M-am întrebat mereu de ce avem nenorocita ,,vocație” de a face totul pe dos. Să privim, de pildă, soarta micilor noastre comunități (umane). În Occident, acestea sunt niște oaze mult-râvnite. Infrastructura, habitatul, liniștea, respectul pentru natură, petrecerea timpului liber și pentru sufletul insului sunt suverane. Nu lipsesc instituțiile fundamentale ale spiritului, Școala și Biserica, dar nici asistența medicală și serviciile care asigură siguranța cetățeanului. Tradițiile sunt vedetele sufletului.
La noi, aceste comunități au ajuns niște paria ale ființării. Noroiul și groapa, sărăcia înfrățită cu alcoolul, pârloaga tristă, educația externalizată kimirsenist cu microbuzul (prin desființarea nenorocită a școlilor), lipsa unei asistențe medicale primare, vizitele sporadice ale câte unui preot locuit de inocență reprezintă… normalitatea. Am întâlnit asemenea comunități în care încă nu a ajuns lampa lui Ilici. Chiar și acolo unde a ajuns, singurul element public de civilizație contemporană care pâlpâie este becul pe care primarul, cu mânuța sa personală, ține morțiș să-l schimbe pe cei câțiva stâlpi ai cătunului, în fiecare campanie electorală. Tot atunci, acesta mai trântește câte-o remorcă de lut sau de zgură radioactivă peste gropile istorice ale drumurilor. Niște regizori inspirați ar putea folosi ca decor de Ev Mediu inedit peisajul trist al acestor localități.
Se mai găsește, ce-i drept, din când în când, câte-un rătăcit Don Quijote al inimii (sponsor, preot, primar, dascăl de școală…) care animă uman viața unor comunități. În rest, sfidarea cetățeanului este regula. Este o atitudine care locuiește desfrânat în mintea politicienilor. Chiar și cartierele mărginașe (gropi, mizerie, insecuritate…) ale orașelor au, în mintea lor coruptă de inuman, statut de mahala. Nu-i interesează, de regulă, decât buricul urbei, acolo unde au loc parangheliile dezmățurilor preelectorale și postelectorale.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
