Trei ipostaze ale unei femei de excepție
„Mi-ați propus acest dialog în preajma zilei de 24 ianuarie, zi atât de prețuită de cel care, cu 24 de ani în urmă, exact în această sărbătoare istorică și națională a poporului român, ne-a părăsit. Mărturisesc acum, la cei aproape 80 de ani ai mei, că-i păstrez lui Iulian vie amintirea și că postum încerc permanent să organizez frecvent diferite manifestări comemorative și științifice, precum fac și în acest moment – răspunzând cu multă bucurie și recunoștință unor întrebări ale domniilor voastre.
Când și în ce împrejurări l-am cunoscut pe Iulian Antonescu?
Firește că este vorba de o amintire dragă. Doamne, ce tineri eram! Reiterând o idee mai veche din scrierile mele, subliniam atunci concis că viața mea alături de Iulian a evoluat sub forma unei triple ipostaze: colega de facultate, colega de serviciu și de soție, ultimelor două adăugându-se și cea de prietenă. L-am cunoscut pe Iulian cu 61 de ani în urmă, în primii mei trei ani din cei cinci de facultate. Eu sunt născută în Gâdinți, el în Piatra Neamț. Amândoi am urmat cursurile la Facultatea de Istorie a Universității din București, absolvind Secția de Istorie veche și arheologie la o diferență de doi ani. Dar cine nu-l cunoștea pe acel student strălucit și gentilom? Era un fenomen! Îl admiram pe atunci, dar nu-mi închipuiam că ne vom cunoaște îndeaproape și că ne vom uni destinele.”
„Pașa” a venit cu gânduri bune în Bacău
Mulți se întreabă, mai ales dintre cei tineri, cine a fost Iulian Antonescu, al cărui nume este scris pe frontonul Muzeului de Istorie din Bacău. S-a născut în ziua de 26 iulie 1932, la Piatra Neamț, absolvent de excepție al Școlii Medii nr. 1 (azi Colegiul Național „Petru Rareș”) din orașul natal; licențiat cu „Diploma de merit” a Facultății de Istorie – București (1956), într-o promoție care a dat arheologiei și istoriografiei românești reprezentanți de frunte. După absolvire este repartizat în comuna Stănișești, însă nu se prezintă la post. Intră în „șomaj” un an, după care, la numai 21 de ani, este numit director al Muzeului de Istorie și Artă Bacău (1957-1971), care-i poartă azi numele. Muzeul era, atunci, doar pe hârtie, nu avea decât o cameră și o secretară.
De aici începe epopeea celui care va deveni inițiator, organizator și ctitor al multor muzee din fosta regiune Bacău. A fost deschizător de drumuri în arheologia bacăuană, fondator al revistei CARPICA (1968) de notorietate internațională, lector la Facultatea de Istorie-Geografie a Institutului Pedagogic Bacău (1964-1971). Rezultatele l-au recomandat, este chemat în București și numit director al Direcției Muzeelor din Ministerul Culturii (1971-1990), din această poziție își scrie numele pe numeroase muzee de istorie și de artă din țară. Pașa, cum i se mai spunea, a fost un autentic ctitor de cultură, un reprezentant de frunte al culturii românești din a doua jumătate a secolului XX.
„L-am sprijinit în tot ce a împlinit”
Transcriu în continuare din convorbirea cu doamna Eugenia Antonescu. Își alege cu grijă cuvintele, face pauze… Amintiri. „Venise acea zi din toamna lui 1958, când, repartizată fiind în Bacău, am avut fericita ocazie să fiu încadrată muzeograf la muzeul din localitate, al cărui proaspăt director era Iulian Antonescu și căruia, nu după prea multă vreme, i-am devenit soție. Dragostea a venit, nu ne-am putut împotrivi, astfel că, într-o bună zi, m-a cerut în căsătorie. Evenimentul s-a petrecut în 1960. Ne-am împărtășit amândoi din aceeași cupă a fericirii, ne-am bucurat de un mariaj fericit, din păcate prea scurt.
Viața de cuplu, împărțită între practicarea profesiei și familie, a evoluat în cea mai perfectă armonie, folosindu-mi toată energia și priceperea pentru a-l sprijini în tot ceea ce împlinea. Și a împlinit multe.
