Fotografia surprinsă pe derdelușul din zona Cornișa, în Bacăul anilor ’70–’80, pare astăzi mai mult decât o imagine de sezon: e o fereastră către o lume în care iarna avea răbdare, greutate și rost. Zăpada nu era un accident meteorologic, ci o prezență constantă, așteptată, care venea devreme și rămânea mult.
Cornișa se transforma, iarnă de iarnă, într-un amfiteatru alb. Dealul era plin de copii, părinți și bunici, cu sănii de lemn, unele lustruite de ani de folosire, altele improvizate din ce se găsea prin casă. Se urca greu și se cobora repede. Fiecare urcare era însoțită de aburi de respirație și de scârțâitul zăpezii bătătorite, fiecare coborâre de strigăte, râsete și inevitabile căzături din care nimeni nu pleca supărat.
Blocurile din fundal, masive și tăcute, vegheau parcă acest ritual al iernii. Ferestrele luminate seara devreme spuneau că frigul era serios, dar suportabil. Gerul mușca din obraji, dar nu alunga pe nimeni. Mănușile ude se uscau pe calorifer, hainele groase miroseau a zăpadă și a fum, iar seara se încheia cu ceai fierbinte și povești spuse de mai multe ori.
Iernile acelea aveau o liniște aparte. Zăpada înghițea zgomotele orașului, iar pașii deveneau mai domoli. Timpul părea mai lent, mai îngăduitor. Vacanțele de iarnă erau cu adevărat vacanțe, nu pauze scurte între două încălziri globale. Nu se vorbea despre „dacă va ninge”, ci despre „cât va ninge”.
Privind azi această imagine, nostalgia nu vine doar din dorul de copilărie, ci din dorul de o anotimp care își cunoștea menirea. Iarna era iarnă, cu zăpadă multă, cu derdelușuri pline și cu oameni adunați laolaltă, fără grabă. Cornișa nu era doar un loc din oraș, ci un reper al bucuriei simple, repetate an de an, până când am început să observăm, prea târziu, că zăpada nu mai vine cum venea odată.
