Teatrul Municipal ”Bacovia” pregătește pentru începutul lunii iulie o nouă premieră a stagiunii 2021 – 2022 a Secției de Animație: ”LA CENERENTOLA sau CENUȘĂREASA, povestită altfel”,  după Gioachino Rossini. Este un proiect complex, inedit, care reunește în Bacău nume importante ale scenei românești de artele spectacolului, în echipa de creație condusă de regizorul Attila Vizauer. Astăzi, vă propunem un dialog cu artista Carmen Coțofană, originară din Bacău, care este în acest proiect asistenta de coregrafie a coregrafei Vava Ștefănescu, directoarea Centrului Național al Dansului din București.

Carmen Coţofană (n.1979) este dansator şi coregraf independent, a absolvit Liceul de Coregrafie “Octavian Stroia”, din Cluj Napoca, şi Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică «I. L. Caragiale» (UNATC) – Bucureşti, secţia Coregrafie. Din 1998 a participat la workshop-uri și a colaborat ca interpret cu coregrafi importanţi din întreaga lume. A participat cu proiectele sale la festivaluri importante din Iași, București, Londra, Amsterdam, Sao Paolo,  Viena, Veneția, Paris ș.a.m.d. Printre piesele proprii se numără “Fiinţe ale mâinilor”, “Take Five”, “Free Mesh”, “Recycle me”, “Stage psychosis”, ”Back to zero”, ”About”, dar a realizat mişcarea scenică și pentru piese regizate de Andreea Vălean, Alexandru Dabija, Radu Nica, Ioana Păun, Radu Apostol, Peca Ștefan, Ana Mărgineanu, Irina Gâdiuță, David Schwartz, Monica Marinescu, Andreea Vulpe. Carmen adaugă experienței sale profesionale munca ei ca profesor de dans contemporan la Liceul de Coregrafie ”Floria Capsali” (2004) și la Universitatea de Arte Târgu Mureș (2012-2017), și cea de coordonator de proiecte la Centrul Național al Dansului București (CNDB), din 2007, până în prezent.

”Plecând din oraș, am avut mereu un sentiment de  melancolie

şi un dor constant”

– Ce înseamnă pentru tine orașul Bacău?

– M-am născut în Bacău, dar am copilărit aici până la vârsta de 10 ani, după care am plecat la Cluj, unde am făcut Liceul de Coregrafie ”Octavian Stroia”, și apoi am plecat la București, la UNATC. Aici în Bacău am familia, și inima aproape de locurile copilăriei. (zâmbește, nota mea).

– Ai amintiri legate de oraș, din perioada copilăriei?

– Am stat pe strada Mioriței, 32, lângă blocurile turn, am fost la Școala nr. 4 (astăzi, Şcoala Gimnazială ”Georgeta Mircea Cancicov”, n.m.). Îmi aduc aminte cu plăcere de copilăria cu prietenii, cu bunicii, familia, și începutul meu legat de dans când mergeam la gimnastică și mai apoi la cursurile de balet.

– Te-ai raportat vreodată la oraș, emoțional sau profesional, în evoluția ta ulterioară? Sau evoluând ai simțit nevoia să te distanțezi?

– Nu pot să spun că e vorba de o distanțare… Plecând din oraș de la o vârstă fragedă am avut mereu un sentiment de  melancolie şi un dor constant. Gândind  retrospectiv pot spune că  acest vis de a face dans la nivel profesionist a fost susținut de mama mea. Ea m-a ghidat în tot parcursul meu artistic, am avut mare noroc și îi mulțumesc tare mult pentru asta. Mi-a urmărit intențiile de când eram mică, pentru că se pare că de la grădiniță am avut veleități de dansatoare și de coregrafă… Educatoarea i-a spus mamei ”Ar trebui să facă ceva mișcare sau sport”, pentru că, spunea ea, îi aranjam pe copii și îi puneam mereu să danseze  (râde, n.m.). Și de aceea mama m-a dus la cursuri de dans, de gimnastică și m-a ghidat mai departe.

–    Mama ta a activat în zona artistică?

–    Nu,  mama  a fost asistentă medicală, timp de 32 de ani, la spitalul din oraș, la Secția Ortopedie, dar cumva și-a dorit, sau nu știu, a visat la o viață artistică… Tatălui meu îi plăcea dansul. Îmi aduc aminte de când eram mică și  dansam cu el la petreceri, dar mama a avut inițiativa să am această deschidere sau traseu în viață, să fiu creativă. Am plecat în’90 la Cluj.

