„Singura dizabilitate în viață este o atitudine negativă.” (în engleză „The only disability in life is a bad attitude.”). Îți sună cunoscut? Această sintagmă, alături de fotografii cu persoane în scaune rulante sau atleți fără membre, circulă deja de câțiva ani pe rețelele sociale. La prima vedere, par a fi surse de inspirație. Dar pentru cine?
Pentru mulți oameni fără dizabilități, astfel de mesaje și imagini sunt motivaționale- dacă ei pot, putem și noi. Tot ce trebuie este puțin optimism. Totuși, pentru persoanele cu diferite deficiențe sau tulburări, acestea devin obositoare. Viața lor ajunge o lecție pentru cei tipici, fără dizabilități, care se simt mai bine cu privire la propria viață prin comparație.
Stella Young, o activistă australiană diagnosticată cu boala oaselor de sticlă, a vorbit despre acest fenomen într-un TedTalk (aici https://www.youtube.com/watch?v=8K9Gg164Bsw), evidențiind că mulți oameni văd persoanele cu deficiențe doar ca obiecte inspiraționale, nu ca indivizi reali, cu joburi și îndatoriri normale („Pentru mulți dintre noi, oamenii cu dizabilități nu sunt profesorii, doctorii sau manichiuristele noastre. Nu suntem persoane reale. Suntem aici ca să inspirăm. Și stând pe această scenă pare că fac acest lucru într-un scaun rulant, iar voi vă așteptați să vă inspir, nu-i așa?”). Întreaga lor existență este redusă la a fi sursa de motivație a celor din jur. Brusc, dizabilitatea îi face pe oameni să fie celebrați pentru activități obișnuite sau compătimiți pentru „situația grea” în care se află. Iar acest lucru este nociv. De ce? Fiindcă, indiferent de caz, mesajul indus este că reușita lor vine dintr-o atitudine pozitivă și eșecul din lipsa acesteia.
Percepția că dizabilitatea te face ori victimă ori erou pune în lumină două extreme care într-un final duc la același rezultat: perpetuarea de stereotipuri. Diferența dintre cele două nu ține de ambiție sau pozitivitate, ci de oportunități și mediu. Dacă o persoană cu deficiențe are parte de educație și sprijin corespunzător, iar mediul în care trăiește este adaptat pentru ea, șansele ca aceasta să ducă o viață normală și satisfăcătoare sunt mari. Dacă în schimb aceste variabile nu există, apar bariere ce nu pot fi dizolvate, oricât de multă pozitivitate ar emana individul. A spune că mentalitatea negativă este problema transformă inaccesibilitatea într-un aspect personal și nu unul de insfrastructură, determinat de societate.
Discuțiile despre dizabilitate pornesc adesea de la poveștile unor oameni care, în ciuda dificultăților, au reusit în viață prin perseverență și multă muncă. Deși putem, evident, respecta efortul depus, nu putem considera că greutățile prin care persoanele respective trec ca să ajungă unde și-au propus sunt ceva normal. A spune „așa le-a fost lor dat” îi plasează pe oamenii tipici într-o postură de superioritate și creează o diviziune- într-un grup ne aflăm noi, iar în altul ei. A-i admira de la distanță atunci când ne este convenabil și a-i ignora când „devin prea mult”, a ne părea rău pentru aceștia, dar a nu le oferi sprijin atunci când ar avea nevoie sunt acte care se traduc prin dualitate. Empatia devine indiferență, iar incluziunea ia forma excluderii.
În cele din urmă, adevărata „lecție” nu este despre „eroi”, ci despre înțelegerea că toți oamenii, cu sau fără dizabilități, sunt cetățeni activi, iar reușita nu vine din admirație sau „atitudine pozitivă”, ci dintr-o societate care alege să includă și să respecte.
Ionescu Daria-Elena
Psihopedagog – Logoped
