Jurnalistul de investigații Seymour Hersh a publicat un articol referitor la modul în care SUA au programat și distrus conducta Nord Stream. Efectul articolului a fost atât de puternic, încât Casa Alba a ținut să-l contrazică oficial într-o declarație de presă specială. Seymour Myron „Sy” Hersh (născut la 8 aprilie 1937) este un jurnalist de investigație și scriitor politic american. Hersh a câștigat pentru prima dată recunoașterea în 1969 pentru că a dezvăluit masacrul de la My Lai și mușamalizarea acestuia în timpul războiului din Vietnam, pentru care a primit în 1970 Premiul Pulitzer. În anii 1970, Hersh a acoperit scandalul Watergate pentru The New York Times și a dezvăluit Operațiunea Menu, bombardamentul clandestin al Cambodgiei. În 2004, el a raportat despre maltratarea de către armata americană a deținuților din închisoarea Abu Ghraib.
The New York Times a numit-o un „mister”, dar în realitate Statele Unite au executat o operațiune maritimă ascunsă care a fost ținută secretă – până acum!
Centrul de scufundări și salvare al Marinei SUA poate fi găsit într-o locație la fel de obscură precum numele său – pe ceea ce a fost cândva o stradă de țară în orașul rural Panama City, un oraș stațiune în plină expansiune din partea de sud-vest a Floridei, la 70 de mile sud de frontiera cu Alabama. Complexul facilității este la fel de nedescris ca locația sa – o structură de beton murdară post-Al Doilea Război Mondial, care are aspectul unui liceu profesional din partea de vest a Chicago. O spălătorie cu monede și o școală de dans se află peste ceea ce acum este un drum cu patru benzi.
Centrul a antrenat de zeci de ani scafandri înalt calificați pentru scufundări în apă adâncă, care, odată repartizați în unitățile militare americane din întreaga lume, sunt capabili să facă scufundări tehnice pentru a face luctruri bune – folosirea explozivilor C4 pentru a curăța porturile și plajele de resturi sau mine și dispozitive neexplodate – precum și rele, cum ar fi aruncarea în aer a platformelor petroliere străine, distrugerea supapelor de admisie pentru centralele electrice submarine, distrugerea ecluzelor de pe canalele de transport maritime cruciale. Centrul orașului Panama, care se mândrește cu cea de-a doua cea mai mare piscină interioară din America, a fost locul perfect pentru a recruta cei mai buni și cei mai taciturni absolvenți ai școlii de scufundări care au făcut cu succes vara trecută ceea ce fuseseră autorizați să facă la 80 de metri sub suprafața Mării Baltice.
În iunie anul trecut, scafandrii Marinei, care operau sub acoperirea unui exercițiu NATO de la mijlocul verii, larg mediatizat și cunoscut sub numele de BALTOPS 22, au plantat explozivii declanșați de la distanță care, trei luni mai târziu, au distrus trei dintre cele patru conducte Nord Stream, potrivit unei surse care cunoaşte în mod direct planificărea operaţională. Două dintre conducte, care erau cunoscute în mod colectiv sub numele de Nord Stream 1, au furnizat Germaniei și unei mari părți a Europei de Vest gaz natural rusesc ieftin de mai bine de un deceniu. O a doua pereche de conducte, numită Nord Stream 2, fusese construită, dar nu erau încă operaționale. Acum, cu trupele rusești la granița cu Ucraina și cu profilarea celui mai sângeros război din Europa din 1945 încoace, președintele Joseph Biden a văzut conductele ca pe un instrument pentru Vladimir Putin prin care gazul natural îi sprijinea ambițiile sale politice și teritoriale.
Solicitată pentru comentarii, Adrienne Watson, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, a spus într-un e-mail: „Aceasta este o ficțiune complet falsă”.
Tammy Thorp, un purtător de cuvânt al Agenției Centrale de Informații, a scris în mod similar: „Această afirmație este complet și cu totul falsă”.
