Costel Caşcaval este un om liber. Dar poate că aşa ajung oamenii după despărţiri premature de părinţi, după 12 ani petrecuţi la Casa de Copii, cu singurătatea copleşitoare dintr-o cameră cu 30 de copii şi cu toate celelalte piedici care apar în calea unui singur vis: de a învăţa actoria. Şi poate că aşa arată oamenii care au reuşit să liniştească vântul care suflă mereu din faţă. S-a născut la 23 februarie 1970, în Bacău. Este actor de teatru și film, absolvent al Academiei de Teatru şi Film „I.L.Caragiale” (promoţia 1996), clasa profesorilor Florin Zamfirescu, Doru Ana. Pe HBO Go, îl puteți vedea în serialul ”Umbre”, iar în interviul care urmează ne vorbește cu onestitate despre viața sa, cu umbrele și cu luminile ei.
”Îmi plăcea şcoala şi îmi plăcea să învăţ”
Tudor Pascu Mihail: Care e prima amintire însemnată din copilărie?
Costel Cașcaval: în primul rând, îţi mulţumesc că ai insistat şi insişti să-mi ei un interviu, până acum nimeni nu mi-a luat inteviu vreodată, eşti sigurul care m-a căutat după 30-40 de ani de carieră, şi-ţi mulţumesc şi sper să fie cel mai interesant interviu pe care l-am dat eu vreodată.
Prima amintire din copilărie… La 3 ani alergam după o căruţă, dar căruţa se afla în vârful dealului iar eu undeva, în vale, pe o uliţă a satului. Alergam după acea căruţă deoarece bunicul meu îmi promisese că mă va duce în pădure, la lemne. În după amiaza respectivă, bunicii m-au lăsat să dorm, iar după ce m-am trezit m-am dus la bunica întrebând de ce bunicul a plecat la pădure fără mine. Am început să alerg pe uliță, după căruţă strigând din toate puterile: “Opreşte-te, Opreşte-te, bunicule, te rog opreşte–te! De ce nu m-ai luat şi pe mine”… Într-un final l-am ajuns şi am plecat împreună spre pădure. O altă amintire din vârsta fragedă este despre un deal foarte înalt pe care mă urcam şi petreceam mai multe ore uitându-mă în zare…
– La învăţătură, la Târgu-Ocna, cum vă descurcaţi?
– Vreau să-ţi spun, Tudore, că mă descurcam destul de bine la învăţătură. Am luat şi premiul II şi premiul III, dar şi menţiune. Premiul I nu am luat niciodată, a luat în schimb iubita mea din clasa a III a, dar nu mi-a părut rău, deoarece îmi plăcea şcoala şi îmi plăcea să învăţ. În perioada de liceu am fost un elev disciplinat, nu trebuia să “tragă” nimeni de mine pentru a învăţa. Mi-a plăcut să citesc foarte mult, deci şcoala nu a fost ceva obositor pentru mine.
”Ceea ce reuşea să mă elibereze din orfelinat erau cărţile, citeam foarte mult şi visam enorm”
– Care era refugiul dumneavoastră, având în vedere copilăria petrecută la casa de copii?
Dragă Domnule Tudor, jurnalistul meu preferat, visam enorm. Citeam foarte mult şi visam. Cu toate că din punct de vedere fizic eram în orfelinat, spiritul meu nu a fost niciodată închis acolo. Ceea ce reuşea să mă elibereze din orfelinat erau cărţile, citeam foarte mult şi visam enorm. Voiam să devin marinar, căutător de comori, am vrut chiar să devin poliţist (cu denumirea din acea perioadă ”miliţean”), ofiţer militar. Visând la toate aceastea, timpul meu devenea foarte limitat. Deşi viaţa era destul de grea în orfelinat, dacă ştii să visezi şi să te închizi în conştiinţa ta, în mintea ta şi în cărţile pe care le citeşti, să ştii că te ajută enorm.
Tudore, să ştii că îmi face o mare plăcere să vorbesc cu tine şi m-am bucurat şi mă bucura enorm faptul că acord acest interviu, iar lucrul acesta nu ţi-l spun ca o drăgălăşenie ziaristică…
” Mai târziu am înţeles că frumusețea este de fapt spiritul tău, interiorul tău”
– Ce trebuie să facă un actor ca să fie actor?