Atunci erau doar două opțiuni pentru școlile de specialitate: Liceul de Coregrafie de la Cluj sau cel de la București, iar eu am optat pentru Cluj. Apoi, după anii ’90, s-au înființat diferite licee de artă cu profil de balet în țară, chiar şi în Bacău. Știu că între 2005-2008 am revenit în Bacău pentru anumite proiecte, de exemplu la Centrul de Cultură ”George Apostu”, unde am avut o rezidență de dans contemporan și am prezentat un spectacol.

”Propunerea regizorului Attila Vizauer aduce o abordare inedită”

– Acum lucrezi la spectacolul ”Cenușăreasa”, producție a Teatrului Municipal ”Bacovia”. A avut această poveste vreo semnificație specială pentru tine, când erai copil?

– Sincer, nu-mi aduc aminte de o legătură specială cu povestea Cenuşăresei, dar clar e o poveste reprezentativă pentru copii, și mai ales pentru visul oricărei fetițe care crede în magie.

– În povestea Disney, este reprezentativă pentru ”Cenușăreasa” scena balului. O să avem o astfel de scenă de dans în acest spectacol?

– Spectacolul are multe, multe momente de dans. Propunerea regizorului Attila Vizauer aduce o abordare inedită, într-o altă cheie decât cea clasică.  Având ca suport muzica compusă de Gioachino Rossini, deci ceva mai diferit de povestea Disney, spectacolul are o structură pregnant coregrafică. Publicul va fi surprins cu siguranță.

–    Care a fost relația ta cu Teatrul Municipal ”Bacovia” până la momentul colaborării pentru spectacolul ”Cenușăreasa”? Aveți o istorie împreună, având în vedere că te-ai născut în Bacău?

–    Am o amintire cu un spectacol de balet ”Giselle” pe care l-am văzut când eram mică, posibil să fi fost aici, dar nu-mi aduc aminte foarte bine. Mergeam la Teatrul de Păpuși, dar știu că era o sală mai mică, într-o altă clădire (fostul sediu al Teatrului de Animație, din actualul Parc al Catedralei n.m.) și spuneam ”Vreau la Peatru de Păpuși!” (râde, n.m.), mergeam cu tatăl meu, și îmi plăcea foarte mult.

”Mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu actorii”

–     Care este rolul tău în echipa de creație a spectacolului ”Cenușăreasa”?

–    Eu sunt asistent de coregrafie la acest proiect. Vava Ștefănescu a făcut coregrafia și ea a lucrat toate momentele de mișcare și tot ansamblul coregrafic, eu având contact cu echipa doar pentru a finisa sau pentru a pune la punct anumite detalii, anumite elemente de ritm, de mișcare, de relație cu muzica. Vava m-a invitat în proiect, fiind cumva nevoie și de un ochi exterior sau de a ajuta la definitivarea momentelor.

–        Cum ai lucrat cu echipa Secției de Animație a Teatrului Municipal ”Bacovia” pentru acest spectacol?

–    Este prima dată când întâlnesc echipa Secției de Animație a Teatrului Municipal ”Bacovia”. Mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu actorii. Formează o echipă unită, muncitoare, și foarte deschisă. Sunt actori antrenați corporal, creativi, talentați şi profesionişti în tot ceea ce fac.

–        Ai mai lucrat până acum într-o formulă de teatru – dans pe animație? Cum ai descrie această experiență?

–        Nu, este o premieră pentru mine. N-am mai avut colaborări în teatrul de animație și mă bucur că în urma acestei experiențe și întâlniri învăț lucruri noi și descopăr alte abordări ale corpului în mișcare.

–    Ce este dificil în esență, la această formulă de spectacol, pe partea de mișcare scenică?

–    Cred că în acest caz, așa cum zice și titlul ”LA CENERENTOLA sau CENUȘĂREASA, povestită altfel”, totul e altfel. Propunerea inedită este că aici corpul, atât al păpușilor cât și al actorilor, spune povestea conform cu tot parcursul muzicii. E vorba de multă coordonare, de precizie și atenție la detalii. E destul de dificil dar cred că o să iasă foarte, foarte frumos.

”O viață pe care-am avut-o cu Vava”

–    Care e relația ta de colaborare cu coregrafa Vava Ștefănescu? Ce a însemnat ea pentru tine în dezvoltarea ta profesională, umană?

–    Este o lungă istorie pe care o am cu Vava. Am întâlnit-o la facultate, la UNATC, unde mi-a fost profesoară, în ’97, la secția de coregrafie, și practic ea mi-a deschis ochii către lucrurile metodice, în același timp cu ea am descoperit și diferite tehnici din dansul contemporan. A continuat o lungă  colaborare după terminarea facultății, s-a dezvoltat o întreagă relație de-a lungul timpului, și profesională și umană. Am fost în rezidențe artistice împreună, am colaborat în diferite proiecte de dans dar și de teatru. Acum avem și o relație directă de muncă, de birou să zic (râde, n.m.), fiind în echipa Centrului Național al Dansului din București, unde ea este manager, iar eu sunt coordonator proiecte, așa că s-au împletit lucrurile de-a lungul vieții în diferite zone și direcții. Am lucrat în spectacole de-ale Vavei. Am avut o colaborare strânsă pentru un spectacol care se numește ”After all…”, făcut în 2008, un solo în care eu interpretez parcursul artistic al Vavei. Atât pentru mine cât și pentru ea a fost un proces artistic intens la acel spectacol.

