În „Shogun”, cuceritorul roman al lui James Clavell în care eroii viermuiesc prin Japonia medievală a unor tradiții care întemeiază o metafizică specială a ființării, citim:
„- Privește la piatra asta, Anjin-san. Ascult-o cum creşte.
– Poftim ?
– Ascult-o cum crește, Anjin-san. Lasă-ți mintea să zăbovească asupra ei, asupra armoniei pietrei”.
După ce-am citit ,,Shogun”, sufletul mi s-a lipit de simbolistica pietrei, descoperind că piatra este, în varii civilizații, un fel de minune a comuniunii dintre cer și pământ, viața și sacrul, o realitate fără de care sanctuarele omenirii n-ar vibra uman. Piatra este o poveste despre miracolul care, cochetând cu tăcerea, ne dezvăluie mari adevăruri.
Recent, un tânăr artist francez, pe care greșit unii îl cred a fi într-o singură doagă, a petrecut o săptămână în interiorul unui bolovan de vreo douăsprezece tone, încercând să înțeleagă felul înțelept în care gândește piatra.
Artistul i-a mulțumit pietrei pentru găzduire/destăinuiri. The Guardian scrie că oameni cu toate doagele în dotare au sosit pentru a se confesa pietrei și a-i recita poeme…
Dacă unii vor s-asculte dorurile și suferințele unei pietre, mi-am zis, oare de ce administratorii noștri locali și naționali (nu le spun politicieni; ar fi prea mult pentru statutul pe care și l-au încropit mioritico-machiavelic) nu au bunul simț de a ne asculta măcar pe noi? Ei aud, dar nu ascultă.
Dacă ne-ar asculta și ar avea toate doagele la purtător, localitățile în care supraviețuim n-ar mai fi un decor nenorocit doldora de gropi, băltoace, pericole, mafii cu gulere albe, haite de maidanezi, pestilențialitate, sfidare, sărăcie… Nu le cer să stea de vorbă cu piatra. Ar fi un efort metafizic peste puterile lor.
Dar de ce nu stau de vorbă măcar cu noi?
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
