Imaginea aceasta, scăldată în tonuri de gri, păstrează vie o lume care nu mai este, dar care trăiește încă în amintirile celor ce-au crescut în Bacăul anilor ’70 și ’80. Ne aflăm la Gherăiești, într-o duminică obișnuită, dar plină de farmec, într-o vreme în care sâmbăta se muncea și duminica era singura zi de răgaz – o zi sfântă, dedicată odihnei, aerului liber și întâlnirilor între prieteni.
Gherăieștiul nu era stațiune, nu avea hoteluri sau restaurante, dar era „marea” Bacăului, o oază de libertate la doar câțiva kilometri de oraș. Malul Bistriței, cu nisipul lui grosier și ierburile sălbatice, devenea plajă. Mașinile – Dacii 1300, Oltcituri, câte un Trabant sau un Fiat mai răsărit – se aliniau haotic pe pajiște, uneori chiar și în apă, semn că răcoarea Bistriței era mai importantă decât siguranța roților.
Oamenii veneau cu pături, plase de rafie, termosuri cu cafea și sticle bere Parc. Copiii alergau desculți, bărbații făceau grătare improvizate sau se îmbăiau în slipi croiți parcă la indigo, iar femeile se bucurau de soare, bronzându-se pe cearceafuri aduse de acasă.
Nu era muzică la boxe, dar se auzea râs, voci de copii, sunetul mingii de volei, poate câte un tranzistor bâzâind. Nu existau filtre solare, dar exista timpul încet, tihnit, și un sentiment de apartenență: aici, în duminica de Gherăiești, erai între ai tăi. Fără griji mari, fără telefoane, fără grabă.
Fotografia e o fereastră spre o altă lume. O lume a lipsurilor, dar și a micilor bucurii autentice. O lume în care o sticlă de Pepsi, o minge de cauciuc sau un radio portabil făceau cât o vacanță întreagă.
Duminicile acelea nu se mai întorc, dar trăiesc în alb-negru în sufletul celor care le-au cunoscut. Și când privim această fotografie, nu vedem doar o zi la plajă, ci o epocă întreagă: caldă, sinceră, imperfectă, dar profund umană.
