Cornel Cepariu avea douăzeci și trei de ani, și deja o funcție de răspundere care cerea multă implicare.Nu erau telefoane mobile, nu era internet. Dar era o dorința firească a întâlnirii, a comunicării directe.

„Prima dată am pus bază pe grupul profesorului Ghelu și oamenii de acolo: Marina Ștefănescu, Dan Ivanovici, frații Cucu, Roxana Macovei… Am mers apoi la maestrul Ion Drăgoi, să vină de la Plaiurile Bistriței cu câțiva instrumentiști, și-i amintesc pe Proboteanu, Spiridon și Babașa. «Cum să cântăm noi, lăutari, într-un cenaclu, pentru copii?».

A fost ceva greu de acceptat. Dar au venit. Ion Drăgoi, el însuși era un spectacol. Dincolo de excepționalul talent – dovadă că și Nicolae Zanfir l-a luat în orchestra lui, cu care a colindat lumea, omul ăsta se transfigura pe scenă. Cânta, dansa, vorbea. Și în momentul când o sală întreagă de elevi l-a aplaudat în picioare, mi-a spus apoi, «ăsta e sentimentul pe care l-am avut când am cântat prima oară în biserică, la Notre Dame. Ceva uluitor!». Lucrul ăsta ne-a încurajat. Cenaclul a devenit un spectacol.

După un an, vine de la Comănești Val Mănescu. Scria poezii, dar avea și predilecție pentru scenariu și regie. Aduceam mereu oameni noi dar în același timp, și spectatori. Gil Ioniță și Nicu Moraru veneau de la Onești. Nu se mai găseau bilete. Veneau de la școli, de la sindicat să le dăm. Îi amintesc pe Dabija de la Aerostar, Răzeșu de la Proletarul, Iurașcu de la Partizanul, și mulți alți președinți de sindicat, care veneau și întrebau ce mai e de făcut. În felul ăsta, am reușit să aducem în Casa de Cultură, în anul 1977, nu exagerez, cam 600-700 de artiști.”

Nu mai aveai loc de atâtea repetiții

Tânărul Cornel Cepariu a mai găsit în Casa de Cultură, un om remarcabil, care din păcate este uitat. Ținea cursuri de balet. „A fost cumva marginalizat datorită, să-i zicem, orientării sale sexuale. Este vorba de Andrei Lupu, care dansase la Opera Română. Cum erau vremurile atunci, omul acesta a fost nevoit să se refugieze la Bacău. Un om deosebit. Balerin care a dansat până a murit, pe la 70 de ani. S-a dovedit a fi, nu numai un dansator excepțional, dar și un pedagog extraordinar. Sigur că tot timpul ni s-a atras atenția asupra orientării lui, dar el nu a făcut niciodată, niciun exces.

Andrei Lupu a fost un mare artist, pe care din păcate Bacăul l-a pierdut, și este lăsat în uitare. Cred că odată, ar trebui scris despre el. Martor îmi este la ce spun eu, un contemporan, activist politic, care a făcut balet, Ileana Păduraru. Cu el, am zis să facem nu numai cursuri. Părinții își trimiteau copiii la balet, să-i vadă că fac ceva. Să organizăm și un spectacol pentru ei.” Andrei Lupu își crease un grup de 70 de dansatori. Erau de toate profesiile. Lucrau ziua și seara făceau repetiții.

Și Mariana Bitang, antrenoarea Nadiei, a dansat aici. Formația de teatru începuse să dea spectacole. Jocul de-a Vacanța, de Mihail Sebastian, a fost celebru și s-a jucat de peste 50 de ori. „Între timp, prieten bun cu Vasile Iacob era Constantin Nadoleanu, la vremea aceea cel mai în vogă cântăreț de muzică latino. A venit ideea să facem și un spectacol de estradă. Ceva la modă atunci. Erau la Deva, la Ploiești – unde era Toma Caragiu, la Constanța – la teatrul Fantasio. Totdeauna spectacolele de estradă au o tematică. Nadoleanu, pe partea de artă modernă, a colaborat pentru acest spectacol cu un tânăr balerin, Valentin Pieleanu de la Opera București, care a montat partea de coregrafie. Ulterior va ajunge coregraf la RAI, în Italia”.

Lacul lebedelor

Când reamintești atâtea nume, atunci mai puțin cunoscute, realizezi ce oameni deosebiți s-au format și s-au întâlnit în acest loc, unii chiar unindu-și destinele. „Andrei Lupu a simțit oleacă de frustrare. Avea concurență. A venit cu propunerea să punem în scenă un fragment din Lacul lebedelor. L-am întrebat, da’ avem potențial? Mi-a spus că după cutremurul din 4 martie 1977, s-a mutat din București, o balerină de la operă. S-a speriat de cutremur și a venit la rude. O cheama Moldovan.

Cu ea, împreună cu Ileana Păduraru – care era o fată venită dintr-o familie extrem de modestă, dar de o ambiție, o dorință și un profil extraordinar – o putem pune în scenă. A făcut repetiții și ne-a prezentat-o. Dar mai avea nevoie de figurație. De unde să îi fac eu rost de atâtea… lebede.

Am stat și m-am gândit. O aveam la echipa de teatru, pe doamna Elena Mengoni Ungureanu, soția antrenorului de la echipa Stiința, care era profesoară la Liceul Pedagogic. Hai s-o întreb pe ea! Mi-a spus că are un grup de fete la dansuri, dar că directoarea nu o să le dea voie. Am rugat-o măcar să le aducă, mai pe șest, să le vadă… Lupu.

Le-a adus. Le-a văzut. Aveau mobilitate și tot ce trebuia. Hai la directoare, la Georgeta Iacobeanu, care era un munte de atitudine și seriozitate. Erau ca la mânăstire fetele alea. Intru la ea. O iau repede! Am venit să colaborăm, vă dăm sala să faceți repetiți, avem nevoie în spectacol… de fete. Primul lucru după ce se uită la mine, mă întreabă «da’ ești căsătorit?» Ce treabă avea una cu alta? «Cum să-ți dau eu un grup de 15 fete, pe mâna dumitale?» Ea nu voia să știe de balet și funduri goale pe scenă. «Dacă una singură aflu că pățește ceva, ai încurcat-o! Nu numai cu mine!» Am rezolvat-o pe asta, dar mai era nevoie și de un profesionist, pentru punerea în scenă. ”

Exista atunci un fel de întrajutorare între instituții, pe plan național. Erau ca un fel de indicații, transmise de la nivel înalt, ca tot ce presupunea mișcare de amatori, să aibă asistență și din partea unor profesioniști.

„Îl invităm la noi pe Peter Korpade, care era directorul Liceului de Coregrafie din Cluj, foarte renumit la vremea aceea, să ne ajute. Un bătrânel simpatic, slăbuț, nu mai venise niciodată în Bacău. Ce a putut să facă omul acesta din niște amatori! Nu numai coregrafie! Era un adevărat maestru. Cu fetele n-au fost probleme. Cu băieții erau! Erau ei musculoși, veniți de la strung, din fabrici. Dar să-i faci să danseze balet? Senzațional!” Mai era nevoie doar de decoruri. De unde bani pentru o asemenea producție, chiar dacă din 1977, Casa de Cultură, exemplu pentru celelalte din țară, ajunsese să se autofinanțeze?

Va urma!

Alte articole