Amintirile sunt emoțiile care ne rămân în suflet toată viața. Mai ales cele frumoase după care de foarte multe ori tânjim. Fiecare generație are amintirile ei și fiecăreia i se pare că ale lor sunt cele mai grozave. Dacă generațiile de azi se vor lăuda cu grozăviile de pe internet, cei care și-au dus copliăria și tinerețea înainte de 1990 par acum din altă lume. Acest fel de emoții mai sunt trăite, câteodată, de vizionarea unor filme cum ar fi „Declarație de dragoste” sau „Liceenii”. Și astăzi vom surprinde câteva crâmpeie din obiceiurile liceenilor din alte vremuri.

1 de 3

Întâmplarea a făcut să o cunoaștem pe Elena Căliman (numele dinaintea căsătoriei, n.r.) din Buhuși care deține o raritate în zilele noastre. Este vorba despre bilețelele care se transmiteau din mână în mână în timpul orelor de clasă. Probabil că e inimaginabil pentru elevii din ziua de azi care dețin atâtea gadgeturi. Practic, acesta era modul de comunicare în timpul orelor și era un mod prin care încercai, cumva, să păcălești „sistemul”. Elena Căliman a fost elevă a Liceului Industrial Buhuși, prima și ultima promoție de cinci ani, 1973-1978. „Eu eram din Zănești. Aici am venit la școală, aici m-am căsătorit și aici am rămas”, povestește Elena Căliman, care, după cum spune, „a ratat facultatea”, dar a fost răzbunată de fiicele ei.

A lucrat la „Textila”, o perioadă în comerț, după care a ieșit la pensie. Din păcate nu au organizat întâlniri de revedere cu colegii, fiind o clasă de fete și cu un singur băiat, au fost greu de găsit după căsătorie. A avut o colegă de liceu cu care au rămas foarte bune prietene toată viața. „A fost sora pe care nu am avut-o, povestește Elena Căliman. Am făcut și noi șotii, dar chiar eram cele mai bune la învățătură din clasă. Mă deranjează unii când spun că ce bine era odată. Eu cred că fiecare generație este frumoasă.”

Printre amintirile care dăinuie, Elena Căliman a subliniat portul sarafanului, al șosetelor trei sferturi și pănglicuței. „Când am făcut tabloul de promoție am zis că ne îmbrăcăm și noi în altă ținută, că ne-a dat voie dirigintele. Ne-am dus la fotograf și ne-a trimis acasă, să venim în uniformă”, și-a amintit Elena Căliman care a pomenit și de practica agricolă, de care nu scăpa nimeni pe atunci.

Cât despre impresionanta colecție de bilețele, datate 1973-1974, acestea erau transmise în timpul orelor în care profesorii erau mai permisivi. „Noi am făcut matematica cu domnul Beleuz, la care am luat singurul 4 din viața mea și am visat timp de 20 de ani secvența asta”, a mai povestit Elena Căliman, care ne-a prezentat și colecția de bilețele pe care am imortalizat-o și pe care o prezentăm și noi cititorilor noștri.

1 de 3

– În recenta dv. carte „Zigzaguri” (Ed. Babel, 2020), ieșită de la tipar cu câteva zile după Sfinții Constantin și Elena, și cu o lună înainte de împlinirea vârstei de 80 de ani, mărturisiți: „Abia tîrziu încoace, reflectînd mai adînc la ce se întîmplă cu scrisul meu, am dedus că «zigzagurile» corespund în mare măsură și felul de a fi trăit și de a fi muncit. Viața mi-a fost marcată de numeroase discontinuități, de abanonuri silite ori din inițiativă proprie, de încercări noi și reluări. […] Nu vreau să lungesc explicațiile. Concluzia este simplă: o viață în zigzaguri, măruntă, nu se poate exprima decît printr-un scris în zigzaguri, comprimat, cu respirație redusă, în ritm grăbit.”  Și, totuși, realizarea dv. majoră este „Dosarul Bacovia”, lucrare în trei volume, care însumează peste 1500 de pagini. Or, aceasta presupune continuitate. Sunteți intrat definitiv, cred, nu numai în bibliografia lui Bacovia, dar și a altor teme. Cum se simte acum criticul și profesorul Constantin Călin, după încheierea tripticului amintit?

