De fiecare dată, când se apropie alegerile, deşi vocea raţiunii mă avertizează să nu-mi repet greşeala, am totuşi un mic şi naiv sentiment al aşteptării a ceva care să aducă a salvare providenţială. Sigur, e o iluzie la care contribuie şi gustul meu pentru spectacol. Adevărul este că sper mereu să se întâmple şi un lucru bun şi, chiar dacă nu sunt tocmai ceea ce se numeşte o persoană credincioasă, ştiu că speranţa este una dintre cele mai importante virtuţi creştine, aşa că o cultiv şi eu. Ca să fiu iertată de alte abateri de la calea cea dreaptă.
Cred că ni s-au tocit simţurile, că ne-am obişnuit să convieţuim cu nedreptatea şi corupţia, cu minciuna, cu dezordinea. Care nu obosesc, nu contenesc. Şi astfel pierdem, zi de zi, cel mai preţios lucru, bucuria de a trăi. A mai venit acum şi molima asta peste noi şi totul e sumbru, lipsit de culoare, tulbure, neliniştitor. Vom scăpa şi de asta, dar mi-e teamă că de alte neajunsuri nu vom scăpa. De furt, de impostură, de abuzuri, de consumarea rapidă a lucrurilor imediat, de aproximativ, relativ, de improvizaţii combinative, de şmecherie, descurcăreală, fentarea şi sfidarea legilor. Ne plângem de hoţia la scară mare, care i-a îmbogăţit pe unii peste noapte, dar uităm că la noi se spune admirativ, drăgăstos, chiar şi despre nişte copilaşi: „e mare oţ”, „hoţomanule!” Ei, şi când nu ne plângem, ca să nu mai râdă lumea de noi, atunci punem de-o strategie, facem planuri măreţe, dar cine le pune în practică, cine le respectă şi le duce la bun sfârşit? Suntem „artişti”, avem imaginaţie, improvizăm rapid, carevasăzică, cu treaba efectivă e însă mai greu. Problema e că sunt mulţi meşteri în „planuri de cuţite şi pahară”, dar totul se năruie şi se surpă înainte de vreme. Politicieni mărunţi gândesc după chipul şi asemănarea lor, în mic, nu sunt ancoraţi în realitate, nu au idei, strategii clare, nu au soluţii viabile. Interesul lor particular contează, propăşirea, chiverniseala. Nu ştiu câţi dintre aceia care se agită pe scena politică au conştiinţa că ei sunt acolo ca să servească interesul general, al celor mulţi şi plini de nevoi.
Am auzit, recent, într-un dialog, o formulare paradoxală, „complicitatea binelui”, dar tocmai de aceea foarte expresivă, drept pentru care am reţinut-o şi m-am gândit la ea. Complicitatea presupune asocierea, participarea la ceva rău, la o infracţiune, de regulă. Dar aici sensul a fost schimbat, şi inedita apropiere a doi termeni aflaţi în contradicţie, trezeşte atenţia. Complicitatea aceasta, a Binelui, scris cu majusculă, e mult mai greu de realizat decât cea bine ştiută, dar aduce mari beneficii, e constructivă, stenică, morală.
Libertatea de a alege între bine şi rău ne aparţine, iar libertatea presupune şi responsabilitate. Ce vom alege ne va influenţa viaţa. Aşa că e nevoie să vedem clar, să nu ne îmbătăm cu apă rece, să nu confundăm vorbele goale, fanfaronada, promisiunile din campanie cu propunerile, cu lucrurile realiste, cele care se pot face, presupunând competenţă, organizare, coerenţă. Să nu uităm nici de valorile morale care trebuie să existe în spaţiul public, şi mă gândesc la respectarea demnităţii celuilalt, pe care aproape că nu o văd la noi, climatul dominant fiind unul al agresivităţii, al nontoleranţei.
