Menționam, la începutul acestei serii de aduceri aminte, ceva din conjunctura în care a apărut, necesitatea construirii acestui gen de așezăminte. La sate s-au înființat căminele culturale unde se țineau spectacole școlare, baluri, discoteci, având obligatoriu afiliată o mică bibliotecă și un responsabil cu propaganda – nu numai politică.

Nunți s-au făcut abia după 1990. Toate centrele comunale au fost dotate cu aparate de proiecție – o idee pentru un alt reportaj. Bacăul, la începutul anilor ’60, era în mare parte… tot o mahala.

Clădirea Prefecturii – având drept trup Strada Centrală – era capul și ochii unei caracatițe, care își întindea tentaculele spre toate zările, până la cele mai îndepărtate maghernițe, prin noroaie. Locurile au devenit astăzi, cartiere.

Odată cu demolarea zonei centrale, pornind spre nord de la Policlinica Veche, lăsând în urmă blocurile cu buline, planul de sistematizare conceput atunci prevedea amenajarea unei mari piațete.

Opozabilă clădirii Prefecturii (ridicată între 1886 – 1890), într-o manieră arhitectural nouă, s-a înălțat Casa de Cultură (arh. Clement Stănescu). A fost numită… a „Sindicatelor”.

Din deceniul trecut a preluat numele poetului Vasile Alecsandri, statuia monumentală, fiind inaugurată în 2003.

Alături, Hotelul Bistrița (arh. Liviu Niculiu, care a proiectat și Casa de Oaspeți) a fost inaugurat în același an, 1965, la 17 noiembrie, cu ocazia sărbătoririi a 48 de ani de la „Marea Revoluție Socialistă Sovietică” din 1917.

Hotelul echilibra înălțimea patrulaterului alcătuit acum din: bloc de locuințe și magazine la parter, clădirea administrației, spațiul de cazare pentru oaspeți și așezământul pentru educație și recreere.

Fântâna arteziană, rotundă, cu celelalte cercuri mai mici situate la înălțimi diferite – și modelele geometrice conturate în spațiul verde simbolizau universul, puterea creatoare a omului și lupta cu misticismul. Chiar c-a ieșit ceva frumos! În acea perioadă de entuziasm și tranziție, de la libertatea de exprimare a anilor 70, la cea mult mai restrictivă, a anilor 80, Casa de Cultură din Bacău a găzduit nume de marcă, respectate și astăzi.

Casă închisă

Vă invit să citiți din ce mi-a mai povestit jurnalistul Cornel Cepariu. Rămăsesem la spectacolul „Copilul și floarea”.

„Cenaclul Artelor” era deja un laborator de creație. Își găsiseră un loc în spațiul bibliotecii. Doamna Lupescu îi ajuta, îi încuraja. Repetițiile, selecțiile se făceau acolo.

„Val Mănescu regiza un spectacol de sunet și lumini, cu un mic balet în fundal, pe versuri, și de-ale lui, și ale altor poeți consacrați. Avea nevoie de un copil pentru rolul de floare. Nu a găsit ce căuta el în trupa Melaniei Ghica, și m-a rugat să-l ajut. Aveam un vecin actor, Sorin Postelnicu, căsătorit cu Ioana Mureșan, devenită Postelnicu.

Aveau o fetiță de 5 ani. Cesonia se numea. (Peste timp a ajuns actriță la Teatrul Nottara. Părinții au plecat apoi în Germania). Crescută într-o familie de actori, moștenea probabil ceva. Cânta. Recita. I-am rugat să vină cu ea la Casa de Cultură.” Pe atunci nu exista noțiunea de „casting”, dar tot „selecție” se numea.

„Era atât de minunată. Toți au rămas încântați. Volubilă! Dezinvoltă! Spontană! Au ocupat locul întâi pe țară la genul acesta de spectacole. Au fost formidabili. Dovada? Cel mai bun realizator de emisiuni din România acelor vremuri, Tudor Vornicu, a prezentat integral acest spectacol, în emisiunea lui, sâmbăta, la Televiziunea Română.

Dar ce trebuie menționat? La acest spectacol și-au dat concursul toți. Și de la balet, și de la teatru, și de la populară. De atunci, nu a mai existat program de Revelion la care o formație din Bacău să nu participe.”

Stăteau câte două săptămâni la filmări, cu casă și masă asigurată, scoatere din producție de la locul de muncă, unde continua să le meargă salariul, și mai primeau după aceea și bani pentru orele de filmare. Nu mai pui în calcul felul în care te priveau vecinii și colegii când te vedeau la televizor. Și meritau cu prisosință această recunoaștere, așa-zișii amatori.

„Eram un colectiv unit. Nu era ranchiună! Nu era invidie! Era o formă de emulație, pentru a face un bine comun, care acum este greu de înțeles.”