Decizia lui Biden de a sabota conductele a venit după mai bine de nouă luni de dezbateri extrem de secrete în interiorul comunității de securitate națională a Washingtonului despre cum ar putea fi atins cel mai bine acest obiectiv. În cea mai mare parte a acelei perioade, problema nu a fost dacă să îndeplinească misiunea, ci cum să o îndeplinească fără nici un indiciu clar despre cine era responsabil. Exista un motiv birocratic vital pentru a ne baza pe absolvenții Școlii de Scufundări a centrului operațional din Panama City. Scafandrii din acest punct exterior granițelor Statelor Unite nu sunt membri ai Comandamentului pentru Operațiuni Speciale din America, ale cărui operațiuni ascunse trebuiesc raportate Congresului și informate în prealabil conducerii Senatului și Camerei Reprezentanților – așa-numitul Gang of Eight. Administrația Biden a făcut tot posibilul pentru a evita scurgerile de informații a acestei planificări desfășurate de la sfârșitul anului 2021 și în primele luni ale lui 2022.
Președintele Biden și echipa sa de politică externă – Consilierul pentru Securitate Națională Jake Sullivan, Secretarul de Stat Tony Blinken și Victoria Nuland, Subsecretarul de Stat pentru Politică Externă – au fost vocali și consecvenți în ostilitatea lor față de cele două conducte care șerpuiesc pe fundul Mării Baltice din două porturi diferite din nord-estul Rusiei, lângă granița cu Estonia, trecând aproape de insula daneză Bornholm, cu capăt în nordul Germaniei. Ruta directă, care a ocolit tranzitarea Ucrainei, a fost un avantaj pentru economia germană, care se bucura de o abundență de gaz natural rusesc ieftin – suficient pentru a-și conduce fabricile și a-și încălzi casele, permițând în același timp distribuitorilor germani să vândă excesul de gaz, la un profit foarte bun în toată Europa de Vest.
Acțiunea de sabotaj care poate fi urmărită până în culisele administrației încalcă promisiunile SUA de a minimiza conflictul direct cu Rusia. Așa că secretul era esențial. Încă din primele zile, Nord Stream 1 a fost văzut de Washington și de partenerii săi anti-ruși din NATO ca o amenințare la adresa dominației occidentale a SUA. Holdingul din spatele ei, Nord Stream AG, a fost încorporat în Elveția în 2005 în parteneriat cu Gazprom, o companie rusă cotată la bursă, care produce profituri enorme pentru acționari, dominată de aomeni foarte puternici despre care se știe că sunt în siajul lui Putin. Gazprom controla 51% din companie, patru firme europene de energie – una în Franța, una în Țările de Jos și două în Germania – împărțind restul de 49% din acțiuni și având dreptul de a controla vânzările în aval ale gazelor naturale ieftine către distribuitori locali din Germania și Europa de Vest. Profiturile Gazprom au fost împărțite cu guvernul rus, iar veniturile de stat din gaze și petrol au fost estimate în câțiva ani să se ridice la până la 45% din bugetul anual al Rusiei.
Nord Stream 1 a fost considerat deja ca fiind o vulnerabilitate majoră în fața hegemonismului american, în viziunea NATO și a Washingtonului, iar Nord Stream 2, a cărui construcție a fost finalizată în septembrie 2021, dacă ar fi fost probat de autoritățile germane de reglementare, ar fi dublat cantitatea de gaz ieftin care ar fi fost disponibil Germaniei și Europei de Vest. A doua conductă ar furniza, de asemenea, suficient gaz pentru mai mult de 50% din consumul anual al Germaniei. Tensiunile au crescut constant între Rusia și NATO, susținute de politica externă agresivă a Administrației Biden. Opoziția față de Nord Stream 2 a izbucnit în ajunul inaugurării lui Biden în ianuarie 2021, când republicanii din Senat, conduși de Ted Cruz din Texas, au ridicat în mod repetat amenințarea politică a gazelor naturale ieftine rusești în timpul audierii de confirmare a lui Blinken ca secretar de stat. Până atunci, un Senat unificat a adoptat cu succes o lege care, așa cum i-a spus Cruz lui Blinken, „a oprit [conducta] pe drumul său”. În tot acest timp exista o presiune politică și economică enormă din partea guvernului german, condus atunci de Angela Merkel, pentru a porni și cea de-a doua conductă.