O viață pe care-am avut-o cu Vava (râde cald, n.m.).

–    Cum te simți, în prezent, ca artist din zona dansului contemporan, în această Românie… contemporană?

–    E o constantă problemă și o constantă luptă de a aduce în fața publicului și mai ales în conștiința publicului dansul contemporan. Pe scena internațională unde lucrurile evoluează din ce în ce mai mult, există legi și structuri cu o întreagă istorie în promovarea și susținerea artistului și a artei contemporane. În România lucrurile se lovesc de probleme sistemice fundamentale care împiedică prezentarea dansului contemporan către un public cât mai larg. Un exemplu concret este cel al Centrului Național al Dansului care are un spațiu impropriu pentru toate proiectele pe care le organizează. Cred că ar trebui ca mult mai multe teatre și spații de cultură să prezinte spectacole și artiști coregrafi din zona dansului contemporan. Financiar ar trebui mult mai multe resurse alocate, așa cum avem AFCN-ul – Administrația Fondului Cultural Național, ar trebui să existe mult mai multe structuri care să investească în proiecte de dans contemporan.

Interviu realizat de Laura Huiban, secretar literar al Teatrului Muncipal ”Bacovia”

CASETĂ:

Teatrul Municipal “Bacovia” / Secția de Animație / Stagiunea 2021 – 2022

Partener: Filarmonica ”Mihail Jora”

LA CENERENTOLA

Sau

CENUȘĂREASA

povestită altfel

după Gioachino Rossini

Un scenariu de Ema Stere

Regia: Attila Vizauer

Scenografie & grafică afiș: Mihai Pastramagiu

Coregrafie: Vava Ștefănescu

Lighting designer: Costi Baciu

Asistent coregrafie: Carmen Coțofană

Distribuția:

Ilinca Istrate

Tiberiu Gabor Bitere

Alexandru George Bodron

Andi Andriucă

Andreea Sandu

Laurențiu Budău

Mihai Chihaia

Marlene Duduman

Alina Neagu

LIVE: Cvartetul ”Consonanțe” al Filarmonicii ”Mihail Jora”

Andrei Onofrei – Vioara întâi
Ștefan Epuran – Vioara a doua
Iulian Bolog – Violă
Ionuț Zamfir – Violoncel

Cea mai recentă carte scrisă de ziaristul Roni Căciularu, „Strict personal”, apărută la editurile Rovimed Publishers, din Bacău, și Saga, din Tel Aviv, a fost lansată în Bacău sâmbătă, 25 iunie. Evenimentul a fost realizat de Editura Rovimed sub forma unui dialog online, autorul cărții fiind la Tel Aviv, orașul în care trăiește de peste 40 de ani. În Bacău s-au aflat scriitori, ziariști și prieteni ai autorului cărții, dar și reprezentanți ai Comunității Evreilor, ai Filialei Bacău a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și ai Filialei județene Cultul Eroilor. Între partenerii evenimentului s-a numărat și ziarul Deșteptarea.

Despre carte și despre autorul ei au vorbit Dumitru Brăneanu – președintele Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România (USR), Cristina Ștefan – vicepreședinta Filialei USR, moderatoarea dialogului, criticii literari Petre Isachi și Grigore Codrescu, scriitorii Roxana Medvețki, reprezentanta Editurii Rovimed, ziariștii Mihai Buznea, Traian Valeriu, Ștefan Olteanu și Cornel Galben, colecționarul și scriitorul Mihai Ceucă, scriitorul Doru Ciucescu, precum și președintele Comunității Evreilor din Bacău, Hainrich Briff și prof. ing. Ionel Moscovici.

„Această carte – a spus Petre Isachi – e romanul unei generații care, în mod miraculos, a rezistat în istorie. O generație care a reușit să învingă istoria. În Roni Căciularu descoperim un intelectual autentic. Cartea strălucește, în primul rând prin inteligență artistică de excepție, prin pluralitate stilistică. E un roman creat între poem, memorialistică și cu un umor specific autorului care are un spirit critic ce nu iartă, specific jurnalistului de excepție. Aparent, este un roman documentar, în care descoperim un Bacău acribios descris, cu personaje cheie, cu instituții cheie, dar care în realitate transfigurează un oraș metafizic, o stare de spirit.”

