A fost o vreme când cu toții speram că fenomenul abandonului școlar se va estompa, ceea ce ar însemna un plus de civilizație. Am îndrăznit să sperăm că familiile dezmembrate de plecările în străinătate, care au lăsat în urmă copii debusolați, pe care nu mai avea cine să îi motiveze cu buchiile cărții, se vor reașeza cumva, iar școala va recăpăta importanța pe care o are într-o societate normală.
Dar se vede treaba că am sperat prea repede. Lipsa generalizată de educație face încă ravagii, iar abandonul școlar este încă un fenomen major.
Vorbim despre modernizarea şcolii româneşti, despre dreptul copiilor la o educaţie de calitate. Toate acestea fac parte dintr-un alt film. Aproape fiecare ministru a venit cu o nouă inovație, chipurile reformă, din care școala nu a avut nimic de câștigat, ba dimpotrivă, a dat din groapă în groapă. S-au găsit destui să dea vina pe dascăli. Dar ce poate face dascălul dacă părintele însuși nu dă doi bani pe educație și preferă să își vadă odrasla la muncă, fiindcă școala ar fi pierdere de timp?
Suntem campioni la subfinanţarea sistemului educaţional, la analfabetismul funcţional, profesorii au cele mai mici salarii din Europa şi, poate ceea ce este cel mai grav, suntem „pe podium” în Europa la abandon şcolar, iar tendinţa este de creştere. La toate acestea se adaugă migrația tineretului înspre universitățile din Occident, fiindcă sistemul nostru de învățământ nu suportă reforma, mai ales fiindcă e strivit sub papucul apăsat și murdar al politicii.
Pe tinerii care renunţă prematur la studii îi aşteaptă şomajul, sărăcia şi marginalizarea. Și din păcate mulți dintre ei nu au pe nimeni în preajmă să le deschidă bine ochii și să le arate această realitate. Și oricât ne-am amăgi, laptele, cornul şi microbuzul nu rezolvă problema abandonului şcolar.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