Dar oare Biden ar face față germanilor? Blinken a spus da, dar a adăugat că nu a discutat detaliile opiniilor viitorului Președinte. „Știu convingerea lui puternică că aceasta este o idee proastă, distrugerea Nord Stream 2”, a spus el. „Știu că ne-ar pune să folosim toate instrumentele persuasive pe care le avem pentru a-i convinge pe prietenii și partenerii noștri, inclusiv Germania, să nu mergem mai departe cu acest proiect”. Câteva luni mai târziu, când construcția celei de-a doua conducte se apropia de finalizare, Biden a clipit. În luna mai, într-o schimbare uluitoare, administrația a renunțat la sancțiuni împotriva Nord Stream AG, un oficial al Departamentului de Stat recunoscând că încercarea de a opri conducta prin sancțiuni și diplomație „a fost o muncă pe termen lung”.
În culise, oficialii administrației l-au îndemnat pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski, care se confrunta atunci cu amenințarea unei invazii ruse, să nu critice mișcarea.
Au fost consecințe imediate. Republicanii din Senat, conduși de Cruz, au anunțat o blocare imediată a tuturor nominalizaților pentru politica externă a lui Biden și au amânat adoptarea legii anuale de apărare cu luni bune, până în toamnă. Ulterior, publicația Politico a descris ezitarea lui Biden față de punerea în funcțiune a celei de-a doua conducte ruse drept „o decizie probabil mai mult grava decât retragerea haotică a armatei din Afganistan”.
Administrația era zdruncinată chiar dacă obținuse o amânare din cauza crizei la mijlocul lunii noiembrie, când autoritățile de reglementare din Germania au suspendat aprobarea celei de-a doua conducte Nord Stream. Prețurile gazelor naturale au crescut cu 8% în câteva zile, pe fondul temerilor tot mai mari în Germania și Europa că suspendarea conductei și posibilitatea crescândă a unui război între Rusia și Ucraina ar duce la o iarnă foarte nedorită. Washingtonului nu i-a fost clar de partea cui este Olaf Scholz, proaspăt numit cancelar al Germaniei. Cu câteva luni mai devreme, după căderea Afganistanului, Scholtz a susținut public apelul președintelui francez Emmanuel Macron pentru o politică externă europeană mai autonomă într-un discurs la Praga – sugerând în mod clar mai puțină dependență de Washington și față de acțiunile sale mercuriale. În tot acest timp, trupele rusești s-au acumulat în mod constant și amenințător la granițele Ucrainei, iar până la sfârșitul lunii decembrie, peste 100.000 de soldați erau în măsură să lovească din Belarus, Rusia și Crimeea. Alarma creștea în Washington, inclusiv o evaluare de la Blinken conform căreia numărul de trupe ar putea fi „dublat în scurt timp”. Atenția administrației s-a concentrat din nou pe Nord Stream. Atâta timp cât Europa rămânea dependentă de conductele pentru gaze naturale ieftine, Washingtonul se temea că țări precum Germania vor fi reticente să furnizeze Ucrainei banii și armele de care avea nevoie pentru a învinge Rusia. În acest moment neliniștit, Biden l-a autorizat pe Jake Sullivan să reunească un grup de interagenți pentru a veni cu un plan. Toate opțiunile urmau să fie pe masă.
PLANIFICAREA
În decembrie 2021, cu două luni înainte ca primele tancuri rusești să ajungă în Ucraina, Jake Sullivan a convocat o reuniune a unei forțe operative nou formate din cadrul șefilor de stat major, CIA și Departamentele de Stat și Trezorerie și a cerut recomandări despre cum să răspundă la invazia iminentă a lui Putin. Ar fi prima dintr-o serie de întâlniri extrem de secrete, într-o cameră securizată de la ultimul etaj al vechii clădiri de birouri executive, adiacentă Casei Albe, care a fost și casa Consiliului Consultativ pentru Informații al Președintelui (PFIAB). Au existat discuții obișnuite care au dus în cele din urmă la o întrebare preliminară crucială: recomandarea transmisă de grup către președinte ar fi reversibilă – cum ar fi un alt nivel de sancțiuni și restricții valutare – sau ireversibilă – adică acțiuni cinetice, care nu ar putut fi reversate? Ceea ce a devenit clar pentru participanți, potrivit sursei care cunoaște procesul direct, este că dorința lui Sullivan era cu grupul să vină cu un plan de distrugere a celor două conduse Nord Stream și că ințiativa lui îndeplinea dorințele exprese ale Președintelui.