Și ceilalți vorbitori au apreciat modul în care a fost realizată cartea, stilul autorului și mai ales dragostea sa față de locul în care s-a născut și unde a trăit și a muncit circa 40 de ani. Foștii colegi de presă ai autorului au evocat și relația caldă pe care au avut-o cu Roni Căciularu, dar și unele momente pe care le-au trăit împreună în reacția ziarului „Steagul Roșu”. „Am lucrat împreună, în redacție timp de 18 ani – a spus Mihai Buznea. Prin condeiul lui Roni se continuă o tradiție a reportajului în Bacăul care a dat cel mai mare reporter al perioadei interbelice, Marius Mircu, ziarist cu care Roni Căciularu a fost în relații de excepție. Cartea lui este una de minireportaje, de tablete care pornesc de la realități trăite de autor, dar care conțin și elemente de literatură”.

Tuturor le-a răspuns, în direct, la final, Roni Căciularu. A mulțumit fiecăruia în parte pentru felul în care i-au perceput ideile din scrierile sale, pentru sprijinul oferit și la publicarea cărților sale în România, dar și la vizitele pe care le-a făcut de mai multe ori pe meleagurile natale.. „Vă mulțumesc tuturor! Mi-ați făcut, din vorbe, un adevărat monument – a apreciat Roni Căciularu. Pe coperta cărții mele apar stegulețele României și Israelului. Ele arată, sintetic, ce sunt eu la ora actuală: jumătate din inimă o am la Bacău, pentru că Bacăul este întâi și întâi România pentru mine, cealaltă jumătate este în Israel, unde mi-am consumat restul vieții. Cartea mea a apărut întâi în Israel, sub titlul «Acuarele de demult». I-am spus, însă, editorului că nu sunt împlinit dacă nu apare și în România. După un timp am primit variante ale copertei ediției românești și am ales ce mi-a plăcut cel mai mult. Cartea este un simbol de prietenie și de înțelegere între două națiuni.”

Roni Căciularu s-a născut pe 8 martie 1939. Este filolog după studiile sale universitare, a fost ziarist și colaborator la mai multe publicații din Bacău și din presa centrală sau regională. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și al Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, care i-a conferit premiul „Al. Mirodan” și Diploma de onoare pentru publicistică. Municipiul Bacău i-a acordat Diploma de excelență Bacău 600”, iar Centrul Israeliano-Român și Revista Maximum  premiul „F. Brunea-Fox”.

Noua locație a Clinicii Medicale Dr. Zală din Moinești a fost inaugurată sâmbătă, 25 iunie, în prezența a numeroase personalități a lumii medicale, cărora li s-au alăturat reprezentanți ai autorităților locale, mediului socio-economic, jurnaliști și întreaga echipă medicală a clinicii.
Printre cei prezenți la inaugurare s-au numărat Prof. univ. dr. Adrian Cotîrleț, Managerul Spitalului Municipal de Urgență Moinești, Valentin Vieru, Primarul Municipiului Moinești, Prof. univ. dr. ing. Valentin Zichil, Prorector pentru programe de învățământ și activități studențești la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, și Ionuț Merlușcă, director general Dimmer.

Dr. Fkt. Andrei Zală, PhD, fondator și manager al clinicii, a vorbit despre ceea ce l-a motivat să-și investească toate resursele în crearea unui loc în care să poată susține procesul de vindecare mai eficient și cu mai multă implicare: „Mi-am dorit să reușesc să dau înapoi mai mult decât am primit. Să reușesc să mă implic mai mult și mai eficient în procesul de vindecare al fiecărei persoane care are nevoie de ajutor, dar și să pun umărul la dezvoltarea unei comunități mai sănătoase – pentru că atunci când oamenii sunt sănătoși, pot face orice.”
După o investiție financiară considerabilă și 8 luni de renovare, Clinica Medicală Dr. Zală își mută întreaga activitate din Moinești în locația din Str. Zorilor. Clinica Dr. Zală este un loc special gândit pentru a oferi servicii medicale multidisciplinare, dezvoltând o legătură între examinarea pacientului, diagnostic și tratamentul potrivit. Dotată cu aparatură de ultimă generație și o echipă medicală formată din doctori cu experiență în sistemul medical, clinica continuă să investească resurse pentru a îmbunătăți calitatea vieții tuturor celor care îi trec pragul, ghidându-se după sloganul „Sănătatea ca un întreg”.

