În anii ’80, Crăciunul exista, chiar dacă oficial nu prea exista. În acte și lozinci era Moș Gerilă, cu barbă ideologică și sacoșă de la sindicat, dar în casele oamenilor intra tot Moș Crăciun, pe ușa din dos, ca o rudă care nu trebuia văzută de vecini. Bradul se numea „pom de iarnă”, ca să nu supere pe nimeni, dar mirosea la fel, înțepa la fel și împrăștia aceleași globuri fragile, păstrate din anii mai buni.
Luna decembrie era luna cadourilor. Se făceau campanii publicitare cu o seninătate suspectă, de parcă cineva ar fi vrut să ne convingă că sărbătorile sunt doar despre jucării din plastic și seturi de pahare. Mama muncea din greu, pentru că după Crăciun urma Revelionul – un Crăciun reluat, cu altă friptură, altă salată boeuf, alți cozonaci și aceeași oboseală acumulată metodic, ca într-un plan cincinal al epuizării.
De Crăciun se făceau turte cu nucă, iar julfa rămânea o amintire îndepărtată, adusă de la bunici. Copiii mergeau cu colinda – unii cu Moș Crăciun, unii cu Steaua. Liber nu se dădea, dar copiii erau deja în vacanță. În multe locuri se închideau ochii. Femeile aveau program mai scurt, ca să apuce să facă sarmale și cozonaci.
Proviziile se făceau din timp: băutură, mâncare, murături. Porcul se tăia de Ignat, așa că la Crăciun era friptură de porc, cârnați, chișcă, lebăr, varză murată zdravănă, murături asortate, câteva feluri de vin, sarmale, iar unii aveau și friptură de pui. Salata boeuf era obligatorie, la fel și prăjiturile – multe, diverse, ca să fie clar că ne descurcăm.
Prima zi de Crăciun trecea liniștit, în familie. Se mânca încet, fără grabă, dar parcă și fără poftă, ca un respect solemn față de masă.
Apoi începea pelerinajul. Vizite peste vizite, fiecare gazdă hotărâtă să demonstreze că sarmalele ei sunt mai bune, vinul mai bun, copiii mai deștepți și cadourile mai frumoase. Ficatul intra într-o zonă de conflict deschis, mai ales la cei care postiseră și își aruncau acum toate principiile în farfurie.
Problema era că nu mergeai într-un singur loc. Fiecare rudă avea un argument imbatabil: „Da’ veniți și la noi, să vedeți ce sarmale avem, ce vin, ce varză murată strașnică…”. După două-trei vizite din astea, singura dorință legitimă era un pat pe care să-ți dai duhul în liniște.
A treia zi de Crăciun, lumea se mai potolea. Bărbații căutau zeamă de varză, cereau borș de fasole cu moare, să se dreagă, și se uitau galeș, chiar dușmănos, la tochitură și cârnați. Iar când își aminteau că urmează și episodul doi – Revelionul – se ofileau brusc, ca niște brazi de iarnă uitați prea mult în sufragerie.
Așa era Crăciunul în anii ’80: cu mese grele, ironii mărunte, bucurii simple și un ficat care merita, fără îndoială, o medalie.
