Pavilionul în care funcționează Secția de Oftalmologie din spital a fost complet reabilitat din fonduri ale Consiliului Județean Bacău, condițiile hoteliere fiind de excepție. Aparatura medicală este de ultimă generație și a fost achiziționată din veniturile proprii ale spitalului. Secția funcționează cu 25 de paturi în spitalizare continuă, 3 paturi spitalizare de zi, 7 medici și 11 asistenți medicali. Anual sunt rezolvate aici circa 1.400 de cazuri în spitalizare continuă și 1.600 în spitalizare de zi. Alte detalii despre cazuistică, intervenții și probleme ale secției ne-au fost oferite de către dr. Dana Călțaru (foto), medic șef.

– Doamna doctor, haideți să vorbim, pentru început, de adresabilitatea pe secție, pentru că de fiecare dată când am venit aici am observat că sunteți asaltați de pacienți.
– Așa este, mereu suntem aglomerați, indiferent de perioadă. Și pe holurile din policlinică este aglomerat, unde programările s-au dus deja cu două luni înainte. Nu facem față la bonurile din policlinică. Avem și regim de policlinică, un cabinet pe ambulatoriul de specialitate aici, pe secție, și încă unul în spitalul mare. Pentru a putea face față numărului mare de pacienți, ar mai fi nevoie de medici. Asta este marea noastră problemă. Ne dorim măcar încă un oftalmolog, s-a scos postul la concurs, de mai multe ori, dar nu s-a prezentat nimeni, din păcate. Este doar un medic pe pediatrie, în ambulatoriul de specialitate adulți este un medic, prin rotații se mai fac consultații și de către medicii de pe secție, dar nu facem față.

– Am aflat că lucrează pe secție și un medic care se ocupă direct și de Programul Național de prevenire a orbirii la bebeluși.
– Da. De acest program, coordonat de Institutul de Ocrotire a Mamei și Copilului, se ocupă dr. Corina Țăranu, care face screening printre mamele cu bebeluși prematuri, dar și printre pacienții cu risc de a dezvolta retinopatia de prematuritate. Acest program se derulează aici în spital, pe secția noastră, pe circuite separate. Bebelușii sunt văzuți aici, iar copiii, în ambulatoriul de specialitate. Există și acolo un cabinet, pe care sperăm să îl dotăm și mai bine decât este, cu ce ne trebuie. Este, deocamdată, aparatură inclusiv pentru dezambliopizare, necesar la antrenarea creierului de a utiliza semnalele vizuale provenite de la ochiul cu vedere slabă, pentru a atenua diferența de refracție dintre ochi, care netratată la timp duce la scăderea definitivă a vederii ochiului afectat, dar, pe ambulatoriu, mai e nevoie de un aparat de determinare a refracției. Personal există, avem cum să coordonăm și astfel de servicii medicale, inclusiv terapii de recuperare.

– Secția de Oftalmologie este însă și una chirurgicală, adică aici se efectuează și operații, nu numai consultații de specialitate.
– De aceea vorbeam și de nevoia acută de medici. Pentru că noi facem și consultații, și intervenții în sala de operație, și consultații la control post-operator, urgențe, consult interclinic. Sunt cel puțin 20 de pacienți, pe zi, de medic. Nu avem timp să ne plictisim. Sunt și internări, și spitalizări de zi, avem și pacienți cu infecții de ochi, urmare a unor traumatisme sau a neglijării unei răni sau afecțiuni, care au nevoie de mai multe zile de spitalizare. Ca operații, în principal sunt cataractele, glaucomul, urgențele, strabismul, cel mai mult la adulți. Operăm și copii, în blocul operator de la Pediatrie, unde mai avem nevoie de un microscop operator. Avem pacienți de toate vârstele, chiar este îngrijorător că a scăzut vârsta pacienților care încep să aibă o problemă reală de vedere. De exemplu, avem pacienți sub 30 de ani, diagnosticați cu cataractă.

– Cum este cu decontarea operației de schimbare de cristalin prin Casa de Sănătate. Vorbim de o intervenție chirurgicală absolut necesară atunci când dioptriile sunt peste limita de corecție cu laser sau atunci când probabilitatea apariției cataractei este mare. Mai trebuie să scoată pacientul asigurat bani și din propriul buzunar?
– Casa de Asigurări de Sănatate ne ajută foarte mult. Majoritatea pacienților își obțin în maximum două luni decontul. Mai plătesc o diferență de cost pentru un cristalin mai performant, pentru că de la Casă se decontează, exact ca și la medicamente, produsul de bază, la prețul de referință. Adică, se decontează în jur de 280 de lei, iar cel mai bun cristalin poate ajunge și la 4.000 de lei, dacă vorbim de cele performante, multifocale, strict personalizate pe ochiul pacientului la cererea acestuia, însă marea majoritate a pacienților noștri mai plătesc o diferență între 30 și 400 de lei, ceea ce nu e foarte mult. Aceste tipuri de intervenție se pretează foarte bine la spitalizările de zi, adică externarea se face în aceeași zi cu operația în sine, mai ales când vorbim de pacienți care sunt din Bacău.

– Dotarea pe secție?
– Dotarea este la cel mai înalt nivel. Sincer, nu știu ce ne-ar lipsi pentru patologia cu care ne confruntăm. Avem două săli de operație, una septică și una aseptică. Pe cea aseptică o folosim în mod obișnuit, iar pe cea septică, pentru sepsis și intervențiile mici. Avem microscop operator, faco-emulsificator, biometru, oftalmoscop, aspirator chirurgical, laser pentru retinopatia diabetică, pentru cea de prematuritate, pentru intervențiile pe pol posterior, avem cam tot ce trebuie. Și confortul de pe secție este foarte bun, e frumos, e curat, și nu o spunem noi, ci pacienții care au venit aici.

– În loc de concluzii: alegem sistemul medical privat sau ne adresăm spitalului de stat, dacă avem o problemă medicală oftalmologică?
– Aici este o discuție… foarte la modă. Eu, personal, cred că pacienții au drepturi, iar dreptul lor primordial, fundamental, este să își poată alege medicul. Sunt pacienți care vor neapărat în privat și pacienți care aleg spitalul de stat. Cred că și unii, și alții trebuie ajutați. Iar, dacă acești pacienți vor la anumit medic, din diverse motive, e dreptul lor. S-a produs în ultima perioadă o campanie extrem de virulentă la adresa spitalelor de stat, în ceea ce privește igiena. Este o campanie nefondată, pornită din rațiuni economice, materiale, de către cei care sunt în spitalele private. Și nu este adevărat. De aici și această dilemă, ce alegem? Eu, ca pacient, dacă vreau să mă operez la un coleg de-al meu în privat, e dreptul meu. La fel e și dacă aleg spitalul de stat. Dacă la un anumit medic trebuie să stai pe lista de așteptare trei luni și eu vreau să mă operez săptămâna viitoare, e dreptul meu să aleg, iar sistemul trebuie să îmi ofere condiții pentru a face această alegere. Vorbesc și ca medic, și ca pacient. Am pacienți care vor să fie operați de mine, dar nu aici, pe secția spitalului, ci în privat. Și e problema lor de ce! Important este să aibă posibilitatea să aleagă și să nu i se îngrădească drepturile.