Prof. univ. dr. Adrian Cotîrleț, Managerul Spitalului Municipal de Urgență Moinești, a subliniat necesitatea creării unor punți de legătură între sistemul de sănătate public și cel privat, cel din urmă venind în completarea serviciilor medicale efectuate în clinici și spitale de stat: „Vreau să subliniez că sistemul medical din Moinești mai dă încă o dată un exemplu de bună practică de sistem de stat-sistem privat complementar, nu concurențial. Pacienții își pot continua aici, la Clinica Dr. Zală, tratamentele primite în cadrul Spitalului din Moinești.”

„Sunt onorat să particip astăzi la un eveniment care pune în valoare o clădire care până mai ieri stătea în paragină și mă întrebam deseori când treceam prin față ce se va întâmpla și ce va lua ființă aici. Atunci când Dr. Zală s-a hotărât să facă acest pas, l-am încurajat și în același timp l-am sfătuit să aibă în vedere exemplul de bune practici al Spitalului Municipal de Urgență Moinești. Iată că ce vedem astăzi la Clinica Medicală Dr. Zală se ridică la standardele înalte pe care Spitalul din Moinești le-a creat”, a declarat Valentin Vieru, Primarul Municipiului Moinești.

Odată cu inaugurarea noii locații, clinica și-a extins capacitatea și a întregit serviciile medicale. În cadrul Clinicii Medicale Dr. Zală funcționează acum și un centru de recoltare analize Synevo, cel mai mare furnizor de analize medicale de laborator din România.
„Deși această investiție nu a venit fără emoții și eforturi, spațiul în care ne-am mutat este considerabil mai mare și ne permite să putem ajuta un număr mult mai mare de oameni, inclusiv prin parteneriatul cu laboratorul de analize medicale Synevo. Astăzi, suntem 24 cei care ne-am asumat o misiune comună: de a îmbunătăți calitatea vieții celor care ne trec pragul. Ne-au adus împreună credința că putem face oamenii bine și valorile care ne servesc drept busolă în fiecare moment: perseverența și dezvoltarea continuă, pasiunea, inovarea, și integritatea”, a declarat Dr. Fkt. Andrei Zală, PhD.

1 de 4

Inițiativa antreprenorială a fost apreciată de Ionuț Merlușcă, Manager General Dimmer: „Dăruirea cu care văd că echipa lucrează îmi arată că are foarte mari șanse să ajungă la succes și nu în ultimul rând mă bucur ca a ales să investească într-un oraș mic, de provincie, pentru că prin puterea exemplului îi putem motiva și pe alții să investească în inițiative antreprenoriale. Nu doar în zona medicală, dar și în alte industrii.”
În 2018, Dr. Fkt. Andrei Zală a deschis un mic cabinet de fiziokinetoterapie, după 5 ani de activitate în învățământul superior din Iași și 7 ca fiziokinetoterapeut specialist, doctor în științe și șef al Departamentului de Cercetare Medicală din cadrul Spitalului Municipal de Urgență Moinești.

Astăzi, Clinica Medicală Dr. Zală numără 2 locații – în Moinești și Onești – și 16 specializări medicale cărora li se adaugă punctul de recoltare analize medicale Synevo și serviciile de estetică facială și remodelare corporală:
· Fiziokinetoterapie
· Terapie P-DTR
· Obstetrică-ginecologie
· Endocrinologie
· Dermatologie
· Neurologie
· Neurochirurgie
· Dietetică & nutriție
· Gastroenterologie
· Cardiologie
· Chirurgie generală
· Pediatrie
· Urologie
· Chirurgie vasculară
· Psihiatrie
· Analize laborator – Partener Synevo
· Chirurgie plastică și reconstructivă
· Estetică facială și remodelare corporală

„Această abordare holistică va deschide noi perspective în tratamentul și acordarea ajutorului necesar oamenilor aflați în suferință. Mă bucur să știu că în Cadrul Clinicii Medicale Dr. Zală oamenii din Moinești și nu numai au acces la această nouă metodă, P-DTR, o metodă revoluționară care are la bază studiile în neurologie. Sunt convins că medicii care vor lucra aici se vor concentra asupra eliminării cauzelor și nu numai asupra tratării simptomelor”, a declarat prof. univ. dr. ing. Valentin Zichil, Prorector pentru programe de învățământ și activități studențești la ,,Universitatea Vasile Alecsandri” din Bacău.

Valeriu Bogdăneț a împlinit, azi, 26 iunie, 90 de ani. Fiind născut la Soroca, în actuala Republică Moldova, la numai 8 ani, a fost nevoit să plece în refugiu, după ce rușii au ocupat Basarabia. L-a cunoscut foarte bine pe Nicolae Labiș, fiind îndrăgostiți, amândoi, de aceeași fată.