Pe parcursul următoarelor întâlniri, participanții au dezbătut opțiunile pentru un atac. Marina a propus folosirea unui submarin nou comandat pentru a ataca direct conducta. Forțele aeriene au discutat despre aruncarea de bombe cu siguranțe întârziate care ar putea fi declanșate de la distanță. CIA a susținut că orice ar fi fost făcut, va trebui să fie ascuns. Toți cei implicați au înțeles miza. „Nu sunt lucruri pentru copii”, a spus sursa. Dacă atacul ar fi urmărit până în Statele Unite, „este un act de război”. La acea vreme, CIA era condusă de William Burns, un fost ambasador blând în Rusia, care a servit ca secretar de stat adjunct în Administrația Obama. Burns a autorizat rapid un grup de lucru al Agenției ai cărui membri ad-hoc includeau, întâmplător, pe cineva care era familiarizat cu capacitățile scafandrilor de adâncime ai Marinei din Panama City. În următoarele câteva săptămâni, membrii grupului de lucru al CIA au început să elaboreze un plan pentru o operațiune ascunsă care să folosească scafandri de adâncime pentru a declanșa o explozie de-a lungul conductei.
Se mai făcuse ceva de genul acesta. În 1971, Comunitatea de Informații Americane a aflat din surse încă nedezvăluite că două unități importante ale Marinei Ruse comunicau printr-un cablu submarin îngropat în Marea Ohotsk, pe coasta Orientului Îndepărtat a Rusiei. Telefonul era legat un comandament regional al Marinei de cartierul general de la Vladivostok. O echipă aleasă cu atenție de agenți ai Agenției Centrale de Informații și a Agenției Naționale de Securitate a fost adunată undeva în zona Washington și sub acoperire adâncă a elaborat un plan, folosind scafandrii Marinei, submarine modificate și un vehicul de salvare submarin de adâncime, care a reușit, după multe încercări și erori, în localizarea cablului rusesc. Scafandrii au plantat pe cablu un dispozitiv de ascultare sofisticat care a interceptat cu succes traficul rusesc și l-au înregistrat pe un sistem de înregistrare. NSA a aflat că ofițerii superiori ai marinei ruse, convinși de securitatea legăturii lor de comunicare, au discutat cu colegii lor fără criptare. Dispozitivul de înregistrare și banda lui au trebuit să fie înlocuite lunar, iar proiectul a continuat vesel timp de un deceniu până când a fost compromis de un tehnician civil NSA în vârstă de patruzeci și patru de ani, pe nume Ronald Pelton, care vorbea fluent rusă. Pelton a fost trădat de un dezertor rus în 1985 și condamnat la închisoare. El a fost plătit doar de 5.000 de dolari de către ruși pentru dezvăluirile sale despre operațiune, împreună cu 35.000 de dolari pentru alte date operaționale rusești pe care le-a furnizat și care nu au fost niciodată făcute publice.
Acel succes subacvatic, cu numele de cod Ivy Bells, a fost inovator și riscant și a produs informații neprețuite despre intențiile și planificarea Marinei Ruse. Totuși, grupul de interagenții a fost inițial sceptic față de entuziasmul CIA pentru un atac ascuns la adâncime. Au fost prea multe întrebări fără răspuns. Apele Mării Baltice au fost puternic patrulate de marina rusă și nu existau platforme petroliere care să poată fi folosite ca acoperire pentru o operațiune de scufundări. Ar trebui scafandrii să meargă în Estonia, chiar peste graniță de docurile de încărcare a gazelor naturale ale Rusiei, pentru a se antrena pentru misiune? „Ar fi o ceva a dracu’ de greu!”, i s-a spus agenției. De-a lungul contrelor ăstora, a spus sursa, „unii oameni care lucrează din CIA și Departamentul de Stat au spus: „Nu faceți asta”. Este o prostie și va fi un coșmar politic dacă iese la iveală.” Cu toate acestea, la începutul lui 2022, grupul de lucru CIA a raportat grupului interagenții al lui Sullivan: „Avem o modalitate de a arunca în aer conductele”. Ce a urmat a fost uimitor. Pe 7 februarie, cu mai puțin de trei săptămâni înainte de aparent inevitabila invazie rusă a Ucrainei, Biden s-a întâlnit în biroul său de la Casa Albă cu cancelarul german Olaf Scholz, care, după o oarecare clătinare, se afla acum ferm în echipa americană.