– … Atunci când am întrebat eu un om mare ce trebuie să fac pentru a deveni actor am primit răspunsul că trebuie să faci o facultate. ”Poftim?! (răspund eu) … pai dacă eşti actor, eşti actor...”. În acea perioadă era destul de complicat, eu nici nu ştiam unde se afla această facultate. Dar eu cred altceva: nimeni nu te face actor, dacă ai talent, dacă ai determinare, dacă ai disciplină, dacă ai patimă, dacă ai dar, har, cu siguranţă vei deveni actor. Înainte de a te considera actor trebuie să citeşti foarte mult, în special piese de teatru, deoarece te ajută enorm de mult să-ţi dezvolţi simţul improvizaţiei şi imaginaţia. De ce? În piesele de teatru există doar dialoguri, diferă foarte mult de un roman, şi te dezvoltă foarte mult ca om şi ca artist.
Trebuie să fii foarte frumos pentru a deveni actor – nu e cazul meu – (râde), dar trebuie să fii mai frumos decât Jean Constantin şi decât Louis de Funès, pentru că aşa am citit eu undeva, că un actor bun trebuie să fie frumos. Şi, da, am fost şocat, deoarece eu mă gândeam serios să studiez actoria şi nu mă consideram deloc un om frumos. În viaţa mea de până la acel moment a trebuit să alerg foarte mult după fete, să le scriu scrisori, să le scriu bileţele, nu câştigam atenţia lor doar cu înfăţişarea mea. Mai târziu am înţeles că frumusețea este de fapt spiritul tău, interiorul tău.
Pentru a deveni actor ai nevoie de foarte multă disciplină, multă răbdare, şi mult respect pentru cei din jurul tău. Multă stare de umanitate, multă înţelegere pentru tot ce se găseşte în jurul tău. Tot ce ţi se întâmplă ca stări, tot ce primeşti ca întâmplări trebuie să “fotografiezi”, să le reţii, pentru a deveni parte din bagajul tău, din biblioteca ta, numită ”experiență”… Și foarte multă disciplină. Talentul poate fi umbrit, dacă nu adaugi o parte consistentă de disciplină, de respect pentru oameni şi natură, respect pentru ceea ce se întâmplă în jurul tău. Fără toate acestea nu poți ajunge niciodată un artist mare.
”Eu am scris scrisorile tuturor”
– Aţi scris multe scrisori de dragoste?
– Da! O, Da! Mii de scrisori de dragoste, mii. Vreau să-ţi spun că eu eram îndrăgostit mereu, mă îndrăgosteam de 4-5 fete deodată, aveam şi furnicături şi fluturaşi în stomac. Le urmăream, dar nu ca un bandit, ci ca un îndrăgostit, şi eram mulţumit numai că treceam prin faţa lor, mergeam printre blocuri doar pentru a le vedea la joacă. Alergam pe lângă ele – cu toate că eram extrem de obosit, însă acest lucru mi-a fost foarte folositor în carieră, deoarece am căpătat forţă în respiraţie – ca şi cum aş fi fost în trecere întâmplător pe lângă ele. Fetele se uitau la mine un pic nepăsătoare, eu le priveam cu multă atenţie şi eram foarte mulţumit că le vedeam. În taberele de vară scriam scrisori oricărei fete o cunoşteam. Scriam apoi în tot anul ce urma taberei… scriam despre sălcii, despre lună, despre stele, despre amintirea ei, despre cât de mult mi-a plăcut, despre imaginea ei, despre întâmplările ei care rămân în sufletul meu. Despre curcubeul zărit în ziua precedentă care mi-a adus aminte de EA, despre ce vom face când eu voi deveni marinar, cum vom cutreiera lumea împreună…
În armata eram în Regimentul 01334, judeţul Bihor, în oraşul Beiuş, iar cei din regiment nu ştiau să scrie iar eu am scris scrisorile tuturor.
