ceva?