La conferința de presă care a urmat, Biden a spus sfidător: „Dacă Rusia invadează… nu va mai exista un Nord Stream 2. Îi vom pune capăt.” Cu douăzeci de zile mai devreme, subsecretarul Nuland a transmis în esență același mesaj la un briefing al Departamentului de Stat, cu puțină acoperire de presă. „Vreau să fiu foarte clară…”, a spus ea ca răspuns la o întrebare, „…dacă Rusia invadează Ucraina, într-un fel sau altul Nord Stream 2 nu va merge mai departe.”
Câțiva dintre cei implicați în planificarea misiunii conductei au fost consternați de ceea ce ei considerau drept referințe indirecte la atac. „A fost ca și cum ai pune o bombă atomică la pământ în Tokyo și le-ai spune japonezilor că o vom detona”, a spus sursa. „Planul era ca opțiunile să fie executate după invazie și să nu fie făcute publice. Biden pur și simplu nu a înțeles-o sau a ignorat-o.” Indiscreția lui Biden și Nuland, dacă asta a fost, ar fi putut să-i fi frustrat pe unii dintre planificatori. Dar a creat și o oportunitate. Potrivit sursei, unii dintre înalți oficiali ai CIA au stabilit că aruncarea în aer a conductei „nu mai poate fi considerată o opțiune ascunsă, deoarece președintele tocmai a anunțat că o vom face și că știm cum să o facem”.
Planul de a arunca în aer Nord Stream 1 și 2 a fost brusc retrogradat de la o operațiune ascunsă care impunea informarea Congresului la una care a fost considerată o operațiune de informații foarte clasificată cu sprijin militar american. Potrivit legii, sursa a explicat: „Nu mai exista o cerință legală de a raporta operațiunea la Congres. Tot ce aveau de făcut acum era doar să o facă – dar tot trebuia să fie secret. Rușii au supraveghere superlativă a Mării Baltice.” Membrii grupului de lucru al Agenției nu aveau contact direct cu Casa Albă și erau dornici să afle dacă președintele a vrut să spună ceea ce spusese – adică dacă misiunea era acum o încercare. Sursa își amintește gestica lui Bill Burns atunci când spus „O facem!”.
OPERAȚIUNEA Norvegia a fost locul perfect pentru a baza misiunea. În ultimii câțiva ani de criză Est-Vest, armata americană și-a extins foarte mult prezența în Norvegia, a cărei graniță de vest se întinde pe 1.400 de mile de-a lungul Oceanului Atlantic de Nord și se îmbină deasupra Cercului Arctic cu Rusia. Pentagonul a creat locuri de muncă și contracte bine plătite, pe fondul unor controverse locale, investind sute de milioane de dolari pentru a moderniza și extinde instalațiile marinei și ale forțelor aeriene americane din Norvegia. Noile lucrări au inclus, cel mai important, un radar cu deschidere sintetică avansată în nord, care a fost capabil să pătrundă adânc în Rusia și a intrat online exact în momentul în care comunitatea de informații americane a pierdut accesul la o serie de site-uri de ascultare pe distanță lungă din China. O bază de submarine americane recent renovată, care fusese în construcție de ani de zile, devenise operațională, iar mai multe submarine americane au putut acum să lucreze îndeaproape cu colegii lor norvegieni pentru a monitoriza și a spiona o mare reduță nucleară rusă, aflată la 250 de mile la est, pe Peninsula Kola. De asemenea, America a extins considerabil o bază aeriană norvegiană în nord și a livrat forțelor aeriene norvegiene o flotă de avioane de patrulare P8 Poseidon, construite de Boeing, pentru a-și spori spionajul pe distanță lungă asupra tuturor lucrurilor legate de Rusia. În schimb, guvernul norvegian i-a înfuriat pe liberali și pe unii moderați din parlamentul său în noiembrie anul trecut, adoptând Acordul suplimentar de cooperare în domeniul apărării (SDCA). Conform noului acord, sistemul juridic al SUA ar avea jurisdicție în anumite „zone agreate” din nord asupra soldaților americani acuzați de crime în afara bazei, precum și asupra acelor cetățeni norvegieni acuzați sau suspectați că ar interveni în munca de la bază.