– Contradictoriu. Satisfăcut, dar și, totodată, nemulțumit. Nemulțumit de la faptul că încă n-am fructificat îndeajuns ceea ce am acumulat pentru „subiectul” meu. Nu-i vorba numai de fișele cu diverse date, culese din lecturi, ci și de reflecțiile ivite în timpul elaborării, valoroase – zic eu – ca note și jurnal. Trei volume pot fi comparate cu o construcție. Vrei – nu vrei, devii arhitect și inginer. Te frămânți pentru formă și rezistență. Pe măsură ce înaintam în lucru, grija mea cea mai apăsătoare era să n-o încarc într-o latură și s-o subțiez prea tare în alta, să nu-i stric silueta imaginată, să pun în fiecare capitol atât cât trebuie, încât, în ciuda masivității de ansamblu, construcția să rămână suplă, accesibilă, să aibă un ritm care să-l determine pe cititor s-o cerceteze.

Dorința mea e ca acesta s-o parcurgă cu o curiozitate progresivă, ca pe un roman-foileton. Pentru a reuși, e nevoie, cel mai adesea, să renunți, nu să adaugi, să te restrângi, nu să te lățești. Aglomerația (de orice fel) mă plictisește, iar supraabundența mă dezgustă. Dacă ar fi să operez cândva textul „Dosarului”, pentru o nouă ediție, asta voi face: voi elimina și voi nuanța. Alții știu să lucreze economic: cu material puțin, produc mult, mai exact, multe. La mine, pierderile din atelier sunt mari: îmi trebuie material (documentar) amplu ca să scot ceva mărunt, cum ar fi o simplă secvență, un paragraf valabil. Nu o dată, am senzația că efortul meu e disproporționat în raport cu ceea ce obțin. De aci, unul dintre motivele nemulțumirii pe care v-am declarat-o încă de la început.

„Sunt marginal pur și simplu”

– Domnule profesor, chiar dacă deschid o rană, nu pot să nu observ că „revistele mari” și „criticii cu semnătură”, cum se zice, nu au comentat „Dosarul Bacovia”, cu toate că lucrarea dv. e una de excepție. „Marginal” ca Bacovia, ori n-ați fost de partea sau în tabăra care trebuia?

– Dacă prin „reviste mari” înțelegeți, ca și mine, România literară, Contemporanul – Ideea europeană, Adevărul literar și artistic, Cultura, Convorbiri literare, Viața românească, Steaua, – am să vă contrazic: în toate s-a scris, în câteva chiar de multe ori, despre una sau alta din cărțile mele. Sunteți nedrept și când ziceți că nu s-au oprit asupra lor „criticii cu semnătură”, nume consacrate în domeniu.

Vă pot da pe loc, fără a apela la bibliografie, cincispreceze nume, ba și mai multe, care au binevoit să o facă: Gheorghe Grigurcu, Constantin Stănescu, Zigu Ornea, Gabriel Dimisianu, Dan Mănucă, Mircea Popa, Adrian Dinu Rachieru, acad. Ion Pop, Constantin Trandafir, Theodor Codreanu, Ion Simuț, Liviu Grăsoiu, Vlad Sorianu, Constantin Coroiu, Ion Rotaru, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Mircea Dinutz, Paul Cernat. Apoi poeți (Emil Nicolae, Emilian Marcu, Adrian Voica, Ion Tudor Iovian), prozatori (Mircea Radu Iacoban, Vasile Iancu, Iacob Florea, Mihai Maxim, Emil Simion), eseiști și publiciști (Ion Fercu, Rodica Lăzărescu, Doina Cernica, Rony Căciularu, Carol Isac, Carmen Mihalache, Elena Ciobanu, dr. Al.I. Trifan, Cornel Galben). Adăugați la această listă și pe foștii mei studenți care, azi, sunt cronicari literari sau colaboratori la diverse reviste: Daniel-Ștefan Pocovnicu, Adrian Jicu, Marius Manta, Vasile Bardan, Ion Vicoleanu.

