Interviu cu Alexandru OCOLAȘU (pseudonim: Alex Oko), student, Universitatea Națională de Arte ,,George Enescu” Iași, Facultatea de Arte Vizuale și Design, redactor-șef al Revistei de Cultură ,,13 Plus”
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care îl sculptați în Operă?
– Cuvântul „sculptat” într-o pictură este însăși Ideea/ Simbolul care asigură longevitatea operei. În tabloul meu „Deja-vu” am actualizat „Mitul lui Sisif – simbolul condamnatului pe veșnicie, la o pedeapsă aparent absurdă, o pedeapsă care „nu poate lua o consistență, dar, care, prin ficțiunea ei, poate să simuleze o iluzie de viață”. După Homer, Sisif ar fi fost pedepsit de Zeus, pentru că a îndrăznit să pună moartea în lanțurii. Simbolul în sine semnifică condiția etern absurdă a Omului. Înțelepciunea lui Sisif este evidentă. El își înțelege condiția dată, transformându-și destinul în scop. Se descoperă „condamnat la libertate” (Sartre). Când ,,sculptez” problematica operei, interiorizez de fapt viața; stânca lui Sisif este o metaforă vie a vieții, a drumului vieții. Artistul repetă volens-nolens, mitul sacrificiului/ Meșterului Manole, zidind în operă Omul etern.
– Cine vă este lipit de suflet? Fiul risipitor sau fratele său?
– Personal, prefer echilibrul, adică îi prefer pe ambii frați. În opinia mea, cei doi simbolizează coincidentia oppositorum: aproapele și departele, familia și lumea, tatăl visat și fiul ideal, și doar împreună aceștia alcătuiesc ideea de echilibru.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– Dumnezeu este pentru mine atât sursă de inspirație, dar și mijloc de manifestare. Un guru indian, Sathya Sai Baba, spunea: ,,Dumnezeu este egal cu omul – minus egoul”. În afara egoului, putem fi după bunul nostru plac, două lucruri: Nimic sau Dumnezeu. Altfel spus, ne putem masca absența sau nu. Mă amuză nevoia tinerilor de a-l exclude pe Dumnezeu, doar din dorința de a epata, de a fi diferiți. Aceștia nu înțeleg că poți fi religios fără a fi credincios, adică fără a-l cunoaște pe Dumnezeu. A fi religios înseamă a crede în nimic, este act de încredere în necunoscut. Omul religios este sacru, dar nu și credul, adică nu se sinucide mental vorbind, ci dimpotrivă lasă loc de interpretare la orice. Prefer să-mi știu poporul religios și intim legat de biserică, decât expus, condus de canoane politice, ucigând orice relație sacră, care ar trebui să apară, aproape întâmplător, cu Dumnezeu.
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Dintre toți marii creatori ai lumii, Dumnezeu a fost singurul care s-a zădărnicit să anihileze neantul, pentru a-l preschimba în paradis. Este poate cea mai înălțătoare idee pe care am auzit-o, de aceea își merită pe deplin statutul de vis perpetuat în eternitate, pentru că depășește cu desăvârșire toate idealurile secolelor. Mircea Eliade era de părere că „toți trăim veșnic, dar mai întâi trebuie să murim”. Spre rușinea mea, Eu, Alex Oko, sunt atât de lacom de atemporal, încât îmi doresc, în primul rând, să înving timpul ca artist, nu neapărat ca suflet. Din punct de vedere religios mă impresionează mai mult nimicul care posibil ne va îmbrăca pe toți în miracolul dinaintea primei/ ultimei clipe, decât utopia la care visăm cu toții, numită Rai, sau antiteza acesteia: Iadul.
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Toate idealurile mele sunt, în fond, trădări. Am trădat viața atunci când m-am vândut artei, adică pasiunii de a vizualiza cele ce nu se văd. Artistul este poate singurul care trădează viața, cu eleganța sacrificatului, de când în sufletul lui s-a strecurat ușor o picătură de melancolie. Îmi place viața trăită ca experiență sisifică sau ca studiu. Mă identific atât de des cu lumea, o observ, de parcă la finalul vieții mă voi trezi la un birou, cu meseria de a face un raport ilustrat, dedicat existenței, în care nu aș uita să aduc mulțumiri celor trei instanțe creatoare: Revista de Cultură ,,13 Plus”, Universitatea Național de Arte „George Enescu”, Colegiului de Arte „G. Apostu” Bacău, care fac posibile asimilările și creațiile prezentului. Mulțumesc din inimă, tuturor Profesorilor de la Gimnaziu, Colegiu și Universitate!