Medicii care lucrează pe această secție:
– dr. Dana Călțaru, medic primar (șef secție)
– dr. Cristian Chelaru Postolache, medic primar
– dr. Oana Chelaru Postolache, medic primar
– dr. Camelia Fînaru, medic primar
– dr. Alina Popa, medic specialist
Contract doar pe gărzi: dr. Anca Ivanciu (medic specialist) și dr. Corina Țăranu (medic specialist)

La alegeri, în platforma sa electorală, primarul orașului Buhuși își propusese ca într-un an de zile să mute autogara din buricul târgului, întrucât aceasta produce un mare disconfort populației. În toamna anului trecut, acesta a prezentat consilierilor un proiect prin care o suprafață de peste 2.800 m.p. de teren, din zona pieței de jos (lângă S.C. STOFE), trebuia scoasă la licitație pentru construirea unei autogări, urmând ca piața să fie mutată în spatele stadionului „Textila”. Consilierii PNL s-au opus. În ședința din aprilie a.c. s-a revenit cu un nou proiect, cu alte argumente. Proiectul nu a fost aprobat. Consilierii care reprezintă PNL s-au abținut de la vot, deși în comisii aprobaseră proiectul…

„În fiecare ședință, acești consilieri reclamă că nu descongestionăm centrul orașului, prin mutarea autogării, dar, când abordăm concret problema, se opun”,

arată primarul Vasile Zaharia, lider al PSD.

Centrul orașului este al catedralei și muzeului

Cristian Cojocaru, consilier, lider al ALDE, spune:

„Sunt revoltat din cauza modului de abordare al colegilor mei de la PNL. În Occident, centrul orașului este al catedralei și muzeului, al credinței și culturii. Noi avem un spirit… comunal: în centrul orașului trebuie să fie crâșma și dugheana. Există interese meschine, mercantile, de afaceri de grup. Le este teamă unora că, prin mutarea autogării, o să dispară vadul comercial pentru crâșmele din centru. Dar, prin mutarea autogării în zona pieței de jos a orașului, se creează acolo un nou vad comercial și un plus evident de securitate pentru cetățeni. O altă anomalie: consilierii liberali, care ar trebui să susțină principiile economiei de piață, libera inițiativă, vor ca primăria să construiască autogara, ca aceasta să dețină monopolul transportului de persoane. Peste tot în lume se externalizează asemenea servicii, dar la noi… (…) În plus, primăria ar încasa redevențe pe terenul concesionat, impozit pe clădiri, ar fi deschise noi perspective de investiții în zonă. Traseele microbuzelor vor fi reconstruite, călătorii vor avea stații și în zona de sus a orașului, infernul rutier va deveni o tristă amintire. Acum, în centrul orașului, având în vedere că în sensul giratoriu din imediata apropiere a autogării există și două parcări aiurea, și polițiștilor le vine foarte greu, dacă nu imposibil, uneori, să dirijeze circulația”.

Întâi piața, apoi autogara

Florin Diaconu, consilier, lider PNL, fără a motiva de ce în comisiile de specialitate colegii săi au votat proiectul, dar în plenul ședinței s-au abținut, declară:

„Nu ne place bâlciul permanent din centrul orașului. Și noi vrem un alt loc pentru autogară. Avem interese sincere. Ne-am abținut de la vot. Întâi trebuie mutată piața de jos a orașului, după aceea vom analiza dacă este oportun să fie construită autogara în locul pieței. Noi vrem un alt loc, întrucât n-am face altceva, prin concesionarea acestui teren pentru autogară, decât să vindem, practic, ultima bucată de pământ care pentru un dezvoltator ar oferi ocazia inițierii unei afaceri care ar crea și 200-300 de locuri de muncă. Este ultimul teren din oraș care ar putea fi foarte bine valorificat pentru interesele cetățenilor”. În vreme ce toți ceilalți consilieri mizează pe faptul că un potențial investitor va construi o autogară modernă, liderul PNL spune: „Noi nu credem nici faptul că în Buhuși este oportună o autogară cu trei etaje și 23 de spații de parcare…” Primarul Vasile Zaharia răspunde: „Autogara va avea o suprafață construită de 240 m.p.”

„Ei se manifestă mereu ca în campania electorală”

Primarul Vasile Zaharia este convins că autogara va fi mutată în locul pieței de jos, piața urmând să fie mutată în zona stadionului, întrucât interesele reale ale orașului trebuie să primeze, nu cele de grup. „Cei de la PNL tot vorbesc despre un dezvoltator care va crea sute de locuri de muncă în zona care va fi ocupată de autogară. Când solicităm date concrete despre dezvoltator, dau din umeri. Este o utopie ce susțin ei. Până acum, deși noi încurajăm investițiile, nimeni nu și-a exprimat dorința de a iniția acolo o afacere. Este manifestată o opoziție de dragul… opoziției. Invocă mereu faptul că trebuie mutată/amenajată mai întâi piața de jos, ignorând cu bună știință faptul că noi am bugetat deja, de mai mult timp, prin bugetul de venituri și cheltuieli, mutarea/amenajarea respectivă, cu 100.000 lei. Ei se comportă mereu ca în campania electorală”, a mai spus primarul Vasile Zaharia.
Surse din culisele aleșilor locali ne-au precizat că, în curând, balamucul acesta își va da obștescul sfârșit. Vor fi „mobilizate” atât de bine resursele de… vot, încât proiectul amintit va fi aprobat.

Arșiță, lume multă, pestriță, lucruri ieftine și proaste, cele mai multe, nu chiar toate, agitație. Suntem în piața din Dărmănești, într-o zi de joi. Tânăr, timid, frumușel, Edi Vieriu își așteaptă clienții, prea răbdător sub soarele amiezii, gata să le răspundă și să le vândă obiectele agățate pe suportul de fier din spatele lui și pe trotuar. Are doar 19 ani și vine la Dărmănești, când e târg, tocmai din Becleanul de pe Someș. În contrast cu obișnuitul amestec de papuci, tricouri și alte chinezării, bucățica lui de piață e de-a dreptul pitorească: chimire meșterite din piele, împodobite cu bumbi de metal și floricele, curele de toate mărimile, căpestre, carabine „cu vârtej pentru căpestre de călărie”, canafi din lâniță roșie pentru cai, hamuri și curelușe pentru câini, biciuri, tălăngi, clopote și zurgălăi, dar și centuri „pentru cei cu dureri de spate”.