Adunate între coperte, numai articolele despre „Dosarul Bacovia” ar da un volum substanțial, gros. Și acum să venim, cum se zicea odinioară, la „prochimen”: „rana” pe care o bănuiți nu e pentru mine o rană. Existența mea literară nu-i periclitată sau ratată prin faptul că n-au scris despre mine d-nii N. Manolescu și Alex Ștefănescu, „criticii cu semnătură”, autori de istorii literare, pe care, firește, îi respect. Nici nu vă închipuiți ce șansă la reconsiderare e să nu figurezi în cărțile lor! Cineva, în deceniul viitor sau mai târziu, s-ar putea să ajungă la întrebarea pe care mi-ați pus-o: „«Marginal» ca și Bacovia, ori n-a fost de partea sau în tabăra care trebuia?” Da, sunt marginal pur și simplu (o spun cu voluptate) și independent.

– În Bacău, Bacovia a fost repus în drepturi mai pregnant, începând cu 1971, când a fost sărbătorit cu mare fast. Îmi amintesc clar și cu emoție de acele zile de sfârșit de septembie, când tot orașul era, prin culoare, bacovian. Ați fost acolo. Spuneți-mi un gând de atunci. Adăugați unul de acum, când parcă nu mai știm sau, și mai grav, nu suntem în stare să-l sărbătorim.

– Atunci am vorbit despre Poet de pe pragul Casei Memoriale, în prezența primului – secretar Gheorghe Roșu, a Agathei Grigorescu – Bacovia, a lui Radu Cârneci și a invitaților la Festival, veniți din toată țara. Nu-mi amintesc cu exactitate ce am improvizat. Ideea a fost, cred, aceea de „triumf” al lui Bacovia, în primul rând în mediul local, care îi fusese și încă îi era ostil. Așadar, o idee polemică.

Azi, aș vorbi cam la fel, criticând pe cei ce exploatează în mod nemeritat (și, vai, sunt destui!) numele celui ce a scris Plumb și Comedii în fond. „Grei de inimă”, contemporanii noștri nu sunt cu nimic mai sensibili la etica sa decât contemporanii săi. Burghezul de azi, cu automobil și laptop, nu-i mai receptiv la mesajul uman, social decât burghezul care-și căra marfa cu căruța și-și făcea socotelile pe abac. Iar „trendul” nu-i în favoarea celor delicați, politicoși, sufletește nobili. Dacă ar trăi, Bacovia s-ar lovi de impertinența „îmbogățiților de revoluție” precum odinioară de grosolănia „inteligenților” de tavernă și a „îmbogățiților de război”.

Bacovia e un autor sincer și grav

– Mi-am zis că nu vă întreb, dar nu pot: de ce nu este iubit Bacovia de elevi? Cum ar trebui studiat el în școală?

– Poate mai mult decât alți sciitori, Bacovia ar trebui citit, mă refer la poeme, nu doar o dată, ci de câteva ori, în clasă, înainte de a-l explica. De pildă, profesorul să le spună că primele patru versuri din „Liceu” (exemplul dat de dv.) evocă nu numai un capitol din biografia poetului, ci și un moment din istoria învățământului românesc, care de altminteri nu s-a încheiat nici astăzi, căci continuăm să vorbim despre simplificarea programelor școlare  și ușurarea examenelor, ca nu cumva ele să fie „stresante” pentru „bieții copii”, văzuți ca victime inocente.

Elevul trebuie deprins că Bacovia e, în cea mai mare parte a operei, un autor sincer și grav, poate prea grav, prea dramatic, pentru imaturitatea unui tânăr. A-l lua în ușor, a-l cita, ici-colo, mecanic, făcând cu ochiul vecinului de bancă, nu-i calea cea mai bună pentru a-l înțelege. Când analizezi minuțios cutare sau cutare poem, acesta expandează de sensuri. Datoria profesorului e să le releve.

– Avem în Bacău o Facultate de Filologie, ați fost profesor acolo. Spuneți-mi, studenții îl receptează mai bine decât elevii? Eu, domnule Călin, dacă aș avea putere de decizie, aș înființa o Catedră Bacovia. S-a discutat vreodată această problemă? Care e opinia dv.?

