R: Suntem în anul de grație 2018, numit Anul Centenarului. Gândindu-vă la asta, ce emoții vă încearcă?
Datorită faptului că marcăm o sută de ani de la formarea României Mari, 2018 e un an cu o încărcătură istorică deosebită. Dincolo de această semnificație, am sentimentul că trăim într-o epocă frământată, cu foarte multe incertitudini, cu foarte multe necunoscute și, în anumite privințe, mai puțin convenabilă pentru tânăra generație, pentru copii și tineri. Au parte, să spunem așa, de evenimente care le marchează viața, nu totdeauna într-un mod pozitiv.
R: În vremea copilăriei dumneavoastră se vorbea în familie și comunitate despre Marea Unire?
În general, în familie se abordau mai rar teme istorice. Mama, care era o gospodină desăvârșită, avea așa de multe preocupări legate de asigurarea condițiilor bune de viață pentru noi încât era copleșită de griji. Era mama a cinci copii și nu-i era deloc ușor. La școală, în discuțiile cu elevii, apăreau teme legate de acest eveniment. În familie, mai puțin. Părinții mei erau implicați în viața socială, mai ales că mama era angajată în fel de fel de campanii și făcea eforturi extraordinare ca să le îndeplinească. De exemplu, în zonă desfășurându-se manevre militare, era solicitată să participe la asigurarea hranei pentru cadrele unităților de pe Valea Jijiei. Mama era și bucătăreasă, și croitoreasă pentru militari, știa să facă de toate. În 1944, când frontul a venit în partea de nord și Botoșaniul era sub ocupație, mama, fiind pricepută, le-a cusut ofițerilor cămăși din mătasea parașutelor. Tata s-a născut în Bucovina, pe vremea când era sub Imperiul Habsburgic, și a făcut școala în limba germană. Era horticultor, ca și bunicul meu. Erau proprietari de livadă și conservau fructele pentru iarnă, le depozitau și le valorificau. Era modul lor de a-și câștiga existența.
R: Prin urmare, nu ați avut militari în familie. În loc să ajungeți un horticultor, ați ajuns general de aviație…
Așa este, nu vin dintr-o familie cu tradiție militară. Am avut un frate, Lazăr Leonov, care a fost copil de trupă și a plecat pe front când avea 16 ani. A dispărut la Cotul Donului. Ne-a venit acasă extract de dispariție. Nu se știe dacă a murit sau a fost luat prizonier, dacă a reușit să scape sau nu.
R: Dumneavoastră ați participat la război ca soldat sau erați prea tânăr?
Am fost integrat în detașamente de premilitari. În 1944, când eram elev la liceul din Botoșani, a venit noul comandant al garnizoanei, a intrat în clasă împreună cu directorul liceului și ne-a spus că cei născuți până în 1928 trebuie să-și facă bagajele și să plece în bejenie. Am mers per pedes din nord până în județul Romanați, la Caracal. Am stat o perioadă în comuna Traian, apoi am fost împrăștiați. Eu am fost trimis la Centrul de Instrucție MTR din Breaza. Aici am rămas până în octombrie 1944, după care ni s-a dat drumul acasă. Am primit hrană rece pentru o zi, nu pentru trei zile, cum ni se spusese, și am plecat așa cum am venit, în uniformă de liceu. Cu o pâine și cu ce mai găseam în drum, rădăcini de sfeclă, porumb, m-am hrănit șapte zile, până am ajuns la Botoșani. Aici am terminat liceul, am fost recrutat pentru o școală regimentală, apoi am urmat o școală militară pe care am absolvit-o în 1949 cu gradul de locotent.
La Doaga, ostașii au luptat în izmene
R: Din perspectiva dumneavoastră, ca militar și veteran de război, Bacăul a pus niște borne pe traseul acesta, de 100 de ani, de la Marea Unire până azi?
Cum să nu! De la Bacău a plecat mesajul de unire către Alba Iulia, dus de pilotul Vasile Niculescu. Când a ajuns la Blaj, Niculescu avea gheață pe față și abia a reușit să se dea jos din avion. A fost îmbrățișat cu atâta căldură de oameni pe care nu-i văzuse niciodată încât nu a mai simțit frigul. Deodată i-a crescut temperatura și a uitat suferința. Era o vreme câinoasă și nu se vedea pe unde zboară. Numai sentimentul datoriei l-a dirijat spre Alba Iulia. Poate nu știți, dar s-a zburat cu carlinga descoperită. El și însoțitorul său, Victor Precup, au suportat un frig groaznic, mai ales că erau la mii de metri înălțime. Se dădeau cu parafină pe față ca să reziste.
