Se lăsa toamna peste Bacău și aerul mirosea a frunză uscată, a fum de grătar și a must proaspăt scurs din struguri. Atunci, pe la început de octombrie, restaurantele își deschideau porțile pentru ceea ce oamenii numeau simplu și cu drag: mustăria.
Era o lume aparte. Sub corturi mari de pânză, mesele erau albe de la fețele întinse cu grijă, iar pe ele se înșirau ulcioare brune și halbe pline de lichidul rubiniu, dulce și spumos.
Din butoaiele uriașe se turna necontenit, de parcă toamna nu s-ar fi sfârșit niciodată. Alături, pe jar încins, sfârâia pastrama de oaie – gustul ei sărat și fraged se amesteca în aer cu aroma strugurilor zdrobiți.
Muzica nu lipsea niciodată – un acordeonist, poate și o vioară, ridicau lumea de la masă, îndemnând-o la joc. Se râdea mult, se povestea și, mai ales, se trăia simplu, împărtășind acea plăcere comună de a fi împreună.
Astăzi, mustăria e doar amintire. Locurile acelea s-au risipit, odată cu ritmul vieții grăbite. Nici butoaiele nu se mai văd, nici aburul pastramei nu mai plutește peste mesele pline. Dar fotografia rămasă din acele vremuri reușește să redea ceva din vraja pierdută: un colț de viață în care toamna era sărbătoare, iar oamenii știau să se bucure de must dulce și de clipele petrecute împreună.