– Frumoasă propunere! Am făcut-o și eu cândva, în minte cu ideea Catedrei Eminescu. M-am gândit și la un Centru de documentare, unde să se înregistreze tot ce se scrie despre Bacovia, la noi și în lume. Și – vă asigur – nu m-am gândit pro domo. La Facultate, în 2002-2003, am ținut un curs opțional despre poet, însă participarea n-a depășit-o pe cea obișnuită la un seminar, adică, în mod curent, 10-15 persoane, dacă nu cumva, uneori, și mai puține. Cursul acesta era o prăjitură pentru care, majoritatea, n-aveau gustul format. Privind lucrurile realist, am ajuns la concluzia că nu poți forma „consumatori” de Bacovia de la o zi la alta. Educația prin și pentru Bacovia cere timp și abnegație.

„N-am avut biblioteca pe care o meritam”

– „De cînd n-ați mai citit ceva scris cu inima, de cînd n-ați mai plîns pe o pagină de carte?” Am găsit aceste tulburătoare întrebări în „Gustul vieții”, cartea dv. Ce înseamnă să plângi pe o pagină de carte?

– Înseamnă că nu ți s-a atrofiat emoția. Că aderi la cele scrise, că „empatizezi” cu cei ce sufăr sau se bucură, că (încă) ești om. Lumea de azi, în mare parte, are ochii uscați. Unii ar vrea să plângă, dar n-au lacrimi. Îi ajută oftalmologii și farmaciștii, dar nu (sau numai rareori) scriitorii. Am un amic critic, care pufnește a batjocură când îi pomenesc de lacrimi. Regula e să-i consideri slabi pe cei ce plâng . Impresionezi – se crede – doar dacă ești  – stilistic – „rău”, dur și tăios ca granitul. Cinismul multora e parte a unui „program”. Deși am citit o sumă de „cărți tari”, nu-i simpatizez pe autorii lor, nici pe cei ce vor cu tot dinadinsul să stoarcă lacrimi. Să ne înțelegem: spunând ce am spus, nu pledez pentru sentimentalism, ci pentru autenticitate.

– Sunt sigur că – barem din când în când – vă uitați în urmă: Vă întreb fără perifraze: sunteți mulțumit? Și continui: care este cel mai mare regret din cei 80 de ani ai vieții dv.?

– Că n-am avut biblioteca pe care o meritam, nici în oraș și nici acasă, unde cărțile acopăr, într-o aglomerație care le face inaccesibile, pereții. Când mă vizitează nostalgia, deasupra tuturor gândurilor stă întrebarea: care ar fi fost realizările mele într-un oraș cu biblioteci mari, unde găsești imediat informația trebuitoare. Alte regrete țin de „climatele” prin care am trecut și de anumiți oameni pe care i-am cunoscut.

N-am trăit numai printre binevoitori. M-am ciocnit de vanitoși, am fost „lucrat” de intrigranți, credul, mi-am descărcat sufletul unor perfizi. Porția cea mai groasă de amărăciune mi-au dat-o cei cărora le-am făcut bine. Muncind, însă, am ieșit curat din mâlul dezamăgirilor.

O ironie e mai eficientă decât o sută de insulte

– Cum reacționați la o critică dură, rău intenționată, de desființare? Există o deosebire între critică și polemică? Care vă este mai aproape?

– Natural, în prima fază, simt impulsul de a replica pe sau cu asupra de măsură. Detest însă violența de limbaj, metaforele de piață, excesul. I-am citit prea des pe Lovinescu și Ibrăileanu ca să uit de strategiile luptei literare. De ce să mă lansez în certuri de chivuțe excitate, când încă pot mânui ironia? Dar pentru asta am nevoie de calm, de stăpânire de sine, de distanțare.

Ironia e mai eficientă decât o sută de insulte nervoase, amestecate cu bale. Da, etimologic, între critică și polemică e diferență: grecescul kriticos înseamnă a judeca, iar polemikos – a te război. Scopul și mijloacele  sunt altele. Polemistul, de pildă, e un critic care se vrea mereu învingător, combativitatea lui e mai intensă. Își pregătește minuțios „loviturile” și jubilează când acestea sunt „ucigătoare”. Deosebiri valorice nu există. Fiecare dintre critici (nu doar dintre cei cu „vână”, ci și dintre cei „moi”) poate fi atras într-o polemică. Așa ceva nu se planifică: intri în luptă, când lupta o cere.

