S-a născut odată cu Teatrul Municipal ”Bacovia”, în 1948. Dar nu în Bacău, ci la Pucioasa, în Dâmbovița. A studiat la București, la clasa lui Dem Rădulescu, a cântat și a fost premiat pe scene celebre, din România sau din lume. La ediția din 1969 a Festivalului de Muzica Ușoară Româneasca de la Mamaia – Secțiunea Amatori, a fost laureat cu Marele Premiu și cu Medalia de Aur. A reprezentat apoi România la Festivalul ”Intertalent”, din Cehoslovacia, alături de Dida Drăgan. A dat mâna cu Alain Delon. A iubit muzica și a iubit teatrul. Dar dintre toate alegerile pe care le poate face un om dăruit cu har, cu talent, Viorel Baltag a făcut două mari alegeri în viață, de care nu s-a dezis niciodată: Teatrul și Bacăul. Este un om – document pentru istoria Teatrului Municipal ”Bacovia” din Bacău, pe scena căruia joacă de 41 de ani. Și unul dintre oamenii care dau valoare acestui oraș, care i-a fost destin. În spectacolul de teatru documentar ”Jurnal. Bacău”, regizat de Carmen Lidia Vidu, spectacol care va avea premiera pe 5 și 7 martie, actorul Viorel Baltag spune povestea lui, și, odată cu ea, povestea unui Teatru și povestea unui oraș, pe care nu vremurile, ci oamenii îl construiesc.
Ziarul ”Deșteptarea” este partener media al evenimentului.
– V-ați născut în același an cu Teatrul din Bacău, în 1948, și, deși ați venit pe lume la Pucioasa, în Dâmbovița, destinul dumneavoastră a fost legat de Teatrul băcăuan. În ce an ați devenit actorul Teatrului și care sunt primele amintiri legate de această instituție?
– Sunt actor al Teatrului ”Bacovia” din anul 1980, dar prima mea întâlnire cu Bacăul și cu acest Teatru a avut loc în 1968, când am venit la Casa de Cultură, să cânt într-un spectacol. Aici, la Hotel Central, am petrecut prima dimineață în Bacău, era o vară frumoasă, în 68. Am dormit într-o cameră, cu fața la stradă, la etajul 1. Și în dimineața aceea, am intrat și eu în teatru, de curiozitate, și am văzut cum arăta o sală tapetată în catifea, catifeaua Teatrului, cu lambriuri aurite. Și-atunci asta a fost imaginea mea cea mai frumoasă a Bacăului. A fost cumva ca o premoniție. Și uite, că am venit aici, și aici mor, pe lângă Teatru, și spun: ”Doamne, am făcut-o!”.
Am cunoscut oameni, am cunoscut chipuri. Nu-mi pare rău c-am rămas la Bacău, e o lume extraordinară. S-ar fi putut să mă-ndrăgostesc și de Ardeal, care-mi place foarte mult, dar Bacăul a ”venit” atunci când a trebuit, când eram fraga aia mică, care se face primăvara. Am fost fără experiență, și aici am căpătat experiență, am văzut lumea, am văzut lume multă. Bacăul a fost un oraș de trecere. A trecut Ștefan cel Mare, a trecut Cuza, parc-aud roțile trecând pe-aici pe la ”Bacovia” prin față. E un oraș cu respirație, e un oraș în care trăiesc, un oraș în care văd lumea că zâmbește. Lucrurile astea pe care le spun nu sunt făcături. Degeaba trăiești dacă ești ipocrit, trebuie să fii conștient de ceea ce spui și de ceea ce faci. Așa sunt eu. În concluzie, sunt un om obișnuit, sunt vai de capul meu, dar aici, de câte ori intru, acesta este sentimentul pe care-l am mereu, că Teatrul este catedrala sufletului meu. Ce se întâmplă acum cu clădirea asta e o rușine națională. De ce mai vorbim de cultură?
– Care era atmosfera din Teatrul Municipal ”Bacovia”, când ați venit dvs, în 1980, ca tânăr actor angajat?
– M-am oprit atunci în Bacău între două trenuri, înspre Botoșani, unde mă duceam să joc. Când am ajuns în Bacău se zugrăvea Teatrul, Traian Valeriu era director. Și Blănaru, care mi-a fost coleg în școală, mă-ntreabă: ”Băi, nu vrei să fii actor la Bacău?”. Și am rămas aici, și printre primele roluri jucate, ca actor al Teatrului, a fost Tipătescu, în spectacolul ”O scrisoare pierdută”, în regia lui Radu Beligan.