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– Imaginând că am această putere, fără nici o remușcare și cu o puternică convingere de inimă, aș exclude omul. Ce animal mai eronat, mai vulgar, mai cufundat într-un morman de convingeri și de dorințe, trăitor pe această planetă, egalează omul? Dacă stau și privesc Universul, îmi apare în față, din cauza maniei omului de a se afirma în malefic, imaginea propriului nostru hoit. Omul a marcat prin excelență, o dată cu apariția sa, intrarea în haos. Toate crimele din rangul animal sunt săvârșite parcă într-un echilibru perfect. La noi, oamenii, brutalitatea prinde dimensiuni cosmice, numai prin faptul că nu știm să ne folosim înțelepciunea. Pe cât am fost de creați după chipul și asemănarea Lui, pe atât de puțin îi semănăm! Privind la toate ororile planetei, îl vedem în fruntea lor pe om, născut să se spânzure singur, într-un morman de indiferență, citindu-i-se pe chip fața lui de bulversat etern.
Pentru a nu fi înțeles greșit, omul este poate ființa cu cel mai mare potențial, dintre cele pe care le cunoaștem, tocmai prin capacitatea acestuia de a-și depăși limitele, de a nu rămâne inexistent. L-am judecat ca fiind în plus, deoarece, închipuind Natura ca pe o entitate separată de Om, aceasta își este îndeajuns ei însăși. Singurul care luptă împotriva ei este omul.
Și, ca să punctez absurdul existenței noastre, adresez următoarea întrebare: ,,Cum ar fi fost invers?” Să cârpim natura încă de la Facerea lumii, nu întâmplător și neștiințific, cum o facem astăzi. Răspunsul ar fi unul tragic: ,,Omul aruncat singur pe un pământ sterp. De la sine toți, cu numele de Cain”.
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
– Îmi amintesc cum eram acum doi ani de zile: îmi hrăneam permanent egoul cu expresii de genul: „Eu știu, mi-am dat seama, am înțeles!” În rest, învățam să trăiesc cu iluzia că sunt altfel față de ceilalți. Pluteam undeva în imaginația mea și nu trebuia să fiu foarte luat în serios. Când mă privesc îmi aduc aminte de un citat, joc de cuvinte lansat de Alan Watts: „A fost un tânăr care a spus, totuși, se pare că știu, dar ceea ce aș vrea să văd este eu care mă cunosc când știu că știu că știu”. Atunci am publicat Albumul ,,Prezentul Artistului”. Recitindu-mă, din când în când, observ un personaj care a înțeles că lumea este reprezentare, dar care nu cunoștea alte reprezentări în afară de ale lui. Un individ care tăia de la rădăcini întreaga lui generație, desacralizând-o complet, convins că trăiește condiția exilatului. Își nega permanent existența ca om, imaginându-se pictor. Când spun pictor, mă refer la acea entitate, plină de „superioritate”, egoistă, care crede, că acționează mereu pe cu totul alte planuri ale gândirii, față de omul mediocru. Catalogam oamenii drept ignoranți, indiferenți, proști etc. Astăzi observ că eram mult mai ignorant decât întreaga mea generație. Oricât de neutră și rămasă la stadiul de natură este generația actuală, nu aveam capacitatea s-o înțeleg. Am renunțat la a fi critic, la a pune ștachete, pe care, după, să le consider definitorii. Adevărata provocare este să găsești ceva esențial în orice schimbare. Artistul propune, în general, astfel de schimbări, de aceea este și cel mai criticat și neînțeles. Dacă cineva trăiește cu frica de a face artă, speriat că poate nu o face bine, îl rog următorul lucru: începe să scrii, să pictezi chiar dacă nu o faci corect. Dacă scrii, ești scriitor; dacă pictezi, ești pictor. Dar, când o faci, spune-ne ceva care ne poate salva de noi înșine.