Tare dragă îi este uniforma…
Știe să-și laude mărfurile, dar nu întrece măsura. „O parte le face cumnatul meu, o parte le cumpărăm de la alți meșteri. Nu sunt scumpe, depinde de obiect și de calitatea pielii din care e făcut lucrul pe care vreți să-l cumpărați. Avem și piese din bumbac, care sunt foarte ieftine”, spune tânărul. Negustorul din Beclean vine aici pentru că e o zonă de munte, cu mulți crescători de animale, apoi se duce la Adjud. Acum, cât mai are timp liber. A terminat Liceul teoretic, secția „Reală”, și în curând va abandona haina de negustor ca să se prezinte la examen: vrea să ajungă ofițer sau subofițer de jandarmi. „Recunosc, cel mai mult îmi place uniforma, dar contează și faptul că e o meserie de viitor, mărturisește Edi Vieriu. Dacă intri în Jandarmerie și ești serios, atunci poți să fii sigur că ieși la pensie liniștit.”

Primul contact cu atmosfera dintr-o redacție de ziar este impresionant, tulburător. Mereu am spus asta, încă de la început, adică acum mai bine de 15 ani, când am intrat în redacția Deșteptarea. Nu e ușor. Dar e frumos. Important este însă să-ți placă. Să iubești ceea ce faci. Să iubești această profesie.
Astăzi, 3 mai, în întreaga lume este aniversată Ziua Mondială a Libertății Presei. Asta după ce, pe 23 decembrie 1993, Adunarea Generală a ONU a decretat ziua de 3 mai drept Ziua Mondială a Libertății Presei. Inițiativa a venit la Conferința Generală UNESCO care, printr-o rezoluţie din 1991 asupra promovării libertății presei în lume, a recunoscut că o presă liberă, pluralistă și independentă este o componentă esențială a unei societăți democratice. Data de 3 mai trebuie raportată în mod special la Declarația de la Windhoek, adoptată la 3 mai 1991, în cadrul Seminarului pentru promovarea unei prese africane independente și pluraliste, organizat de UNESCO și ONU la Windhoek, Namibia.
Libertatea presei… Mai este oare astăzi liberă presa? Ne mai locuiește suficient romantismul de început al cuvântului liber, plin de îndrăzneli civice? Avem, noi, profesioniștii diseminării informației, cătușe imaginare ale conștiinței? Ne curtează demonul autocenzurii? Răspund unora dintre aceste interogații, dar și altora, nerostite aici, colegii mei, cei care, de-a lungul timpului, an de an, zi de zi, au iubit și iubesc această profesie. Cu mulți dintre ei încă mai am onoarea de a lucra în aceeași redacție, la Deșteptarea, de la mulți dintre ei am învățat să iubesc și eu această profesie, să mă informez și să informez, răspunzând mereu la întrebările: Ce? Cine? Când? Unde? Cum? De ce? Nu neapărat în această ordine, dar obligatoriu la obiect, cum spun mereu. (Roxana Neagu)

Libertate cu arma la tâmplă

Dintotdeauna, ziaristul a fost catalogat drept un rău necesar. Incomod, dar indispensabil. Unii l-au considerat chiar drept un specimen aparte de jigodie. Asta, pentru că adevărul supără şi incomodează prin aducerea lui în faţa instanţei publice, care este cititorul. „Meseria de jurnalist provoacă suferinţă sau bucurie, în funcţie de modul în care retransmiţi realitatea” – ne spunea ilustrul scriitor latino-american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Gabriel Garcia Marques. Imaginaţi-vă cum ar circula schimbul de informaţii în spaţiul nostru de timp fără prezenţa şi demersul lui publicistic. Am înota într-un ocean al întunericului mediatic. Deci, nu se poate fără presă. Reţin, în acest sens, şi spusele fără de replică ale unuia dintre primii preşedinţi americani, Thomas Jefferson, care declara la instalarea sa în această înaltă demnitate: „Dacă ar fi să decid între a avea un guvern fără ziare sau o presă fără guvern, nu aş ezita un moment şi aş alege cea de a doua variantă”. Pot deduce, aşadar, că orice tânăr care îşi asumă în mod conştient riscurile profesiei de jurnalist ştie, sau ar trebui să ştie, ce primejdii îl pândesc la tot pasul. Şi reiau, ca susţinere a acestei idei, ultima întâmplare dramatică petrecută în urmă cu două zile într-una din capitalele lumii, Kabul, când un pretins reporter blindat cu o încărcătură sinucigaşă, a detonat-o într-o aglomerare de oameni, ucigând şi un jurnalist autentic. Este, acesta, doar unul dintre numeroasele evenimente de acest gen cărora le-am fost martori în ultima vreme. Întărind această idee, voi mai spune că la mijlocul deceniului 7 al secolului trecut o anchetă internaţională de presă întreprinsă de specialişti din ţări precum Statele Unite ale Americii, Anglia, Franţa, Uniunea Sovietică, stabilea că din punctul de vedere al dificultăţilor şi solicitărilor, jurnalistul se situează pe locurile 3 – 4, alături de miner, şi după muncitorii cosaşi şi furnalişti. O tentativă de recunoaştere a acestui statut a venit, atunci, şi din partea regimului comunist de la Bucureşti, care a intenţionat, pentru ca apoi ideea să se piardă în tăcere, a trece această categorie socio-profesională în rândul grupei I de muncă.
Revenind în actualitate, voi mai spune şi că actualii noştri guvernanţi acceptă presa aşa-zisă liber-democratică pentru că nu au încotro, cu toate că îşi asigură servicii inestimabile prin intermediul ei. Exact ca în versurile unui vechi şlagăr: „Minte-mă, dar spune-mi vorbe dulci”.
Desigur, divagaţiile pe această temă pot fi mult mai numeroase, dar fiind ziua noastră, a jurnaliştilor de toate convingerile şi toate calibrele, voi încheia cu o reflecţie a aceluiaşi scriitor citat în chiar începutul acestor rânduri: „Nu există meserie mai frumoasă decât jurnalismul”.
Mihai Buznea- Ziarul Flacăra Moineștiului, Steagul roșu, Deșteptarea (primul redactor șef și primul director), Pur și Simplu, Ziua, corespondent TVR, Ziarul de Bacău (colaborator), membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Sunt jurnalist. Am cea mai frumoasă meserie din lume!