Atmosfera din teatru era superbă, pentru că noi o moșteneam de la cei vechi, care erau cu manierele de altădată, elegante. Și era și disciplina profesională, la care întotdeauna am achiesat, chiar dacă mai mergeam și noi la un șpriț.
Iar publicul era superb, pentru că nu existau canale de televiziune, și aveau o extraordinară foame de nou. Deși erau și pe atunci copii care făceau gălăgie, când era perioada să aducă cu toptanul de la școli. Și săracii, după cum aveau educația, ca și acum, dacă ai educația de acasă, o ai, dacă nu, nu. Am jucat și roluri mai mari, și roluri mai mici, dar n-am intrat în scenă vreodată să mă șterg pe picioare de sufletul spectatorului. Era într-adevăr cenzură, dar nu ne băteam joc. Dacă țineai la meserie, țineai. trebuia să-ți faci datoria,
–Spectatorii ”Jurnal.Bacău” vor avea bucuria de-a vă asculta cântând, lucru care s-a-ntâmplat mai rar în spectacolele în care ați jucat pe scena Teatrului Municipal ”Bacovia”. Ce rol a avut muzica în viața dumneavoastră și în destinul dumneavoastră artistic?
– Un rol enorm. Am cântat cât am putut. Dar nu la nivel foarte înalt, pentru că, spun și în spectacol, a trebuit să renunț la muzică pentru teatru, era necesar. Însă am iubit muzica, și la ediția din 1969 a Festivalului de Muzică Ușoară Româneasca de la Mamaia – Secțiunea amatori, am câștigat Marele Premiu și Medalia de Aur. Iar în 1971, am fost ales să reprezint România, împreună cu Dida Drăgan, la Festivalul “Intertalent” din Cehoslovacia, la Brno. Sunt un fir de nisip dar pot să spun că am dat și eu mâna pe atunci cu Alain Delon.
Voi cânta, din nou, în ”Jurnal.Bacău”, după 50 de ani, melodia pe care am cântat-o atunci în Cehoslovacia, ”Te rog, ai răbdare cu mine”, pe versuri de Aurel Felea. Am cântat melodia asta și ”Și uit de tine”, a lui Grigoriu.
– De ce n-ați ales totuși să faceți o carieră în muzică și ați optat pentru teatru?
– Așa m-a îndrituit Dumnezeu, să fac teatru, să joc. Am renunțat la muzică în favoarea teatrului, pentru că prudența vremurilor te punea în situația să hotărăști, ori una, ori alta.
Eram student la Teatru, la clasa lui Dem Rădulescu, care m-a apreciat la admitere, și mi-a dat 10. Examenul era la etajul patru și când am coborât plângea sora mamei, care era în București: ”Avem și noi un artist în familie”. Și Bibanu, care era de o pedagogie și de-o seriozitate extraordinare, nu ne dădea voie să facem altceva în afara de teatru, el voia să termini studenția și apoi să faci ce vrei. ”Dragă, dacă faceți altceva, ne spunea, v-am rupt. Dacă vă duceți în altă parte la un spectacol să câștigați ceva, ați plecat de-aici”. Noi am intrat 43 și am terminat 17.
Eu, în același timp, mă înscrisesem și la Școala Populară de Arte, Și cântam pe ascuns, evitam Bucureștiul, mă duceam la Turnul Severin, mă duceam să cânt la Sinaia, mai cântam vara și strângeam ca să am anul viitor în faculate.
După ce plecam de la IATC fugeam acolo, lângă Patria, unde era Școala Populară de Artă, eram coleg cu Angela Similea, cu Dida Drăgan, toată crema din perioada aia, eram toți la Clasa doamnei Florica Orăscu, Dumnezeu s-o odihnească! Eram ca o familie, intram și cunoșteam și în lumea lor a muzicienilor, care era și lumea noastră.
Dar nu toți de-acolo ne vedau cu ochi buni, pentru că noi eram de la Teatru. Și eu am simțit lucrul ăsta, și îmi spunea vocea interioară că trebuie să fiu prudent. Am avut o viață grea, care m-a învățat multe și știam că altă șansă n-am, dacă o pierd pe asta: ”Viorel, fii atent, ori faci teatru, ori faci muzică. Atenție, că n-ai altă șansă!”.