„M-am născut într-o țară foarte frumoasă care se chema România Mare. Părinții și bunicii locuiau în Soroca, oraș străjuit de una din cetățile ridicate de Ștefan cel Mare în calea invadatorilor”, povestește Valeriu Bogdăneț. „Pot să spun că am avut o copilărie de aur. Părinții mei erau studenți la Iași, tata la chimie industrială, mama la geografie. În primii 5 ani ai copilăriei, părinții erau mai mult oaspeți la noi. Așa că am crescut cu bunicul Dimitrie, care era preot-paroh, român get-beget. Cu el am început să citesc ziarele la 5 ani. Un prieten de familie, aflând că știu să citesc, mi-a trimis prima carte: «Un tăciune și-un cărbune, spune baete, spune!»”. În perioada primului refugiu, din 1940, bunicul sau a fost găsit în biserica de doi soldați ruși, care i-au spus să-și pună căciulă pe cap. El a refuzat, deoarece nu se putea așa ceva în biserica. Rușii, neștiind că bunicul știe rusește, au vorbit între ei și au spus că l-ar fi împușcat dacă-și punea căciula pe cap. În iunie 1940 dacă părinții săi nu plecau la 4 dimineața, să ajungă la podul de la Sculeni pe la 6.30-7.00, ar fi rămas sub ruși. La ora 8.00, tancurile ruseșți au ajuns la graniță și au blocat trecerea. „Am ajuns la Vaslui, la Școala Normală. Absolvisem clasa I dar mi s-au cerut actele. Acestea nu existau și a trebuit să dau examen ca să intru în clasa a II-a. A fost primul meu examen”.

O întâlnire cu Antonescu

În 1941 se întoarce în Basarabia, după ce trupele româneșți reușesc să o elibereze. La Fălești, unde tatăl sau era profesor, se făcuse unul din cele cinci centre școlare pentru fiii țăranilor, propuse de Spiru Haret. Se numea „Centrul practic școlar supraprimar cu internat” și era destinat copiilor de la țară care nu puteau merge la liceu, la oraș. Școala avea 20 de hectare de pământ, tractor, inginer agronom, ateliere de tâmplărie, olărit, sculptură, loznițe pentru uscat fructele. Toate acestea pentru ca băieții de la țară să învețe cele de trebuință. După trei ani ar fi urmat și fetele, cu profilul special pentru viața la țară. În 1941, la finele lui iulie, la Fălești a ajuns, în drum spre front, și generalul Ion Antonescu. A fost întâmpinat în fața școlii de cadrele didactice. Între cei care l-au întâmpinat era și Valeriu Bogdăneț. „M-a întrebat unde vreau să dau examen de admitere. I-am spus că la Liceul Internat. «Eu te-aș sfătui, și părinții tăi o să-ți mulțumească pentru asta, să dai examen la Liceul Militar», mi-a spus. A dat examen și a intrat. Al doilea refugiu, cel din 1944, l-a prins la Liceul Militar de la Iași de unde, pentru a fi feriți de urgiile frontului, au fost trimiși la Câmpulung Muscel. Apoi, primii trei elevi din toate clasele liceelor militare au fost trimiși la Colegiul Național Nicolae Filipescu de la Predeal. „În clasă cu mine se afla și Ernest Radulian, fiul unui ofițer de aviație, care m-a invitat, nu o dată, să petrec vacanțele la București, pe strada Aroneanu. În ultima vacanță am avut norocul să venim în București cu un camion și am evitat, astfel, bombardamentul din Gara de Nord”.

Primul cataclism

Pe 24 iunie 1948, după ce dăduse examenul de capacitate la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” din Predeal, s-a produs unul din primele cataclisme ale vieții lui Valeriu Bogdanet. Goarnele au anunțat adunarea în careul din față liceului. S-a ridicat drapelul, s-a cântat imnul liceului – imnul regal nu se mai cânta. Elevii credeau că vor fi anunțate rezultatele unor examene, dar, în câteva minute află de la comandantul liceului și de la ofițeri că unitatea de învățământ se desființează. Toți elevii urmau să plece fiecare în partea sa de țară. „Cu noi era mai ușor, dar cei din ultimul an abia așteptau să-și capete carnetul de conducere și brevetul de pilot”, povestește Valeriu Bogdăneț. A dat un nou examen pentru a intra în clasa a 9-a la Școala Medie din Fălticeni. „Desființarea liceului a fost o mare lovitură pentru noi toți. Ne-am despărțit de profesori, în special de profesorul George Lăzărescu, care preda italiană”. Ulterior, avea să scrie o prefață la o carte dedicată de foștii elevi profesorului de limba italiană.