Spre exemplu, când ei primeau, ca soldaţi, scrisoare de la “Maria” în care scria: “Fănel, eu nu te mai aştept, viaţa noastră împreună nu mai există, eu l-am cunoscut pe Costică, aici, la ţară, şi m-am îndrăgostit de el”, le răspundeam acelor fete cu o scrisoare de dragoste şi întotdeauna am avut succes. Toţi camarazii mei erau foarte încântaţi când le citeam seara, înainte de culcare, iar când vedeam că toţi sunt atenţi ştiam că scrisoarea este foarte bună. Nu ştiam atunci că practic eram un Cyrano de Bergerac autohton. Răspunsurile au fost numai şi numai pozitive. Pentru fiecare scrisoare respectivul băiat trebuia să-mi povestească toată viaţa lui (cum a întâlnit fata, cum o alinta, care este numele ei, ce întâmplări au avut împreună) iar eu mă transpuneam, îmi imaginam că sunt el.
La un moment dat chiar m-am îndrăgostit de o fată, prietena unui coleg căruia îi scriam scrisorile. Îmi aduc aminte când aceasta a venit la regiment să-l viziteze, iar el m-a rugat să mergem împreună pentru a mă prezenta, dar am refuzat. Doream enorm să o cunosc şi să o strâng în braţe, dar am refuzat…
Datorită scrisorilor am câştigat enorm în armată, nu valori financiare, ci parte din celebrele “pachete” pe care părinţii, iubitele, le expediau soldaţilor.
– Aţi simţit vreodată, ca actor, că publicul nu vă înţelege?
– Niciodată nu am simţit acest lucru. Deoarece eu consider că sunt extrem de sincer în ceea ce fac şi este imposibil ca publicul să nu mă înţeleagă.
– Vă mai simţiţi rebel la această vârstă?
– Am fost rebel de când mă ştiu şi cred o să rămân rebel, o să mor rebel… iar când o să îngroape unii şi alţii, am să ies din groapă şi o să fiu la fel de rebel şi o să fac o revoluţie, o să încerc să desfiinţez sistemul care luptă împotriva poporului, care nu vrea să înţeleagă poporul, care nu este alături de popor. Sunt un rebel prin definiţie, nu am cum să mă schimb şi nimeni nu are cum să mă schimbe.
”România are nevoie de oameni educaţi, de oameni care să administreze corect această ţară”
– Revenind la România prezentă, ce speraţi? Ce credeţi că ne lipseşte?
– În primul rând ne lipsesc conducătorii luminaţi. România în acest moment nu are parte de aşa ceva. Cei care sunt luminaţi nu vor să se implice în viaţa politică, nu vor să administreze această ţară. Eu sper să trăiesc acel moment când, în România, la vârf, vor fi oameni care vor înţelege nevoile poporului. Toată lumea spune că oamenii simpli ar trebui să se schimbe, nu sunt de acord. De exemplu, dacă la şcoala ta ar fi un profesor mediocru, un profesor delăsător, care vă neglijează, care nu înţelege că un copil poate greşi, care nu înţelege că un copil trebuie să se bucure pentru un succes, acel om trebuie schimbat. Nu schimbăm clasa de elevi pentru un profesor (conducător). România are nevoie de oameni educaţi, de oameni care să administreze corect această ţară. Ţara, dragă Tudore, înseamnă familia ta: Tatăl este parlamentul ţării, mama este preşedintele ţării, iar tu eşti unul dintre membrii Parlamentului. Dacă tatăl (Parlamentul) nu ar fi gospodar. iar mama (preşedintele) nu ar administra raţional tot ceea ce te înconjoară, viaţa ta ar fi lipsită de bunăstare, ai avea multe griji, nu ai avea parte de educaţie…
Ţară nu este altceva decât o familie mai mare, iar conducătorii ar trebui să fie părinţii ei. Sper că România să fie condusă de un om providenţial, de oameni providenţiali, şi care să ofere demnitate, iubire de oameni, grijă pentru popor. Pentru ţara mea sper ca tinerii să nu mai plece în străinătate, să nu mai plece părinţii să lucreze în alte ţări. Aştept ziua, şi sper că va veni, când vom avea un conducător luminat, din rândul nostru, care va conduce după cum am spus eu până acum.