R: Ce mai putem spune, în Anul Centenarului, despre Bacău?
Un lucru foarte important, anume că Bacăul a fost în Primul Război Mondial centrul de rezistență al Armatei Române pentru că țara era, de fapt, sub stăpânire străină. România însemna atunci Moldova, de la Focșani până la Botoșani, fără Basarabia. În rest, țara era sub ocupație. Ardealul era sub habsburgi, partea de sud fusese ocupată, iarăși, de armatele germane și austro-ungare… Nu trebuie să uităm că la Oituz era un centru de rezistență cheie. Dacă ar fi căzut Oituzul, trupele inamice afluiau pe Valea Trotușului și ajungeau la Mărășești. Dar pe Valea Trotușului, mai ales la Oituz, Armata Română a făcut minuni de vitejie și i-a oprit pe inamici. Se poate spune că Bacăul a fost una dintre bornele de rezistență în Primul Război Mondial. Apoi, comandamentul Armatei Române era aici, în Bacău, pe strada George Bacovia.
R: Arată România așa cum visau eroii care au luptat pentru înfăptuirea și dăinuirea ei?
E o întrebare foarte delicată. Nu știm dacă s-au materializat așteptările care existau la vremea respectivă. Să nu uităm că în Primul Război Mondial țara a fost într-una dintre cele mai critice perioade din istorie. Dacă nu exista rezistența aceea, îndârjită, a ostașilor români, soarta României poate era cu totul alta. Știți, se vorbește despre originalitatea rezistenței ostașilor români, care au fost surprinși în zona Siretului, la Doaga și la Mărășești. Unii era în timpul programului administrativ, dar au pus mâna pe arme și au pornit la atac așa cum i-a prins situația, în cămăși și ismene. S-au speriat nemții când au văzut armata fantomatică a soldaților români, care au opus rezistență într-o ținută cu totul și cu totul originală.
„Cu un ochi ar râde, cu un ochi ar plânge”
R: Totuși, România nu a avut o soartă prea fericită…
A pierdut Basarabia la 1812, iar Bucovina la 1875. E limpede că pământul acesta românesc a fost râvnit, ca un pom cu rod bogat. A atras lăcomia celor care s-au trezit aici, în raiul pământului românesc, și au dorit să definitiveze statutul lor de stăpânitori. Întrebați ce ar spune strămoșii dacă ar vedea România de azi. Strămoșii noștri, probabil, cu un ochi ar râde și cu un ochi ar plânge. Ar râde văzând cum arată satele, orașele, copiii noștri, dar ar plânge văzând că am pierdut Cadrilaterul, Basarabia și Bucovina.
R: Mai sunt speranțe să ne unim cu frații noștri de peste Prut?
Există șanse, dar trebuie luate măsuri care să apropie cele două ținuturi din dreapta și stânga Prutului. Basarabenii își doresc unirea cu România, dar istoria noastră a fost de cele mai multe ori călăuzită și dirijată de către alții. Și în condițiile actuale există interese obscure ca Europa și România, în speță, să fie ciopârțite, după principiul «Divide et impera».
R: Dacă ar fi să transmiteți un mesaj tinerei generații, care ar fi acesta?
În primul rând, tinerii ar trebui să studieze cu atenție trecutul și să promoveze tot ce a fost pozitiv în istoria românilor. Educația pleacă din familie. În familie ar trebui să se cultive dragostea față de pământ, de tradiții. Tânăra generație e lăsată, azi, la voia întâmplării. Educația vine pe internet și e dictată de interese care nu sunt ale noastre. Dacă ar fi să le dau un sfat tinerilor le-aș spune, în primul rând, să se pregătească să devină cetățeni onorabili ai țării și, în al doilea rând, să își cunoască istoria și să prețuiască sacrificiile făcute de înaintași pentru ca să lase moștenire o țară liberă și frumoasă. Să fie demni și stăpâni pe viața lor.