„Ștefane, băgăm șapoul în raster?” – au fost primele cuvinte pe care le-am auzit ca jurnalist la Deșteptarea, în urmă cu 23 de ani. Era un dialog între Ioji, secretarul de redacție – meserie dispărută azi -, și Ștefan Radu, șeful de la Cultură. „Mamă, ăștia vorbesc aici franceză și germană. Iar eu știu doar engleză” – a fost primul meu gând. Mă adusese în redacție Ștefan Olteanu, redactor-șef pe atunci, care m-a dat pe mâna adjunctului său, Gelu Bălțătescu. Venisem la ziar din pasiune, însă, cum s-ar zice, „cu pile”. Norocul meu cel mare a fost că i-am avut modele pe cei de mai sus. În acea primă zi, nici prin cap nu-mi trecea că, în câțiva ani, aveam să fac echipă cu severul Bălțătescu la conducerea ziarului.
Una dintre primele învățături din cariera mea de jurnalist a fost că aceasta este singura meserie în care nu pot funcționa „pilele”. Oricât de puternic și bogat ar fi cel care ar vrea să susțină un „jurnalist”, nu-i poate face zilnic documentarea și scrie articolul. Întâlnirea cu cititorul (Măria-Sa Cititorul – cum obișnuiam să spunem în redacție) e directă, nemediată. Nimeni nu poate scrie în locul tău. Nici cea mai tare „pilă”. Așa că, oricât de prieten ar fi fost tata cu redactorul-șef, am fost trimis la muncă fără menajamente încă din prima zi.
La rândul meu, am bucuriile mele. Una dintre ele este că – după propria-i mărturisire – actualul redactor-șef al Deșteptării, Roxana Neagu, a plecat la drum cu un articol propus de ea și publicat de mine.
În pofida percepției publice de azi, jurnalismul este o meserie cu reguli și valori. Este alegerea fiecăruia – din păcate! – dacă respectă vechile reguli și valori. Din experiența mea, a le respecta nu poate să îți aducă decât bucurii profesionale. Și asta mă face să afirm cu tărie că am cea mai frumoasă meserie din lume!
Este linia pe care o imprim și la singura revistă de agricultură ecologică din România, Revista ECO AGRICULTURA românească, al cărei redactor-șef sunt.

Aurelian Chiscop- Deșteptarea, România Liberă (colaborator), Ziarul de Bacău, Imparțial de Bacău, acum redactor șef revista ECO AGRICULTURA, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Am avut posibilitatea să scriu liber, aşa cum mi-a dictat conştiinţa

În ciuda celor care neagă vehement schimbările pozitive aduse în societatea noastră de revoluţia din decembrie 1989, cel puţin un câştig nu poate fi contestat: libertatea presei. De peste 28 de ani mă bucur şi eu că nu mai trebuie să mă tem de acea listă cu subiecte interzise, care circula prin toate redacţiile înainte de 22 decembrie 1989, subiecte pe care nu aveai voie să le abordezi. De atunci, de-a lungul carierei mele ziaristice, am avut posibilitatea să scriu liber, aşa cum mi-a dictat conştiinţa, fără a fi îngrădită de nicio restricţie, despre diverse cazuri sesizate de către cititorii ziarului nostru. M-am străduit permanent să relatez obiectiv faptele, aşa cum ele mi s-au relevat în urma discuţiilor cu persoanele implicate şi mi-au fost confirmate de probele aduse de către acestea. Şi pot să spun că niciodată nu mi s-a întâmplat să nu-mi fie publicat vreun articol- argumentat, probat, bine documentat-, deşi în materialul publicistic respectiv era criticată o persoană importantă. În schimb, din păcate, am avut neşansa în 1999 să constat pe propria-mi piele că tocmai una din instituţiile statului (instanţa de judecată), cu rol de a apăra libertatea presei, i-a dat câştig de cauză unui medic despre care am scris şi demonstrat că îi folosea pe bolnavi, în timpul spitalizării, la munci grele, în interesul lui. Verdictul ne-a mâhnit profund pe mine şi pe bolnavii afectaţi. În ceea ce mă priveşte, însă, a fost o consolare pentru mine faptul că am avut tot sprijinul din partea societăţii Deșteptarea, iar colegii mei de breaslă au fost solidari cu mine.
Elena Ţintaru-Deșteptarea, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Trebuie să fim optimiști. Suntem pe drumul cel bun!

Ce este mai important într-o țară democratică sau într-o democrație care funcționează decât libertatea presei, unde ziaristul să nu fie constrâns să denatureze adevărul în avantajul celui care-l plătește sau al clasei politice. Din păcate nu peste tot în lume funcționează această regulă, dar trebuie să fim optimiști. Suntem pe drumul cel bun!
Românii din străinătate citesc și urmăresc presa din România pentru că acolo avem părinți, rude și prieteni, iar inima noastră bate tot românește chiar dacă suntem la mii de kilometri depărtare. Mulți dintre noi sperăm să ne putem întoarce la un moment dat și să putem pune umărul la dezvoltarea țării natale folosind bagajul de cunoștințe dobândit pe unde am lucrat în toți acești ani, iar media românească este cea care face legătura între noi și cei rămași acasă. Presa din România a început să fie precum ciupercile din pădure: trebuie să alegi bine ce citești pentru că multe bloguri sau site-uri apărute peste noapte nu reflectă întotdeauna adevărul și riști să fii otrăvit, dezinformat. Lucrez în mass-media de 28 de ani, iar ultimii 20 de ani i-am petrecut în străinătate și mă uimește faptul că într-o țară ca a noastră mai există televiziuni care promovează minciuna și mediocritatea folosind de cele mai multe ori un limbaj suburban, dăunător noilor generații de români. Am trăit în Italia 19 ani, unde Berlusconi are patru televiziuni proprii, dar n-am văzut niciodată ce se poate vedea în România la anumite posturi.
Constantin Pletosu- Deșteptarea, Corriere della Sera și La Stampa, marile ziare cotidiane italiene, acum la ziarul El Dia, Tenerife – Spania

Despre o anume tablă a înmulțirii

Nu-mi place să vorbesc despre libertatea Presei, pentru că discursul îmi aduce mereu aminte despre vorbele amare ale lui Umberto Eco: „Atunci când cineva trebuie să intervină ca să apere libertatea Presei, înseamnă că societatea sa este bolnavă”. Știu: libertatea depinde de libertatea Presei, iar aceasta nu poate fi limitată fără a fi pierdută.
Nu-mi place să vorbesc despre libertatea Presei, căci subiectul îmi amintește de Napoleon: „Eu nu sunt un duşman al libertăţii Presei, dar am suspendat-o atunci când mi-a blocat drumul”. Și de Putin îmi amintește: „În Rusia nu a existat niciodată libertatea Presei, aşa că nu am încălcat nimic”…
Îmi place totuși să vorbesc despre libertatea Presei, atunci când mă caută gândul fericit al lui Thomas Jefferson: „Dacă ar fi să decid între a avea un guvern fără ziare sau presă fără guvern, nu aș ezita vreun moment să aleg cea de-a doua variantă”. Aș fi bucuros dacă toți redactorii șefi din lume ar amplasa în biroul lor un banner cu acest gând al președintelui american. Mesaje identice ar trebui să existe și în sediile celorlalte instituții fundamentale ale statului…
Libertatea Presei nu poate fi confiscată de nimeni, ca și cum ar fi o periculoasă marfă de contrabandă. Pentru mine, vía Dostoievski, libertatea înseamnă să ai dreptul de a susține că doi ori doi poate să facă și altceva decât patru. Cine se încăpățânează să creadă că tabla înmulțirii pe care o știe el este singura care poate spune povești frumoase și adevărate despre viață se află în mare eroare existențială, trăiește într-o lume în care libertatea nu există; într-o lume absurdă și periculoasă…
Ion Fercu-Deșteptarea, profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Oamenii au avut întotdeauna încredere în presă