”Eu joc cu dragoste, nu cu frică”
– Aveţi un rol preferat care v-a marcat cariera de actor?
– Nu am nici un rol preferat. Toate rolurile mele sunt preferate, pe toate le preţuiesc, deoarece au fost o bucăţică din viaţa mea, o stare din experienţa mea şi o căutare din mintea mea. Pentru fiecare rol am muncit, pentru fiecare rol am gândit, pentru fiecare rol m-am zbătut, l-am apărat. Ştiu şi acum, după 20 sau 30 de ani, fiecare cadru din filmele mele, ce gândeam în fiecare secundă de filmare. Toate personajele jucate de mine au fost iubite în aceeaşi măsură. Şi vreau să iubesc (să joc) în continuare, până mor, personaje din clasici, personaje clasice.
– Există vreo teamă pe care o aveți cu privire la profesia dumneavoastră?
– Nu. Nu am nici un fel de teamă. Pentru că ceea ce fac eu nu am considerat a fi o profesie. Eu o consider chemare. Nu am considerat niciodată că merg la serviciu, nu am avut nicodata teamă. Este o chemare asemănătoare cu harul duhovnicesc, cu harul unui pictor… Teama intervine când faci cu frică ceea ce faci, iar eu joc cu dragoste, nu cu frică.
– Vă amintiţi momentul când ați urcat prima dată pe scenă?
– Da. Bineînțeles că da. Eram în orfelinat şi într-un fel sau altul m-am autoimpus în trupa de teatru, m-am milogit, m-am târât ca un vierme, ca o râmă, pentru a primi un rol… Echipa de teatru era privilegiată în orfelinat, erai privit altfel de personal şi puteam ajunge la inimile fetelor…
Spectacolul nu se juca numai în orfelinat, jucam la nivel orăşenesc (în Târgu Ocna), după care puteam ajunge la Bacău şi apoi la nivel naţional. Aveam două replici, bine recunosc, aveam o singură replică… aveam 12 ani, de fapt sunt un mare mincinos… nu aveam nici o replică (râde, n.m.)… Intram în scenă cu un ceas uriaş în mână… dar, din cauza emoţiilor, am uitat ce trebuia să spun, eram foarte rigid, am transpirat tot, sala toată râdea deoarece credea că este un personaj comic, educatorul din culise îmi făcea semn să ies de pe scenă iar eu spuneam tare: “Dar nu am spus replică”.
”Dacă nu ai gânduri, dacă nu transmiţi emoţie nu poţi fi un actor de film”
– Emoţia este transmisă la fel în teatru şi în cinematografie?
– Da. Emoţia este transmisă la fel. Camera de filmat nu poate fi păcălită, în teatru te mai poţi ascunde după un coleg, după un reflector, sau după o parte din decor, când eşti în faţa camerei de filmat aceasta intră în mintea, în trupul, în sufletul, în ochiul, în tot ce însemni TU. Dacă nu ai gânduri, dacă nu transmiţi emoţie nu poţi fi un actor de film. Eu îmi imaginez că spectatorul este lângă mine, eu vă văd pe voi, ca spectatori, cum mă urmăriţi. La filmări dacă nu reuşeşti în momentul dat să transmiți emoţie publicul va dispărea. Nu există o altă şansă, un alt spectacol. În teatru, o seară mai puţin reuşită se poate transforma în succes la un al doilea spectacol.
– Ştiind de premiile şi rolurile obţinute în cinematografie, ce alegeţi film sau teatru?
– Când am reuşit la teatru nu am visat vreodată că voi face film. Mă visam actor la Bacău, la Botoşani, la Vaslui… mă visam steaua actorilor moldoveni. Îmi plac ambele foarte mult, însă odată cu vârsta vrei să joci în filme, deoarece filmul dăinuie peste timp. Teatrul nu este imortalizat întotdeauna, spectacolele se pierd…
L-am întrebat pe Lucian Pintilie, poate cel mai mare regizor român de teatru şi film, de ce nu mai lucrează în teatru şi mi-a răspuns că spectacolul nefilmat se pierde… devine doar o amintire.
– În ce măsură trebuie să semene filmul şi teatrul cu realitatea?