Pe lângă activitățile artistice erau și cele complementare. Cum era cel de știință și tehnică, „Clepsidra”, coordonat din 1984, de Alexandru Ungureanu („Marele Prag”, volumul care l-a consacrat). Nu pot să nu-l amintesc aici și pe Ovidiu Bufnilă (Premiul pentru proză SF, România literară, 1983, și premiul pentru cel mai bun roman românesc SF, „Jazzonia”, 1993).

„Pe la acest cenaclu a trecut cam tot ce însemna elita literaturii science fiction din România. Alexandru Mironov venea cel puțin o dată la două luni. Mai era cenaclul celor care se ocupau cu tâlcul cuvintelor încrucișate, rebus.

Sile Leibu se ocupa de el. Un om remarcabil. El conducea și clubul epigramiștilor în care o prezență notabilă era Mircea Ionescu-Quintus. Exista cercul de filatelie condus de profesorul Mihai Semenov (acum preşedinte al Asociaţiei Filatelice „Grigore Pascu” din Bacău – grup din care nu putea să lipsească Vasile Doroș, Mihai Ceucă și Ioan Catană).

Exista, iarăși, un element de mândrie pentru noi, cineclubul Bacăului condus de Vladimir Lucavețchi. La vremea aceea, cinecluburile erau considerate ca fiind o elită. Mai sus, față de celelalte activități desfășurate în casele de cultură, Lucavețchi a făcut multe documentare de scurt metraj : etnografice, istorice, anchete.”

„Reflector” nu era numai la București. Tot aici s-au ridicat și remarcat, Nae Riglea, fotograful generaţiei de aur a filmului românesc. Pe marele Florin Piersic l-am văzut pentru prima dată în spectacolul “Oameni şi şoareci”, la Casa de Cultură din Bacău.

Puțin mai târziu, este mai tânăr, talentatul Eugen Grigore, cu transpunerea digitală a Bacăului de alădată. „Din păcate, multe din acele imagini nu știu dacă mai există, au rămas nevalorificate. Se developau greu, în condiții de întuneric absolut. Filmele și soluțiile erau scumpe. Cea mai mare durere a mea – nu exista tehnologia actuală – este că nu am putut să înregistrăm aceste spectacole magnifice, cu zeci de oameni în roluri. Cum le-am fi privit astăzi?”

De la Nicolae Herlea, la Angela Gheorghiu

„Spune-i astăzi cuiva că deschizi un curs, dar trebuie să vină să plătească. Te întreabă imediat: da’ nu-i din fonduri europene? Existau așa: curs de stenodactilografie, curs de croitorie, de pictură, de pian, de chitară, de fotografie, și aici trebuie amintit Ioan Ciuraru, care a făcut prima mașină de developat automată.

Făceam selecții ca să putem să-i domolim, pentru că locurile erau limitate. S-a dus vestea despre Bacău. Dar erau și oameni profesioniști în impresariat. Noi îl aveam pe Cercasov.

Sălile erau arhipline. Și au venit aici cele mai mari spectacole care ajungeau în România. Celebrul Ansamblu al armatei Ruse, «Alexandrov», a fost aci. Ansamblul armatei Chineze, care a putut monta tot decorul în relief, pentru că scena avea și o mare profunzime. Ansamblul Național Cubanez.

Formații din Polonia, din Ungaria, din Germania – din Tirol. Formația „I Pooh” din Italia. Era cea mai în vogă din Europa, atunci.”

Pe ăștia îi țin minte și eu. Eram într-a zecea, la liceu. Știu că era o zi de luni, prin octombrie 1976, pentru că am chiulit mai mulți de la orele de Atelier, care se țineau o dată pe săptămână, lunea după-amiaza. Ne-a frecat după aceea maistrul Simion tot trimestrul ca să nu ne pună absenți.

Om cu suflet mare. Ar fi vrut să meargă și el. Este interesant să compari ce genuri de spectacole erau vizionate cu „casa închisă”, față de cele de acum, și o amintesc aici pe Andra.

Cornel continuă cu enumeratul: „A mai fost Opera din Iași, care a venit cu un spectacol de mare aderență la public, «Traviata» de Verdi. Impresarul lor m-a anunțat că are un invitat special, pe renumitul Nicolae Herlea, într-un rol secundar – tatăl Violettei. Era considerat cel mai mare bariton al lumii atunci, fiind plecat din țară. Soprană era Camelia Popa. Sala a fost arhiplină. Când s-a întâlnit Violetta, care era bolnavă, cu tatăl și Herlea a început să cânte – a luat-o ușor, ni s-a făcut la toți pielea de găină.

Aveau oamenii cultură mai mult ca acum? Mai multă educație? E greu să mai umpli o sală cu plătitori de bilete la astfel de spectacole. Trebuie să mai menționez că de la Nicolae Herlea până la Angela Gheorghiu, singurii care au cântat în țară doar la Bacău, nu am mai văzut asemenea mari artiști să vină la noi.”

Cornel Cepariu, după perioada de stagiatură, a plecat să-și urmeze visul. Acela de a deveni ziarist. Vis care i s-a împlinit cu prisosință, cu foarte multă muncă și talent. Dar, povestea continuă!

Alte articole