Am ales teatrul, dar niciodată nu mi-a parut rău, spun și în spectacol. Singurul meu regret, poate, pe care l-am mărturisit și doamnei Ileana Berlogea, este că în România nu s-a făcut musical. Și doamna Berlogea a spus că într-adevăr este o lacună a Ministerului Culturii că n-a introdus la IATC o secție de Musical, pentru cei care știu să cânte, să danseze, ca să te poți exprima în felul ăsta. Eu aș fi mers mai mult în partea asta – Gilbert Becaud, adică un actor care cântă, nu mă interesa să dansez, dar pentru femei ar fi fost extraordinar.
După părerea mea, un actor care are voce într-adevăr este superior unui căntâreț pe scenă. Nu mă refer la artiști mari. Sunt un fir de nisip la umbra copacului, dar când l-am văzut pe Victor Torriani aici, în Bacău, în 1968, când venisem să cânt la Casa de Cultură din Bacău, mă uitam la el ca la o icoană.
”Îmi spun viața în șase minute”
– În spectacolul ”Jurnal.Bacău” sunteți actor – document. Regizoarea Carmen Lidia Vidu a zis actorilor din distribuție că sunteți eroii ei. Cum ați descrie experiența acestui spectacol?
– Mi-a plăcut foarte mult spectacolul. N-am jucat niciodată într-un spectacol de teatru – documentar, e prima mea experiență de acest fel, dar, îmi place ceea ce fac. Fiind autoobiografic în piesă, vorbesc cu inima către public, exact ceea ce simt, asta fac. Se spun niște lucruri, și plăcute și neplăcute, dar astea sunt pur și simplu din viață, pentru că, altfel, dacă zice cineva ceva de-un dâmbovițean, îi dau o palmă, dacă zice cineva ceva de-un moldovean îi trag trei palme, pentru că aici am trăit, și-aicea mor. Pentru mine, acest spectacol e o experiență inedită, la sfârșitul vieții, la apusul carierei. Îmi spun viața în șase minute. Șase minute, și ies afară. Asta e viața noastră, suntem niște umbre folositoare societății. Ne cunoaștem și dupa-aceea plecăm.
– Cum ați descrie modul de lucru al regizoarei Carmen Lidia Vidu în acest spectacol?
– E extraordinară. Pe cuvântul meu de onoare, mă bucur foarte mult că a venit aici și că m-a ales să fac parte din distribuție. Și și mă bucur foarte mult că am cunoscut-o. Există o afinitate între noi. Îmi place cum lucrează, aplicat, la obiect, organizat, pe ore, îmi place ceea ce cere, cum cere, discută, explică, fotografiile i le-am dat, mi le-a dat înapoi. Are un profesionalism pe care îl respect, și ca tehnică, a cerut să rostim mult cu punct, nu să interpretăm ceea ce spunem. Cu punct, ca la televiziune. Fără virgule. Pentru mine a fost o experiență nouă, o aplic, se va vedea. Mă simt bine, atâta știu. Dă posibilitatea actorului să se manfeste în plenitudinea sa, iar eu, pentru că am și două – trei intervenții muzicale, pot să spun că mi se îndeplinește, într-un fel, și această dorință, de a fi cântat pe scenă într-un musical. Deci, și în privința asta, eu îi mulțumesc că am cunoscut-o.
–Care crezi că va fi impactul acestui spectacol asupra băcăuanilor, și a publicului, în general?
-Nu pot să-mi dau seama, pentru că, fiind un gen de teatru documentar, depinde ce vrea să-nțeleagă inima aceluia care va fi în sală. Dacă va vrea să facă apel la rațiune, la memorie, atunci… ”Remember, tomorrow is promised to no one” (”Adu-ți aminte că ziua de mâine nu e o certitudine pentru nimeni”). Ăsta-i Teatrul, să ieși cu ceva din sală, dacă ai bunul ăla simț cerebral. Dar dacă vine și trece prin el ca și cum n-ar fi fost, și în următoarele două secunde, după ce-a ieșit de la spectacol, se duce în agenda preocupărilor zilnice, și a și uitat, atunci nu cred că nu va fi vreun impact. Nu imediat.
Interviu realizat de Laura Huiban
Imagini din arhiva personală Viorel Baltag. Grafica: Cristina Baciu