Dacă am simțit de-a lungul anilor că m-am sacrificat pentru cariera lui? Răspunsul meu, care este «Nu», are și o explicație. Nu a fost nevoie, eu l-am susținut în toate activitățile, a avut în mine un prieten, o soție, un specialist, cum a fost și el pentru mine. Că excela prin inteligență și cultură nu o spun numai eu, au spus-o și o spun și colegii de facultate precum Florin Constantiniu, Panait I. Panait, Răzvan Teodorescu, Ludovica Tănăsescu, Gelcu Maksutovici, miniștri, ambasadori și oaspeți de peste hotare. Cunoștea și vorbea mai multe limbi, dovadă sunt traducerile care au rămas din poezia medievală universală. Vă spuneam la început de manifestările postume organizate în fiecare an, ceremonii religioase, sesiuni de comunicări și expoziții foto-documentare, evocările susținute cu acele ocazii le-am adunat, pe unele destul de anevoios, după înregistrări, alcătuind din ele mai multe volume, mai precis șapte, parte dintre ele fiind subvenționate de mine.”
Multe dovezi de dragoste au rămas însă zidite în inimile și sufletele celor doi, altele devin mărturii peste timp. Cu eforturi impresionante, de suflet și financiare, doamna Eugenia reușește, în 2000, să înființeze Fundația Culturală Științifică „Iulian Antonescu”, asigurându-i un minim fond de funcționare, rămânând astfel președinta ei fondator, iar președinte executiv este prof. dr. Ioan Mitrea. A făcut, de asemenea, două mari donații în obiecte cu caracter documentar, memorialistic, aparținând mai multor genuri artistice și numeroase cărți de valoare, care fac parte din expoziția memorială permanentă, deschisă în incinta Muzeului de Istorie, care poartă numele „Iulian Antonescu”.
„Doamna Eugenia Dogan (devenită Antonescu) i-a fost mereu aproape, au avut idealuri comune și i-a rămas devotată și după nedreapta despărțire, când distinsul arheolog, muzeograf, istoric și strălucit orator, Iulian Antonescu, a trecut în lumea umbrelor. Eugenia Antonescu a fost un strălucit muzeograf, cea mai mare realizare – puțini mai știu – a fost Muzeul de Artă din Bacău, după un proiect și concepție proprii. A fost, de asemenea, după 1971, muzeograf și șef de secție la Muzeul Național de Artă al României.”
Prof. Dr. Ioan Mitrea, președinte executiv al Fundației Științifice „Iulian Antonescu”
„Ce-am fi noi, oamenii, fără iubire?”
Dar cel mai frumos vorbește despre această poveste de dragoste și de viață prof. Violeta Râng, însemnare descoperită în cartea „Studii și evocări despre Iulian Antonescu”, Editura Corgal Press, 2008.
„Mulți bărbați știu să facă fericită o femeie, dar sunt puțini cei care nu obosesc în iubire. Este oare o rușine să recunoști că ești robit de iubire? Nu, el ne-a învățat că iubirea este un dar dumnezeiesc de care nu trebuie să ne fie rușine. Ce-am fi noi, oamenii, fără iubire? Nu, nu-i greu de imaginat.
Din multele întâmplări legate de ei, țin să evoc aici doar o ultimă și tulburătoare întâmplare, când, într-o plăcută și veselă adunare, nunta lui Iulian, fiul nostru și finul acestei minunate familii, domnul Iulian Antonescu, stând la masă vis-à-vis de soția sa, avea încă o dată prilejul de a-și umple sufletul de bucuria ce i-a dăruit-o Dumnezeu de a o avea ca soție, dintre atâtea și atâtea femei, pe prea frumoasa lui Jeni. (…) La ținuta-i elegantă, în completare, avea la urechi niște cercei din aur de formă ovală. Sorbind-o din ochi și poate presimțindu-și apropiata moarte, ce l-ar fi putut despărți de unica și marea lui iubire, i-a spus cu tristețe în glas: «Jeni, Jeni, după ce nu voi mai fi, să iei două vertebre de-ale mele și să le pui în locul cerceilor tăi, să stau veșnic atârnat de chipul tău». Da, este adevărat. A fost o mare și frumoasă iubire. O dragoste care va dăinui și dincolo de moarte.”
În tot ce a însemnat Iulian Antonescu pentru cultura română, un rol important îi revine soției, Eugenia, cum tot ea se îngrijește de postumitatea lui, care, cu dragoste, sensibilitate și modestie, scrie, în continuare, frumoasa poveste de iubire ce va dăinui în vecii vecilor.
(Fotografiile fac parte din patrimoniul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”)