– Spectacolul de teatru sau film nu trebuie să semene cu realitatea. Spectacolul este un act artistic, o altă lume. Este o lume imaginată, o lume în care suntem conduşi de emoţii, de sentimente. Publicul spectator vrea să evadeze din realitate, vrea să vadă o altă lume. Noi, actorii, suntem pentru ei un mijloc de transport către suflet. Realitatea nu trebuie ignorată, dar nu trebuie să predomine într-un act artistic.
– V-aţi vedea jucând într-un clip publicitar?
– La începuturile carierei mele de actor eram în imposibilitatea de a spune NU. Am jucat în multe clipuri publicitare, de la bere, la mobilă, şi până la telefonie mobilă, doar pentru că „arătam bine pe film”. Acum sunt foarte selectiv, probabil odată cu vârsta vine şi înţelepciunea… Nu pot să spun acum că aş refuza toate ofertele din publicitate… poate că Rolex nu m-a descoperit sau Maserati nu ştie unde sunt. În funcţie de brand şi de simpatiile personale aş accepta şi acum apariţia în clipuri publicitare.
– Dacă la noi s-ar produce filme de animaţie, v-ar interesa domeniul?
– Cu siguranţă DA. Iubesc foarte mult copiii, mi-ar fi plăcut să am, să zicem… 40 de copii. Cel mai aspru critic al unui actor sunt copiii. Doar cu dragoste şi sinceritate poţi juca în faţa lor. Un actor adevărat este acela care ştie să bucure o sală plină de copii, este cel care ştie să se bucure precum o sală de copii. Dacă nu reuşeşti să fascinezi un copil, să vezi emoţia în ochii lui şi nerăbdarea de a te revedea, nu poţi fi actor. Pot spune că acest domeniu este pe lista lucrurilor pe care îmi doresc să le fac cel puţin odată în viaţă.
”Aş dori ca lumea să ştie că am fost un participant direct la Revoluţia din 1989”
– Ce credeți că nu s-a spus până acum despre dumneavoastră, dar v-ar plăcea ca lumea să știe?
– Aş dori ca lumea să ştie că am fost un participant direct la Revoluţia din 1989. Împreună cu patru sau cinci colegi din armată am fost în prima linie la Revoluţie. Am fost primii care au intrat în sediul Securităţii şi am declarat libertatea poporului român. Au fost zile extrem de tensionate şi de tulburi, am simţit frică, am trăit bucurii şi am simţit cum este să-ţi doreşti, fără teamă, să mori pentru libertatea ţării tale.
– Ce sentimente aveţi atunci când vă vedeţi chipul pe toate clădirile din Bucureşti, mă refer la seria ”Umbre”.
– Fără falsă modestie şi fără mofturi de mironosiţă, îmi place enorm ceea ce văd. Nu este o ambiţie, nu este un câştig la loto. Pentru a ajunge acolo am muncit enorm. Consider că am ajuns la locul potrivit prin multă muncă, multă seriozitate şi un strop de talent.
– Când vă vedem pe scenă băcăuană?
– Mâine dimineaţă sunt acolo… glumesc… Acest lucru nu depinde numai de mine, depinde de conducerea locală, de Teatrul ”Bacovia”. Dacă mă vor nu trebuie decât să mă caute. Am impresia că au uitat că eu sunt un om al Bacăului… acolo este familia mea şi acolo sunt rădăcinile mele. Păcat că mândria şi ambiţiile personale împiedica cultura în diferitele ei exprimări.
– Pot să consider interviul cu dvs un dar pentru mine?
– Cu siguranţă DA. Şi, crede-mă, că atunci când ofer ceva în dar ofer cu toată inima şi cu toată dragostea. Dă-mi voie să mă gândesc că peste o vreme, când vei deveni un jurnalist celebru, iar eu un actor provincial la 94 de ani, o să pot să mă laud că am fost intervievat de tine. Am fost entuziasmat de întrebările tale care sunt foarte mature şi foarte puternice.
Interviu realizat de Tudor Pascu Mihail, elev, în clasa a III-a, la Școala Gimnazială nr. 10 și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău.