N-am niciun dubiu! Există o mare diferență între presa de astăzi și cea de ieri, ca s-o numesc așa, dacă ne referim la începuturile ei după Revoluție. În primul rând, se constată o evoluție a celor care s-au consacrat acestei meserii, aici referindu-mă la calitatea jurnaliștilor din punct de vedere profesional. Atât a acelor care activează în presa scrisă, cât și a celor din audio – vizual. Apoi, poate fi adus în discuție numărul extrem de mare al publicaţiilor care au invadat piața mass-media, fie că vorbim de presă tipărită, fie de posturile radio și tv. Însă, după părerea mea, ascensiunea cea mai mare o are presa online, un adevărat pericol pentru presa scrisă și care, de fapt, a demonstrat acest lucru chiar și prin realitatea că aproape toate publicațiile tipărite și-au făcut un corespondent în lumea on-line! Și nu este o glumă, pentru că n-ar fi exclus ca, peste câțiva ani, atunci când vom găsi un ziar tipărit, să-l considerăm o apariție inedită! Aceasta, dacă mă refer la presă, în general. Dacă ar fi să spun ceva despre conținutul informațiilor, despre subiectele abordate, discuția este mai amplă. Se poate vorbi despre o multitudine de subiecte, dată fiind şi evoluţia societăţii. La mare căutare au ajuns știrile cu subiecte politice, cele în care violenţa primează, fie că este vorba de cea fizică sau cea verbală, can-can-urile. Înainte nu exista acest gen de subiecte? Sigur că existau, însă jurnaliştii erau mai ponderaţi, parcă nu se intra direct cu bocancii în aşternutul oamenilor! Existau jurnalişti care încercaseră specializarea pe domenii, politic, economic sau sportiv. Astăzi, nu mai contează, orice jurnalist se pricepe la toate, indiferent de pregătirea sa profesională. Vom găsi jurnalişti care abordează o temă cu subiect sportiv, iar a doua zi una cu subiect politic sau social. Însă lucrul cel mai pregnant este apariţia mogulilor de presă, a patronilor de mijloace media, a presei partinice, a presei aferente unei anumite grupări politice. Şi de aici, o adevarată luptă între lucrătorii din mass-media, de ignorarea faptului că sunt colegi de breaslă, că alta le e menirea, nu insultele reciproce. Îmi amintesc, că, pe vremuri, chiar dacă noi, cei de la Deșteptarea eram la concurenţă cu jurnaliştii de la Monitorul sau Ziarul de Bacău, acest lucru se întâmpla numai prin ceea ce scriam, prin subiectele abordate şi nu prin jigniri reciproce, ceea ce, din păcate, astăzi a devenit o modă. Un alt aspect se referă la pregătirea jurnaliştilor de astăzi. Mai ales a celor din noua generaţie. Cu scuzele de rigoare, asistăm la reportaje sau articole penibile, la întrebări hilare puse interlocutorilor, la concluzii din cele mai bizare. Iar acest lucru provoacă o anumită stare de neîncredere în rândul celor care se adresează presei. Au apărut ziarişti implicaţi în diferite combinaţii politice sau de natură ilicită. Şi totuşi, presa mai este considerată cea de a patra putere în stat şi va rămâne aşa, indiferent de calitatea celor care practică meseria de jurnalist sau a subiectelor abordate. Ar fi păcat ca, din cauza unor aşa-zişi colegi de breaslă, nivelul presei să coboare, ceea ce ar fi, într-adevăr, un lucru deosebit de grav. Oamenii au avut întotdeauna încredere în presă şi vor continua să aibă.
Dan Mindirigiu- Deşteptarea

Orice om are dreptul la libertatea exprimării opiniilor
Art. 19: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Explozia presei scrise s-a produs odată cu inventarea presei cu litere mobile la jumătatea secolului al XV-lea de către Johannes Gutenberg. Cum omul s-a născut liber, în „inconştienţa” lor, cei care se îndeletniceau cu gândirea şi scrisul au crezut în libertatea lor de a-şi exprima opiniile. Cum, încă de la început au intrat în coliziune cu oficialitățile fiecărui moment, pentru a se proteja, acestea au început să exercite un control asupra noului mod de comunicare şi dezvăluire a derapajelor. Aşa a apărut cenzura, directă, indirectă sau voalată. Mii de ziarişti au suferit rigorile legii restrictive, începând cu anul 1501, când se consemnează primul edict de intervenţie brutală în libertatea de exprimare liberă prin scris.
A fost nevoie de peste 500 de ani pentru ca, în sfârşit, libertatea, libertatea de exprimare liberă să fie recunoscută şi protejată prin legi. A fost, este suficient? Evident că nu. Sute şi mii de jurnalişti au căzut victime ale cenzurii, fiind condamnaţi pentru delictul de opinie, au fost asasinaţi în timpul exercitării dreptului universal la informare a populaţiei. Prea mulţi. Foarte mulţi, cu toate proclamaţiile şi declaraţiile oficiale ale unor organisme internaţionale, zonale sau locale. Ziaristul estel liber atât timp cât îşi asumă, cu responsabilitate, libertatea sa şi a celor de lângă el. Compromisul este la fel de condamnabil. Ziua de 3 mai a fost decretată de ONU ca Ziua Mondială a Libertăţii Presei. Ar trebui să fie o sărbătoare! Este? N-ar fi exclus ca peste ani să se transforme într-o zi a comemorării presei, a victimelor cenzurii, tot mai vizibile (economice, mai nou), care traversează lumea de la un capăt la altul, din Guineea, Turcia, Siria, Rusia, până în Anglia şi Statele Unite, da, Marea Țară unde s-a născut libertatea.
Chiar şi în doliu, ziariştii continuă să creadă în libertate. Este sacrificiul lor pentru ca informaţia, informaţia adevărată să-şi facă loc la fereastra oricărui cetăţean al lumii.
Mai este loc şi pentru speranţă!
Gheorghe Bălţătescu – Deșteptarea