Deși nu sunt o persoană conflictuală, și eu am fost obligat să polemizez. Însă dezideratul meu n-a fost să „plesnesc” pe cutare sau cutare, să-l pun la locul lui, ci să fiu pertinent. A înțelege și a explica în mod convingător, simplu și expresiv, contează la fel de mult ca o „victorie zdrobitoare” într-o polemică oarecare cu un adversar obraznic, dar firav intelectual. Vorba francezului: a quoi bon? La ce folosește? Nici măcar n-are haz!…

„Soția a contribuit decisiv la prezența mea decentă în lume”

– Am remarcat că nu sunteți prea darnic cu informațiile relative la familia dv. Abia din recentul Jurnal am aflat că aveți și nepoți. Ce fac? Ce rol a avut și are soția dv. în această viață trăită – cum ziceți – în „zigzag”?

– Nepoții – ambii de la băiat, care e doctor în Stomatologie – sunt școlari: David – student în branșa tatălui; Anya – elevă. Primul dedică o bună parte de timp tenisului; domnișoara – hipismului. Aspiră să devină profesioniști. Tacit, aștept să se ivească un campion în familie!… Discretă, soția a contribuit decisiv la asigurarea condițiilor de muncă și la prezența mea decentă în lume. Ea este dinamul și intendentul casei, în comparație cu care mă simt un ins lent și nepriceput. Ca să mă mobilizeze, să mă scoată din rutină, e nevoită uneori să amplifice „zigzagurile”. Cert – recunoaștere deloc ocazională – , în tot ce am realizat, pe lângă efortul propriu, intră veghea și munca ei.

„Cocalarii și stripteuzele poartă cruci de episcopi”

– Împliniți, chiar azi, o venerabilă. Înainte de ultima întrebare, vă urez mulți ani, și o fac cu dragoste colegială, gândind că în faptul că voința și spiritul vă sunt încă tinere e și vrerea lui Dumnezeu. În ce relație ați fost și sunteți cu Creatorul?

– De vreme ce m-a îngăduit până acum, presupun – fără să-i știu judecata – una bună. Îl invoc dimineața când văd lumina, și noaptea, când mă rog pentru lumina zilei următoare. Deviza „Nihil sine Deo” mi-o amintesc ori de câte ori îmi încep munca. Iar atunci când închei ceva sau ceva îmi reușește (fie și o frază puternică), zic „Mulțumesc, Doamne!”

Sunt religios, dar cu oarecari rezerve față de popi, care rareori urmează îndemnul Apostolului: „Desăvîrșiți-vă!”, militați pentru „bunătate, dreptate, adevăr”. Biblia o țin la o distanță de un braț de masa mea de lucru. În dieta mea pentru suflet intră, zilnic, un psalm și un capitol din „Înțelepciunea lui Isus Sirah”. Duminicile, deschid pe Ilie Miniat, Efrem Sirul, Antim Ivireanul, Patericul ori un volum din Filocalie. Constat însă că, nu o dată, sufletul nu se curăță (liniștește) nici cu „isopul” lecturilor. Cât de murdare vor fi, oare, ale celor ce nu se îngrijesc nici atât de igiena lui!… Lesne de observat, fariseismul a devenit „pandemic”.

Cei ce jură pe Biblie, când parvin la putere, nu-și respectă jurămîntul. Aproape tot ce fac ulterior e în contrasens cu mesajul ei. „Peștera hoților” s-a multiplicat și s-a instalat pretutindeni, inclusiv în instituții odinioară aflate deasupra oricărei suspiciuni. Banul, „spurcătura dracului”, corupe până și inocența copiilor. Cocalarii și stripteuzele poartă cruci de episcopi. Entertainment -ul evocă, adesea, scene de pandemoniu. Și la fel sunt numeroase alte aspecte contemporane. Lumea în care trăim e o „lume pe dos”. Nu trebuie neapărat să fii bătrân ca să o abhori.

