Baltă să fie, că broașe sunt! La câte gropi în astfalt avem, dar și lebede ocrotite, s-ar mai putea organiza în Bacău așa ceva? Clujul ne-a luat-o mult înainte! Mai este loc de tineri cu inițiativă? Altceva decât un Untold, dar asemănător, și care să nu fie asimilat zilelor de prăznuire a orașului. Am fost Capitala Tineretului. Atât și gata? Doar plimbări prin centru, cu aruncări de cocarde înainte de a da bacul? Manifestările tradiționale, apreciate, recunoscute… se țin în săli, cu public dedicat, care nu plătește bilet.

Subvenționează cineva. Este corect? Nu! Pentru că nici participanții, care au urcat primii pe scenă, nu au răbdare să stea până la final, să-și susțină colegii. Și atunci, dacă avem Teatrul…. Teatrul de Vară …. Teatrul de Păpuși – clădire dărăpănată, de ce am mai avea nevoie și de Casa de Cultură? Nu vă grăbiți să aruncați cu piatra.

Clasa de teatru a profesorului Ioan Ghelu Destelnica

Dacă tot stă degeaba, Casa de Cultură consumă sau produce? În sala aceea, cu aproape 800 de locuri (dacă se mai puneau și scaune la marile spectacole, capacitatea fiind de 750), nu s-a mai organizat nimic, de ani buni. Chiar dacă pare o poveste, istoria este scrisă tot de oameni. Puțintică aducere aminte, nu strică. Cornel Cepariu s-a aruncat cu capul înainte… în valurile acelor vremuri. Vorba ceia: „să-ți pară rău de ce nu ai făcut!” Nu gândea atât de profund ca acum. Apropo! Am uitat să îl întreb dacă știe să înoate. Era „nebuneala” tinereții și incapacitatea celor cu funcții de a ține pasul cu directorul așa de… tinerel. Eternul conflict dintre generații. De ce să nu profiți!?

Orchestra Plaiurile Bistritei

„Vorbeam de finanțare și cum am făcut rost de decoruri pentru Lacul Lebedelor. Aici, de mare, mare ajutor, mi-a fost un om pe care l-am stimat și l-am apreciat, de o onestitate și o corectitudine desăvârșită. Se numea Iulian Ifrim, contabil șef. Eu habar n-aveam de latura aceasta. Marea calitate a unui economist este să găsească soluții.

Or Ifrim, întotdeauna a găsit soluții ca totul să meargă bine. Eram pe autofinanțare. Dar nu aveam bani pentru atâtea decoruri. Am zis că mă duc la Opera Română. Domnul Iacob, care răspundea de partea culturală la sindicate, a început să râdă. Ce să caut eu acolo. Dar m-am dus. Am intrat la directorul adjunct al operei, Sahim se numea – era armean, și i-am spus ce vrem să facem la Bacău. Ăla stă și se uită la mine, mă ascultă și mă întreabă: tinere, dumneata știi ce-i Lacul Lebedelor? Nu-i Lacul Herăstrău. E balet! E o impietate ce vreți să faceți voi.

Ileana Paduraru si Andrei Lupu

Fiica lui prezenta o emisiune în limba germană la televiziune, în acea vreme. Vă rog doar să veniți să vedeți! Asta a fost tot. Fără să știe nimeni, a trimis pe cineva să asiste la repetiții. Să supervizeze. Vreau să spun că nu mi-a venit să cred. Ne-a oferit tot decorul. A trebuit să trimitem un camion.

După ce au dansat aici, oamenii ăștia au fost chemați și au dansat la Opera Română, cu sala plină. Ileana Păduraru îmi este martoră, puteți să o întrebați. Are și fotografii. Vă dați seama? Erau niște amatori. Aveau alte profesii. Unii erau simpli muncitori. De aceea, nu trebuie să vorbești despre oameni raportat la meseria lor, ci prin ceea ce fac. Dorința lor pentru frumos. Dar accesibilitatea la actul artistic este dată de cei care îndrumă, care deschid porțile pentru așa ceva. O casă de cultură închisă, ce oferă?”

„Dacă m-aș mai naște odată, tot balet aș face!”