Instituţiile ar trebui să susţină prin abonamente presa

Presa e liberă, într-adevăr, să caute, să primească şi să răspândească informaţii. Prima şi a treia rămân valabile, cât despre a „primi” informaţii, aici încă mai avem probleme. Din păcate, cei care ar trebui să furnizeze informaţii nu o fac sau dacă o fac, atunci totul se rezumă la câteva cifre şi alea vechi sau seci. Să nu mai spunem de modul de a trimite informaţia. Dacă nu eşti în baza lor de date, nu ajunge comunicatul (sau ajunge târziu) şi nu poţi anunţa că se opreşte apa mâine, de exemplu. Total dezinteres din partea instituţiilor de a şti ele la cine trebuie să ajungă mailul, în condiţiile în care Bacăul are doar câteva instituţii media care pot transmite ştiri locale.
Total de acord cu tendinţa în continuă creştere, la nivel mondial, a atacurilor împotriva celor care aduc informaţii opiniei publice. Presa este intoxicată de manipulatori de profesie, falşi jurnalişti, formatori de opinie. Dar băcăuanii ar trebui să susţină presa băcăuană. Mă bucur când văd pe stradă oameni, de cele mai multe ori persoane în vârstă, cu ziarul local în mână, Deşteptarea, singurul print în oraş. Instituţiile ar trebui să susţină prin abonamente presa, altfel se plâng la conferinţe că nu le vine nimeni.
Noi, ca radio, suntem aici. Am transmis mereu ştiri de interes pentru băcăuani: apă, inundaţii, incendii etc. Nu ne-a ajutat nimeni. O facem pentru băcăuani şi nu am făcut niciodată politică pe radiourile KISS FM sau MAGIC FM (nu campanie electorală, nu spoturi, nimic). Mai avem două – trei televiziuni şi gata. Cât despre online, două – trei bloguri care se citesc. Atât. Ăsta e Bacăul azi. Păcat!
Doru Ridel- KISS FM, MAGIC FM Bacău

Presa trebuie să fie liberă, ca primă garantare a libertății de exprimare

Desigur, e important să existe o asemenea zi, măcar pentru a ne aminti, an de an, că presa trebuie să fie liberă, ca primă garantare a libertății de exprimare. În realitate, însă, lucrurile stau diferit, de la o țară la alta. Mă îndoiesc, de pildă, că în Turcia lui Erdogan sau în Rusia lui Putin presa are suficientă libertate în a prezenta realități și a forma atitudini care nu concordă cu poziția oficială a statului, într-un moment sau altul. Nu știu nici dacă în România proprietarii de mass-media (atâția câți au mai rămas, întrucât, la noi, pericolul cel mai mare este dispariția presei tipărite!) ar accepta o libertate care să contravină total intereselor și obligațiilor personale… Dincolo de aceste incertitudini, libertatea presei ar trebui să certifice însăși libertatea persoanei în a alege și a înțelege realitatea așa cum îi convine.
Leonard Popa- Deșteptarea, Informația de Bacău, a colaborat cu diverse publicații din țară și străinătate (Republica Moldova, Bulgaria, Cipru), acum redactor-șef „Sportul băcăuan”, profesor, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Un ziarist și sute de mii de judecători

Nu știu câți dintre cititori s-au întrebat vreodată ce înseamnă să fii ziarist, cum e munca asta, dacă e grea sau ușoară și ce responsabilitate presupune. „Verba volant, scripta manent”, declara Caius Titus, în Senat. E o constatare, dar și un avertisment: ai grijă ce scrii și ce semnezi pentru că tot ce este scris este acceptat în instanță ca probă. Orice profesie are la bază legi și regulamente, după cum orice gest făcut de noi, în calitate de cetățeni, trebuie să aibă motive, scopuri, dar și o analiză a efectelor. Dincolo de întrebările la care răspunde o știre, ziaristul trebuie să aibă în minte întrebări mult mai importante: De ce scrie? Pentru cine scrie? Ce construiește? Ce semnalează? Ce schimbare în bine va declanșa textul său după publicare? Munca unui profesor este urmărită și „notată” de câteva zeci de elevi pe zi, a unui funcționar, de șeful său, iar a unui primar de câteva mii sau zeci de mii de cetățeni. Un ziarist e judecat de sute de mii de cititori. Îi sunt judecători cei care cumpără ziarul, cei care citesc ediția online, cei care îi descoperă articolele pe rețelele de socializare. Dacă în alte profesii, o afirmație poate fi nuanțată sau corectată ulterior, în presa scrisă ce ai afirmat și ai semnat așa va rămâne. Eu cred că, într-un sfert de secol, nu am greșit de multe ori, dar cine știe? Două dintre greșeli mi-au rămas înfipte în minte. Și vi le povestesc. Prima: sunt căutată la redacție, într-o dimineață, de un tânăr. Mă salută, mă privește zâmbind și mă întreabă: „Mă cunoașteți?” „Nu”, zic eu. „Dar ați scris despre mine!” Mă mir: „Cum așa?” Omul scoate buletinul și se prezintă. „Eu sunt C. P. M-ați citat în articolul de ieri. Ați vorbit cu mine?” „Nu, dar am vorbit cu altă persoană care avea acest nume.” Petentul era un vecin al domnului C. P., vecin care se temuse să-și decline identitatea, iar mie nu-mi trecuse prin cap să-i cer buletinul. În final, a fost amuzant. C. P. a mărturist că e ok, locuia în același bloc și avea aceleași nemulțumiri. A doua întâmplare a fost mai puțin amuzantă deoarece m-a dus în instanță. Cel care făcuse plângerea îmi reproșa ironia, faptul că l-am ridiculizat, nu acuzațiile. I-am adus un prejudiciu de imagine și l-am expus glumelor colegilor. Trebuia să scriu sec despre exagerările sale de conduită, fără să exagerez la rândul meu folosind metafore. A renunțat la proces după o discuție față în față.
Numai unul
Vreau să mărturisesc: ziaristul l-a ucis pe poet
într-o noapte, când stăteau amândoi și depănau amintiri,
ultimul vorbea despre frunze de toamnă care picură pe trotuar
și fâșii de lumină care însuflețeau zidurile gri
ziaristul a simțit cum vorbele celuilalt
îi înmoaie sufletul luciditatea
încrâncenarea s-a făcut ca plastilina ca smoala ca balta de sânge scursă din pieptul poetului cu penița i-a prins inima în calendar
în oglindă era acum numai unul.

Silvia Pătrășcanu- Deșteptarea, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Libertatea presei sau criza de identitate

Kant spune că un om este liber până dă de un alt om. Din acel moment omul cu pricina nu mai este liber, deoarece trebuie să respecte libertatea omului întâlnit.
Presa, în schimb, cu excepția unor situații speciale, nu a fost niciodată liberă. Pentru că ea are un finanțator, un patron, iar așa-zisa „libertate” a presei se identifică de fapt cu interesele finanțatorului, interese care nu prea sunt cele naționale. Nici măcar presa finanțată din bugetul public nu este liberă, deoarece, prin mecanismele de manevră ale puterii, ea trebuie să răspundă unor comenzi precise. Asta nu înseamnă că nu avem și jurnaliști cu vocație, capabili să descopere și să arate adevăratele răni ale societății. Numai că aceștia fie au fost dați afară din slujbă, fie au acceptat compromisul ajungând simpli mercenari ai trusturilor de presă. (Există magnați și alte forțe oculte care pot desființa dintr-o pocnitură de bici o publicație, un post de radio sau televiziune). Libertatea (sau lipsa de libertate?) a presei a condus la atacul deschis asupra valorilor identității neamului: Biserică, Școală, Armată, Tradiție. Iată de ce s-a acutizat criza din instituțiile publice, de ce am rămas fără fabrici și complexe industriale, fără păduri, petrol și gaze, fără pământurile fertile, fără drumuri și fără sens! Pentru că presa – cu libertatea liberă sau achiziționată – a început, încet-încet, să-și piardă din putere și din credibilitate! În Japonia, dacă unui ministru i se divulgă o faptă antisocilală, a doua zi acesta își prezintă demisia! La noi, câinii latră, iar caravana trece! În prezent libertatea – nu doar a presei, ci și a omului, este controlată și dirijată ca niciodată în toată istoria ei. Pe de altă parte, omului de azi i s-a făcut lehamite cam de tot ceea ce se cheamă presă! Și nu pentru că această instituție nu ar fi neapărat liberă, ci pentru că a intrat într-o periculoasă confuzie de valori, promovând energia negativă, senzaționalul ieftin, penibil și revoltător, în pofida lucrurilor și faptelor importante și demne de atenția unui public sănătos! Iată de ce tirajele s-au înjumătățit, multe din publicații dispărând cu totul din viața publică.
„Viața băcăuană” (ajunsă la a 484 – a ediție) este cea mai longevivă publicație postdecembristă de pe aceste meleaguri. Fiind organul de presă al Fundației Culturale „Georgeta și Mircea Cancicov” (instituție neguvernamentală, apolitică și nonprofit), nu a fost și nu este aservită intereselor niciunui cumpărător de libertate.