Întâlnirea cu Nicolae Labiș

Valeriu Bogdăneț a ajuns la Fălticeni. Tatăl său fusese numit profesor la Liceul Nicu Gane. Acolo, în toamna lui 1948, mergând spre școală, Valeriu a văzut o firma: OSP: Organizația Sportului Popular. „Am intrat, aveau o masă de ping-pong, sportul meu preferat. Regula era simplă: câștigătorul rămânea la masă. Era acolo un băiețel negricios dar cu niște ochi scăpărători. Am câștigat două partide și m-a invitat la o cofetărie, ca să ne răcorim”. Aceasta a fost prima întâlnire cu Nicolae Labiș. Au urmat multe alte momente în perioada în care Valeriu Bogdăneț a stat la Fălticeni, până a intrat la Facultate. Între timp, a cunoscut-o pe Lucia Boroianu, o fată cu un păr de aur și mers de regină și care avea și o caligrafie excepțională. Ea învăța la Liceul de Fete din Târgu Neamț. „O reuniune, două, trei, un dans și idilă noastră romantică 100% a ținut trei ani până la plecarea mea la facultate„, povestește el. În timp ce savurau o înghețată la celebra cofetărie unde mersese cu Labiș, într-o zi de vară, aglomerată, îl vede pe acesta cu o cupă de înghețată care i se topea în mâini. Nu avea unde să stea așa că l-au invitat la masă lor. Această a fost prima întâlnire a lui Nicolae Labiș cu Lucia Boroianu. „Înainte de a pleca la București ne-am luat rămas-bun definitiv pe o bancă din parcul de lângă Primărie. Știam că nu o să ne mai vedem niciodată și i-am spus să aibă grijă de Nelu pentru că cred că o iubește„. Fata a rămas la Fălticeni până la terminarea liceului. Partea interesantă este că Labiș îi scria lui Valeriu Bogdăneț și-i relata mereu ce mai făcea Lucica. „Anii au trecut. În cartea lui Gheorghe Tomozei despre Labiș am găsit și citit ultima scrisoare a lui Nelu către Lucica și care nu a fost expediată niciodată„. Corespondența lui Valeriu Bogdăneț cu Nicolae Labiș a apărut, acum câțiva ani într-o carte pregătită de un biograf al lui Labiș. Lui i-a dat Valeriu Bogdăneț și fotografiile celor doi: Nelu și Lucica, pe care avea să le revadă în casa memorială de la Mălini.

O viață de om

La facultate a intrat al doilea dar a fost dat afară după o lună odată cu toți cei care aveau în acte ca loc al nașterii URSS. Pe buletinul său era scris că era născut în Soroca – URSS și, deci, își părăsise țara. După trei luni de lupte cu birocrația, reușește să demonstreze că se născuse în România și nu era „element dușmănos” la adresa URSS. Reușește să se reînscrie, culmea ironiei, la „Maxim Gorki”, la facultatea de limba rusă. Primește repartizare la Piatra Neamț, de unde este chemat în Bacău, la Bacovia, actualul Colegiu Ferdinand I. Apoi la Alecsandri. Între multele realizări ale sale se numără și înconjurul României cu un vagon de cale ferată. „Cinci profesori și o mulțime de elevi am pornit-o prin țară. Avantajul era că vagonul putea fi atașat oricărui tren”. În paralel cu predarea limbii ruse, Valeriu Bogdanet a practicat cu succes fotografia și, uneori, jurnalismul scris, fiind primul ziarist care a scris despre Nadia Comăneci. În 40 de ani a publicat peste 6.000 de fotografii în 17 ziare, reviste sau almanahuri. A tradus și publicat din Pușkin, Lermontov, Maiacovski, Fadeev, Soljenițîn și Pasternak.

Ce cred eu despre războiul din Ucraina? Cred că gestul lui Putin nu a fost întâmplător. Dar nu cred că a fost informat suficient de starea în care este Armata Rusă, de increderea pe care o au în generalii lor și nu știu dacă era momentul prielnic să se înceapă o asemenea acțiune. Desigur, îmi amintesc și de faptul că în 1941, Rusia era socotită un colos cu picioare de lut. Și nu pot să uit nici de regimentele ucrainene care s-au înrolat în Armata germană. Azi toată lumea cred că înțelege că dacă Rusia ar fi pierdut Ucraina, era total descoperită și NATO ar fi ajuns la granițele ei. Vreau să mai spun așa: Crimeea a fost dintotdeuna a Rusiei, până a venit Hrușciov care a dăruit-o ucrainenilor.

Valeriu Bogdăneț

Ziua Drapelului Naţional a fost sărbătorită de către Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Bacău la înălţime. Drapelul Naţional al României a fost arborat pe Vârful Șandru, la 1640 m altitudine, în Munţii Nemirei.

