Brrr… pășim spre toamnă, dar mie-mi place! Nu că-s născut eu chiar de 1 septembrie, dar parcă trecerea aceasta înseamnă o bucurie suplimentară, întregitoare, pe lângă cele adunate de-a lungul anului. Mă rog, 2022 nu ne-a adus prea multe împliniri ori prea dulci recompense, dar orișicât, suntem sănătoși cât de cât, și încă mai tragem speranță că o vom scoate la capăt. Măcar până o cădea omătul, vorba greierului lui Topîrceanu – Cri-cri-cri, Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai vii Înainte de Crăciun (…). Dar guvernanții spun că (ne) va fi bine și cald la iarnă petnru că facturile la gazul natural și curentul electric vor fi subvenționate până în martie la anul. S-o vedem și pe asta, că prețurile prin piețe și supermarketuri deja le-am văzut și-am devenit cu toții bacovieni de De ultima oră: Război Mişcarea popoarelor.Comerţul a-ncetat.Mălai,Pâine,După alfabet.Progrese în ştiinţă,Semnale,Descoperiri,Cămin,Colibă,Adăpost…Nopţi roșii,Cutremur…
Renaşterea lumii.
Până la Ceruri și puțin înapoi
Vă rog să nu trecem peste străfulgerarea profetico-poetico-militaro-economică a simbolului local și să apreciem, totuși, că începem un nou an la 1 septembrie. Ce-i drept, unul bisericesc – Indictionul, bazat pe Legea Veche, care spunea că fix de la această dată a început Dumnezeu Facerea Lumii. Cel puțin așa au decis Sfinții Părinți adunați (unii spun că a fost cam cu anasâna!) de Constantin cel Mare la Niceea în 325. Dar tot în prima zi de toamnă creștinii ortodocși îl au în calendar pe Simenon Stâlpnicul, un sfânt fără rău de înălțime de vreme ce a trăit majoritatea vieții în vârful unor “stâlpi” de peste 16 metri, de fapt, niște coloane uriașe din piatră din vârful cărora Simeon era aproape de Dumnezeu, predica și făcea minuni din când în când. Mă rog, aceleași mărturii contemporane de prin anul 400 și ceva amintesc și de faptul că sfântul mai avea și momente de furie asupra celor adunați sub el și-i cam afurisea cu răceală când nu le simțea credința adevărată. Poate de aici și “porecla” de răpciune dată de români lunii septembrie, una în care începe sezonul tușitului și nasului cu nevoie de batistă. Aveți grijă, doar până de Ziua Crucii puteți culege ierburile de leac și cele ale descântecului, ca să legați-dezlegați oareșce îmbinări de bine prin viață!
Din trecutul aproape imediat
Oricum ar fi toamna, sunt atâtea bucurii pe care le așteptăm oferite în târgul nostru haștag nou ce ne-a fost oferit pe post momeală veche, dar ambalată progresist. Sincer, nu cred că va fi cineva în stare să aranjeze o mustărie pașnic-primitoare, în fundal cu Maria Tănase cântând Bun e vinul ghiurghiuliu și cu grătare pe care se lăfăie hălci de pastramă nesimțit de fragedă! Din păcate, văd mai degrabă Bacăul prin ochiul nebun al manieristului pictor Arcimboldo, cel alcătuia – la 1573 – din fructe și legume chipuri alegorice, atât de asemănătoare trăitorilor de lângă noi în ziua de azi. Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie poate fi o scuză și pentru manele, ca și pentru Șostakovici, așa că o dau iar în romantism, dar ce romantism! A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta, cerea Nichita Stănescu în a sa Emoție de Toamnă, iar eu sunt în acord tomnatic cu ploieșteanul de geniu. Însă tot oful de băcăuan îl am și umbra lui septembrie mă leagă pentru totdeauna de Parcul Libertății, actualul Cancicov, unde mi-am trecut-petrecut povestioare amoroase și povești profunde de dragoste, ca mulți dintre voi. E locul unde mi-am luat rămas bun, de fapt un “adio” neștiut, de la iubirea perfectă a celor 18 ani. Eram tot în prag de toamnă și mierea soarelui ostenit în apus se prelingea înțelegător peste lacrimile ei și ale mele, cel ce pleca în Armata Republicii Socialiste România. Și ea urma să plece, muuuult mai departe, dar asta-i altă poveste. Cu tot junghiul care tot mai răsună în coastele încămășate într-o vârstă ce n-o vreau, tot îmi mai place parcul cam prea “deznudat” de vegetație, după gustul meu. Păi, cum rămâne cu Pupodromul unde veștedul frunzelor învelea timid șoaptele îndrăgostelilor și săruturile ulterioare? Ce mai contează o alee pierdut-ascunsă de acum 30-40 de ani, de vreme ce limbile împletite și pipăielile explicite made by 2022 au nevoie doar de o stradă centrală pentru a-și proclama Victoria Sexuală asupra Delicateții Iubirii?
Antinostalgia e leacul. Speranța e vindecarea!
Nu mă pot abține și mai vin cu niște versuri, de data asta ale Poetului Bacăului, Ovidiu Genaru: Am deschis ușa coliviei: Hai du-te o implor / Pasărea mea captivă / bâjbâie spațiul / se izbește de transparențe / plânge și-i este milă de libertate / Hai fugi unde vezi cu ochii / eu repejor voi sigila portița / Dar pasărea intră iarăși în carcera ei / în lumina prizonieră își pune / cătușa / E fericită și cântă jelind / cântă ca noi / dorința de a fi afară.Și acum ce facem? În niciun caz să plângem ca niște… aproape moșnegi pe scândurele ude moștenite de la Bacovia! Mai bine să gândim cu mintea noastră înțepată de o mândrie locală ce se pare c-am pierdut-o și să simțim puțintel într-o inimă ce are într-un colț fierbințeală băcăuană sinceră. Ca băcăuan dinamovist (câine de liga a doua în prezent!), mie mi-e tare dor să văd nocturna aprinsă pe stadionul nostru și să aud galeria cântând. Chiar dacă unele voci nu mai pot fi auzite, rămâne trăirea binecuvântată de a ne bucura că vine din nou Toamna în Bacău. Chiar și fără fotbal, cu prea puțină curățenie și mulți câini de pripas, cu speranțe puse-n paranteze colțoase, să rămânem vii viețuitori ai Locului nostru! Și să spunem doar primele versuri argheziene – Niciodată toamna nu fu mai frumoasă….
Nelu Broșteanu