Victor Munteanu-Deșteptarea, scriitor, director „Viața băcăuană”, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Programul „Eco școala”
Zeci de copii au dat năvală, zilele trecute, în gospodăria lui Petru și a Roxanei Dascălu, o familie de cunoscuți legumicultori din zona Dospinești, comuna Buhoci. Copiii s-au aflat în vizită în tarlaua producătorului băcăuan, cu ocazia implementării unui proiect pe teme ecologice „Eco școala”, derulat la Școala „Alexandru cel Bun” din Bacău. „Tema din acest an este axată pe ideea că trebuie să mâncăm sănătos. Or, copiii tocmai asta trebuie să înțeleagă, și anume că roșia nu crește în supermarket. De aceea, domnul de la fermă le-a arătat copiilor etapele prin care trece planta, de la însămânțare, udare, plivire etc, până să ajungă alimente în farfuriile lor”, a declarat Elena Buduroi, învățătoare în cadrul Școlii „Alexandru cel Bun” din Bacău. Micuții s-au dovedit a fi o adevărată tornadă, zumzăind neîncetat prin serele fermierului, printre plantele abia crescute în ghivece. Mai mult, „piticii” au privit cum se „leagă” o roșie pe ață (procedeu cunoscut drept palisare, în limbajul cunoscătorilor) sau cum sunt stropite plăntuțele, la final, fiecare copil luând cu el câte un recipient cu lăstari de busuioc, cimbru, castravete sau tomată. Printre ei l-am găsit și pe micuțul Mario Moldovanu care, împreună cu Eva Botezatu, admira cu nesaț micile plante ce, mai târziu, le vor da roadele atât de mult apreciate de copii și adulți deopotrivă.
„Am venit să văd cum cresc plantele. Mi-au plăcut cel mai mult…ardeii. Aaaa, dar și căpșunii”, spune, râzând, micuța Eva. „Odată cu venirea căldurii, sperăm să-i scoatem cât mai mult în natură, pentru că, în ziua de azi, este o mare problemă atât cu spațiul verde, cu aerul curat, cu viața în general”, a completat Ana Tebeică, cadru didactic la aceeași unitate școlară. De reținut că întregul efectiv de elevi de la „Alexandru cel Bun” este implicat în acest proiect, unii participând deja la ecologizarea unor zone din Bacău, inclusiv la plantări de copaci ori la selectarea deșeurilor (în școală fiind amplasate coșuri speciale pentru reciclat plasticul, hârtia sau resturile menajere).
De altfel, încă de anul trecut, unitatea școlară a primit de la inițiatorul proiectului – Centrul Carpato-Danubian de Geoecologie – așa-numitul „Steag verde” prin care le sunt recunoscute meritele implicării în ecologizarea mediului.

„În agricultură este o problemă cu forța de muncă, mulți dintre săteni plecând afară. Or, am vrut să le arătăm copiilor că ce facem noi nu este tocmai dificil, în condițiile în care, în general, se lucrează mecanizat, nu ca altădată, manual. În plus, copiii s-au hârjonit în voie și au mai și aflat lucruri inedite despre plante”,

a subliniat Petru Dascălu, gazda ineditei acțiuni. Acțiunea s-a încheiat printr-un prânz la un restaurant din apropiere, unde copilașii au savurat bucate gătite inclusiv cu produse naturale.

În minivacanţa de 1 Mai, pe la Urgenţele Spitalului Judeţean Bacău, au trecut peste 1.200 de pacienţi, adulţi şi copii. Dintre aceştia, 28 au cerut ajutor medical după ce au fost muşcaţi de căpuşe. Toţi au primit îngrijiri medicale şi au plecat acasă cu recomandări de tratament.
Primăvara şi vara, când băcăuanii încep să iasă la iarbă verde, astfel de cazuri devin frecvente la camera de gardă. Oamenii preferă să vină la UPU pentru a fi siguri că insecta este extrasă în totalitate şi nu sunt expuşi riscului de a se îmbolnăvi de Lyme, în cazul în care căpuşa ar fi contaminată cu bacteria care provoacă această afecţiune şi ar fi scoasă prea târziu.
Anul trecut, la nivelul judeţului Bacău, s-au înregistrat 12 suspiciuni de boală Lyme, dintre care 6 cazuri au fost confirmate, grupa de vârstă cea mai afectată fiind 55 – 64 de ani, iar simptomele cele mai frecvente acuzate de pacienţi au fost eritemul migrator, durerile musculare, febră şi cefalee.
Pentru prevenirea muşcăturilor de căpuşe, specialiştii le recomandă băcăuanilor atenţie sporită la campare, iar atunci când ies la plimbare prin pădure sau la un grătar la iarbă verde să poarte pantaloni lungi, deschişi la culoare, pentru a putea observa cu uşurinţă insectele. Cei care au câini, trebuie să-i deparaziteze, dacă observă că au căpuşe.

Combinația excelentă dintre vremea superbă și un liber de 1 Mai a dus la un aflux de băcăuani în parcul Gherăiești. Ce-i drept, nu ca weekendul trecut când zona respectivă a fost înțesată de grătare. Probabil fiind vacanță prelungită, mulți băcăuani au preferat să meargă undeva mai departe de casă sau alții au fost la muncă.

Chiar și în aceste condiții, regele mic a dominat grătarele celor care au ales să petreacă de 1 Mai la Gherăiești. Au mai sfârâit deasupra cărbunilor fleici de porc, ceva carne de pasăre și chiar legume. Toate într-un decor audio de muzică populară pe alocuri asurzitor, în ciuda faptului că există o lege care spune că forțarea decibelilor atrage amenzi de la 100 de lei în sus.