Patru jandarmi montani din cadrul Postului de Jandarmi Montan Slănic Moldova au omagiat această zi prin arborarea Drapelului Naţional pe vârful Șandru, marcând astfel această sărbătoare importantă din istoria ţării noastre.

„Ne bucurăm că am avut această misiune nobilă și că în această zi importantă drapelul tricolor flutură la înălţime.

1 de 2

Pentru noi este un sentiment aparte, un act de onoare pe care îl săvârșim de Ziua Drapelului Național”, a declarat plutonierul adjutant Florea Stefan, șeful Postului de Jandarmi Montan Slănic Moldova, participant la această activitate.

Gazetarul trebuie să observe și să fie atent la detalii, pentru că altfel n-ar exista diferență dintre un cititor oarecare și-un jurnalist. N-am știut această lecție, pentru că am furat meseria din mers și mai mult pe instinct la începutul carierei care s-a întins pe 30 de ani până acum.

O expoziție plictisitoare și cumva din obligație

Pe când eram la secția de cultură de la Ultima Oră, tatăl meu m-a rugat să merg la o expoziție de pictură de grup de la o școală generală, unde are lucrări și fiica unui amic. Iubesc copiii dintotdeaună, că aduc bucurie prin geniul lor și pofta de viață, dar o astfel de propunere vine pentru un gazetar chitit pe investigații ca nuca-n perete.

Așadar, m-am dus într-o dimineață la 10 să văd ce opere colosale au elevii de-a IV-a de la Școala Miron Costin. Evident că a fost o expoziție cuminte, fără nimic spectaculos, dar mi-a sărit în ochi o pată de culoare pe un peisaj, unde luna nu o puteai rata. Am întrebat cine este autorul lucrării, iar întâmplarea a făcut să fie fix fetița prietenului de care-mi pomenea tata: Roxana Donisanu. Așa mi-a venit ideea să nu mă opresc la o știre despre un vernisaj oarecare, ci să văd ce mai pictează.

Am rămas impresionat, mi-a ieșit un interviu bun cu un copil chiar genial, cu note de 10 la toate obiectele și mai târziu olimpic, care avea un fel special de a picta. După atâția ani nu știu dacă ei i s-a spus prima oară Micuța Picasso sau Alexandrei Nechita, dar nici nu mai contează. A intrat în fundația copiilor supradotați, a avut o groază de expoziții, premii peste premii și o promisiune îndeplinită. Pe vremea când erai puștoaică, am întrebat-o ceva banal: ce vrei să fii când vei fi mare? Și la cei 9 ani, cred, Roxana a mărturisit surprinzător: doctor, pentru a avea grijă de părinții mei când vor fi bătrâni și să-i vindec. Dar ce faci cu pictura, am mai descusut-o. Ea: e doar un hobby. După liceu, talentata artistă a plecat la Facultatea de Medicină de la Cluj, apoi și-a făcut masterul în Franța, unde a și rămas. Operele ei pot fi cumpărate din colecții private sau din tot felul de galerii de artă. Și pornirea a fost o amiciție, apoi o lună specială în acuarelă, după care ideea unui interviu. Amănunte care au dus-o pe culmi, cu meritul ei, evident, dar care poate ar fi fost greu remarcat, dacă n-ar fi apărut în presă.

Un autograf surpriză

Lângă Parcul Trandafirilor din Bacău se afla pe colț un anticariat, unde eram cumva abonat. Eram îndrăgostit de cărțile vechi și plecam mereu măcar cu o plasă plină. Aveam obiceiul să le răsfoiesc, nu doar să văd autorul și titlul, iar uneori găseam vederi, scrisori, dedicații și chiar autografele autorilor. Așa am găsit două exemplare dintr-o povestire de Panait Istrati. Una dintre cărți avea autograful original. Le-am luat pe amândouă la un preț ridicol, cu frică să nu vadă vânzătoarea autograful, că atunci ar fi costat mult. Profesorul Ioan Dănilă mi-a confirmat că e autentic și chiar a fost ușor invidios pe norocul meu, fiind un colecționar împătimit. Noroc că am fost atent la detalii și am observat ceea ce nici vânzătorul și nici ceilalți clienți n-au văzut. Abilități obligatorii pentru jurnaliști, nu doar de investigație. Altfel, apar articole banale pe care le-ar fi putut scrie oricine a fost prezent la un eveniment. Dacă ai calitățile enumerate, atunci vei oberva că și un coș de gunoi e subiect de anchetă. Despre el în următorul episod.

Despre autor pe scurt

Tiberiu Lovin lucrează de 30 de ani în presă, a debutat la Deșteptarea, a scris la cele mai importante ziare ale timpului, iar de 12 ani este freelancer, colaborează la diverse publicații și conduce un site de știri și anchete din Transilvania: Ceasul Cetății.