Un om, o viață, o operă

Critic și istoric literar, eseist, publicist, memorialist, redactor, lector universitar, Constantin Călin s-a născut pe 22 iunie 1940, în Udești, județul Suceava. Îşi începe studiile în localitatea natală, după care este admis la Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Iaşi. În pofida pregătirii pentru viaţa militară, proaspătul sublocotenent de artilerie antiaeriană, absolvent al Școlii Militare de la Brașov, ajunge bursier al Facultății de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” (1958-1963). La absolvirea facultății este repartizat ca preparator la Institutul Pedagogic de 3 ani din Bacău, unde se stabilește definitiv.

Din 1964, se alătură echipei de tineri scriitori băcăuani care, în august acelaşi an, a editat noua serie a Revistei Ateneu, asigurând încă de la început sectorul de critică. Pentru scurte perioade a figurat, astfel, în conducerea publicaţiei şi a unor instituţii culturale, între 1969 şi 1971 fiind promovat redactor-şef adjunct al Revistei Ateneu, între 1973 şi 1974, redactor-şef. Colaborează la mai multe reviste literare Orizont,Tribuna, Cronica, Luceafărul, România literară, Pagini bucovinene, îngrijește diverse ediţii, printre care volumele Călăreţul orb (Editura Minerva, 1975) şi Cartea de piatră de Eusebiu Camilar (Editura Dacia,1981), Discursuri(le) lui Barbu Delavrancea (Editura Minerva, 1977).

După 1990 s-a implicat activ în publicistica băcăuană, devenind şef al secţiei „Cultură-învăţământ” a cotidianului Deşteptarea şi coordonator al săptămânalului Sinteze. În perioada 1995-1997 a fost, de asemenea, redactor asociat la Revista Ateneu, unde a deţinut rubrica arte & meserii. În ultimii ani, ponderea textelor a avut-o fragmentele din „Dosarul Bacovia”, transformat în teză de doctorat, trecută la Universitatea „Al. I.Cuza” (2000) cu „Magna cum laude”, publicat abia în 1999, la Editura Agora din Bacău, sub genericul „Dosarul Bacovia I. Eseuri despre om şi epocă”, pentru care a primit Premiul Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru critică al Revistei Ateneu și Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi.

Urmează o perioadă fastă și prolifică în activitatea profesorului și criticului Constantin Călin, care publică Despre şapcă şi alte lucruri demodate. Miscellanea. Două drumuri la Malmö (Memorial), Gustul vieţii. Varietăţi critice (2007); Stăpânirea de sine. Miscelaneu (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2010), În jurul lui Bacovia (Editura Babel, Bacău, 2011), Provinciale. Fragmentarium, 1975-1989, Cărţile din ziar, (Vol. 1: Interviurile, 2013; Vol. II: Pagini de critică literară, 2015; Vol. III: Acorduri și conflicte locale, 2015), Scrisori către un redactor (vol.I, 2014), „Dosarul Bacovia III. Triumful unui «marginal»” 2017), distins cu Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, încununarea unei activități de peste 55 de ani pusă în slujba lui Bacovia culminând cu Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române, din 2019. Urmează În plină lumină. Breviar, 2019, Centenarul. Lecturi particulare, 2019 și Zigzaguri, 2020. La aceste volume de referinţă se adaugă antologia „George Bacovia. Opere. Poezie și proză. Alte scrieri” (2011). (Revista „Cadran Cultural”, nr. 3, 2020, selectiv).

1 de 8

Un om, un scriitor, un intelectual care a marcat cultura băcăuană și cea națională din ultimii 50 de ani. Este unul dintre puținii exegeți ai operei lui George Bacovia, peste al cărui nume nu se poate trece atunci când, tineri sau vârstnici, debutanți sau consacrați analizăm, comentăm și scriem despre Poetul Plumbului.

În semn de prețuire

Membru al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, a fost distins, între altele, cu Medalia „Meritul Cultural”, clasa I, Titlul de Cetăţean de Onoare al comunei Udeşti, cu alte premii și distincții de prestigiu din partea unor instituții de cultură, reviste și asociații de profil. Acum, la această frumoasă aniversare, lansez instituțiilor de decizie propunerea de a se analiza posibilitatea acordării titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Bacău profesorului, scriitorului, omului de cultură Constantin Călin, titlu pe care îl merită cu prisosință pentru întreaga operă și activitate, pentru promovarea și valorificarea critică a Operei și Poetului Bacovia, în ultimă instanță, a culturii băcăuane.