Și pentru că soarele a fost foarte generos, așa cum o face foarte bine de o bună bucată de vreme, mai toată lumea s-a dat la ținuta de „piele goală” servind astfel și o porție zdravănă de plajă. Apoi, la umbra copacilor, la măsuțe tip turism sau pe pătură, ca în vremurile de demult, băcăuanii au dat pe gât pe lângă ce au „pârpolit” niște berică rece sau un șpriț de vară. După orele prânzului, alți băcăuani și-au făcut simțită prezența în parcul de la Gherăiești.

Probabil cei care au fost la serviciu, sau… Un peisaj asemănător s-a putut observa și în zona fostelor unități militare, un alt loc preferat de băcăuani pentru picnic. Dacă e să vă întrebați câți mici și câte beri au consumat ai noștri de 1 Mai n-aș putea să vă dau un răspuns. La nivel național însă, o statistică a celor de la Federația Alimenta spune că anul acesta a crescut numărul de mici vânduți cu aproape 15% față de anul trecut.

Adică undeva la 30 de milioane. Cât despre hectolitrii de bere, e și mai greu de contorizat, dar cu siguranță și de această dată românii au fost campioni. 1 Mai să trăiască! Așteptăm vacanța de Rusalii. Peste mai puțin de patru săptămâni. Uraaa!!!

România a instituit ziua de 2 Mai ca Zi Națională a Tineretului, prin lege, abia în anul 2004, după ce în perioada comunistă aceasta fusese singura zi de sărbătoare legală pentru tineret. Conform actului normativ, toate autorităţile administraţiei publice centrale şi locale ce au atribuţii în domeniul educaţiei, culturii, sportului, cercetării, turismului, protecţiei mediului, sănătăţii şi finanţelor au obligaţia să susţină financiar şi organizatoric respectivul eveniment.

Dacă este să căutăm în istoricul Zilei de 2 Mai, informațiile sunt destul de limitate. Poate tocmai de aceea, lipsa activităților a făcut ca băcăuanii să nu mai dea importanță acestei zile. Puțini dintre cei care mai cunosc semnificația zilei de 2 Mai comprimă toate activitățile în minivacanța de 1 Mai.

După această dată, majoritatea băcăuanilor își reia rutina zilnică, fără a mai da importanță acestui eveniment. Ieri, pe 1 Mai, am luat orașul la pas, încercând să-i surprind energia matinală, iar apoi, și pe cea de prânz. Am parcurs partea de nord într-o liniște aproape mormântală. Apoape că nu mi-a venit să cred! Într-o zi de marți, ce-i drept liberă pentru mare parte dintre locuitorii acestui oraș, starea de letargie mi s-a părut atipică. Puținii oameni pe care i-am întâlnit erau trecuți demult de prima tinerețe. Cei pe care i-am intervievat și-au amintit mai curând de Ziua Muncii, decât de Ziua Tineretului.

„Munceam mult în acele vremuri, iar atunci când prindeam o zi liberă mergeam sigur la o terasă sau ne adunam cu rudele la un grătar. Cu greu găseai loc pe malul Bistriței, undeva la umbră, în Gherăiești, acolo unde era locul nostru de întâlnire! În restul timpului munceam non-stop!”, mi-a declarat Mariana Petreanu.

Pe Valer Corlade l-am surprins pe când curăța cu o perie de sârmă rugina de pe poarta casei.

„Pe vremea mea nu știam de Ziua Tineretului! Când eram tânăr îmi doream să fug din România! Ascultam pe ascuns Europa Liberă și îndemnurile realizatorului unei emisiuni m-au făcut să îmi doresc mai multe pentru mine și familia mea. Atunci nu am putut pleca, iar acum ai libertatea de a te duce oriunde vrei! Și la ce bun!?! Am rămas o țară fără tineri! Majoritatea a plecat să-și facă viața în alte țări. Cine să mai petreacă de Ziua Tineretului?”, mi-a spus amar Valer Corlade.

Tinerețea petrece cu prietenii

Continuându-mi drumul spre zona centrală a orașului am ajuns în Parcul Catedralei, o zonă semipustie. O bătrână singură stătea pe o bancă și se încălzea sub razele blânde ale soarelui, trei bărbați tatuați și cu cicatrici la vedere păreau că pun la cale o întâlnire, iar o mămică își plimba copilul adormit cu un cărucior. Pe când mă gândeam că nici de această dată nu voi avea interlocutori, iată că m-am intersectat cu un grup de cinci tinere: Ioana, Emilia, Diana, Andreea și Ana. Nu știau că pe 2 Mai este Ziua Tineretului.

„Facem parte din grupuri diferite de prieteni, dar tot ne reunim o dată pe săptămână. Acum mergem spre Oratoriul Don Bosco la o întâlnire cu părintele Andrei Laslău. Facem voluntariat acolo și pregătim o serie de activități pentru tineri, fără să marcăm în mod deosebit Ziua Tineretului.”
Ioana

„Nici nu știam că pe 2 Mai este Ziua Tineretului! Chiar dacă am fi știut din vreme despre această zi, tot cu prietenii mei mi-aș fi petrecut timpul. Oricum nu suntem genul de fete care să stea în casă. Ne place să socializăm!”
Ana

Ce ar fi vrut băcăuanii pentru 2 Mai?

Drumul mi s-a intersectat apoi cu Bogdan. Era cu fetele lui în parc. Între două tururi cu bicicleta, fetele hrăneau porumbeii cu biscuiți. Pe chipul lor angelic se citea fericirea. Păsările domesticite de obișnuiții parcului, aproape că îți mâncau din palmă. M-am întors spre Bogdan, care, la auzul întrebării mele legate de Ziua Tineretului a făcut o grimasă. „Care Zi a Tineretului? Da’ se mai face ceva în orașul acesta pentru tineri? Am deținut timp de un an titlul de Capitală a Tineretului din România. Ce evenimente notabile au fost pentru tineri, că eu nu le-am trăit? De Ziua Tineretului mi-ar fi plăcut să merg la un concert și să joc baschet. Unde să faci mișcare în Bacău dacă toate terenurile de sport sunt ferecate cu lacăt?”, m-a întreabat mâhnit Bogdan.

Aceeași nemulțumire legată de lipsa evenimentelor am întâlnit-o și la Iulian. „Bacăul a ajuns un oraș trist! Acum mai bine de 10 ani m-am mutat în Bacău, iar orașul arăta mult mai bine decât se prezintă acum. După părerea mea este un oraș lipsit de evenimente culturale dedicate tinerilor. Parcurile ar putea fi mai animate, concertele ar trebui să adune lumea la distracție, Insula de Agrement ar fi trebuit deja să duduie de mulțime! Ce ne mai rămâne de făcut în orașul acesta? Să ne strângem toți în Gherăiești unde nu mai poți respira aer curat din cauza grataragiilor!?!”, mi-a spus sec și Iulian. Până la urmă, ce mai sărbătorim de 2 Mai?
Ramona Ionescu

Explicație foto: Ioana, Emilia, Diana, Andreea și Ana nu au auzit de Ziua Tineretului / foto: R.I.