Vorbind de bălți, de lac și păsări devenite muze, de ce să nu dau și eu cu bățul, să fac cercuri! Să întreb o lebădă… câți ani are! Știu că nu se cade… dar totuși? La ora când citiți aceste rânduri, luând ca reper data apariției ziarului, Ileana Păduraru este în vacanță. Normal, nu? Lângă o apă, cu un grup de prieteni.

Lacul Lebedelor 1980. Ileana Paduraru si Andrei Lupu

Nu există ani, nu există vârstă! Doar pasiune și multă, multă muncă. Pentru că, la rândul ei, transmite mai departe din tainele acestei arte unor copii care stau și ei cu năsucul în telefon. Trăim în provincie, așa că abordarea este prietenoasă.

„Sunt băcăuancă-băcăuancă, născută la asfalt, cu cheia de gât. Am început baletul la vârsta de 7 ani. Eram fascinată de povestea lebedelor. Muncă de Sisif. Degețele rupte! Atâția ani de muncă, răni și ore de exersat pe poante pentru un vis. S-a împlinit în 1986, când am luat medalia de aur și locul întâi pe țară, cu Moartea Lebedei. Doar 7 minute! Atât durează evoluția pe scenă. Dar ca să ajungi acolo…!”

Ileana Păduraru predă, cu pasiune, cursuri de balet. „Am luat multe premii. Nu mi le mai aduc aminte pe toate. Debutul a fost în 1980, alături de balerinul Andrei Lupu, în Lacul Lebedelor. Am fost și lebădă albă, și lebădă neagră. Solistă în Romeo și Julieta, în Don Quijote, Fântâna din Bakhchisarai, Dans Spaniol… Acum? Mă simt ca la început. Mă mai reazem de bară… Dar când aud muzică, indiferent de ce gen, ritmul…! E ceva în sânge! Trebuie să dau din umăr, din mână… piciorul pleacă singur. Baletul a fost visul meu!”

După Lacul Lebedelor, pus în scenă de Valentin Pieleanu, a urmat Kopelija, alt balet renumit. Aceste reprezentații au fost prezentate ca spectacole de sine stătătoare. Lumea venea să vadă. Cumpăra bilet.

Colectivul de estradă al Casei de Cultură in regia lui Constantin Nadoleanu 1979

Cornel Cepariu: „Nadoleanu ajunsese și el cu Estrada, să prezinte un spectacol extraordinar. Urcau pe scenă în jur de 50-60 de artiști. La Cântarea României, în finala pe țară, oamenii ăștia luau numai locul unu. Mai era și ambițiosul de Val Mănescu, care îl concura pe profesorul Ioan Ghelu Destelnica, de la teatru. El făcând un alt gen de spectacol , în care combina poezia cu muzica. O îmbinare între ce era Cenacul «Flacăra» și teatrul. Îmi aduc aminte de un spectacol care se intitula «Copilul și Floarea». Pentru că am uitat să menționez, aveam și echipă de teatru pentru copii, coordonată de Melania Ghica, care, alături de folclor, era un abonat al emisunilor de televiziune. Mărioara Murărescu era prietena Bacăului!”

Suntem abia la începutul anilor ’80, când începea să se strângă cureaua și, mai ales, autocenzura, avea să ne ducă până la acele manifestări grandioase, cu mii de oameni de pe stadion. La acest capitol, cel mai în măsură să ne povestească este chiar Val Mănescu, într-un număr viitor.

Ansamblul folcloric Plaiurile Bistritei 1980

„Cântarea României” nu era o joacă. Era o competiție de nivel profesionist adresată amatorilor, care nu avea nimic politic în ea la început, prin desfășurare și conținut. Osanalele au început după 1981. Era controlată politic, dar canaliza energia tinerilor, după cele 8-10 ore de muncă, pe acțiuni cu teme patriotice, chiar naționaliste. Nu-i forța nimeni să vină la Casa de Cultură, pentru că oferta era foarte tentantă.

Teatru, muzică, fotografie, film, cercuri literare, șah, go, dansuri, croitorie… peste 30 de activități diverse, la care, dacă erai consecvent și participai – unele includeau și o taxă pentru cursuri – dădeai examen și primeai o diplomă, în baza căreia puteai să-ți cauți un alt loc de muncă.

Era o competiție și foarte multă implicare, atât din partea profesorilor, cât și a cursanților. Era altceva decât erai nevoit să faci atunci, în viața de zi cu zi. Va urma!

Alte articole