Norvegia a fost unul dintre semnatarii originali ai Tratatului NATO în 1949, în primele zile ale Războiului Rece. Astăzi, comandantul suprem al NATO este Jens Stoltenberg, un anticomunist hotărât, care a servit ca prim-ministru al Norvegiei timp de opt ani, înainte de a se muta la înaltul său post NATO, cu sprijinul american, în 2014. El a fost un dur în toate lucrurile legate de Putin și Rusia și care a cooperat cu comunitatea de informații americane încă de la războiul din Vietnam. De atunci s-a avut deplină încredere în el. „El este mănușa care se potrivește mâinii americane”, a spus sursa. Înapoi la Washington, planificatorii știau că trebuie să meargă în Norvegia. „Ei îi urau pe ruși, iar marina norvegiană era plină de marinari și scafandri superbi, care aveau generații de experiență în explorarea foarte profitabilă de petrol și gaze de adâncime”, a spus sursa. De asemenea, se poate avea încredere că vor păstra misiunea secretă. (Norvegienii s-ar putea să fi avut și alte interese. Distrugerea Nord Stream – dacă americanii ar putea reuși – ar permite Norvegiei să vândă mult mai mult din propriul gaz natural către Europa.) La un moment dat, în martie, câțiva membri ai echipei au zburat în Norvegia pentru a se întâlni cu Serviciul Secret și Marina Norvegiană. Una dintre întrebările cheie a fost unde exact în Marea Baltică era cel mai bun loc pentru a planta explozivii. Nord Stream 1 și 2, fiecare cu două seturi de conducte, au fost separate în mare parte de puțin mai mult de o milă, în așezarea lor pe fundul mării spre portul Greifswald din extremul nord-est al Germaniei.
Marina norvegiană a găsit rapid locul potrivit, în apele puțin adânci ale Mării Baltice, la câteva mile de insula Bornholm din Danemarca. Conductele se desfășurau la mai mult de o milă una de cealaltă de-a lungul unui fund mării care avea doar 80 de metri adâncime. Acest lucru ar fi în raza de acțiune a scafandrilor, care, operând pe tipologia de tip vânător de mine norvegian din clasa Alta, s-ar putea scufunda cu un amestec de oxigen, azot și heliu putând transporta încărcături C4 și ale poziționa pe cele patru conducte cu protecție din beton. Ar fi o muncă plictisitoare, consumatoare de timp și periculoasă, dar apele de lângă Bornholm aveau un alt avantaj: nu existau curenți mari de maree, care ar fi îngreunat sarcina de scufundare. Era deci ok.
După un pic de cercetare, americanii și-au dat acordul. În acest moment, grupul obscur de scufundări de adâncime din Panama City a intrat din nou în joc. Școlile de mare adâncime din Panama City, ai căror stagiari au participat la Ivy Bells, sunt văzute ca ceva nedorit de absolvenții de elită ai Academiei Navale din Annapolis, care caută de obicei gloria de a fi desemnați ca militar al SEAL, pilot de luptă sau submarinist. Dacă cineva trebuie să devină un „pantof negru” – adică un membru al comandamentului navei de suprafață mai puțin dorit – există întotdeauna ceva de făcut pe un distrugător, crucișător sau navă amfibie. Cea mai puțin plină de farmec dintre toate este ramura de scufundare pentru minare. Acești scafandri nu apar niciodată în filmele de la Hollywood sau pe coperta revistelor populare. „Cei mai buni scafandri cu calificări de scufundare profundă sunt o comunitate strânsă și doar cei mai buni sunt recrutați pentru operațiune și li se spune să fie pregătiți să fie chemați la CIA din Washington”, a spus sursa.
Danemarca fusese, de asemenea, unul dintre semnatarii originali ai NATO și era cunoscută în comunitatea de informații pentru legăturile sale speciale cu Regatul Unit. Suedia a solicitat aderarea la NATO și și-a demonstrat marea abilitate în gestionarea sistemelor sale subacvatice de sunet și senzori magnetici care urmăreau cu succes submarinele rusești care apăreau ocazional în apele îndepărtate ale arhipelagului suedez și erau forțate să iasă la suprafață.
Norvegienii s-au alăturat americanilor pentru a insista că unii oficiali înalți din Danemarca și Suedia trebuie să fie informați în termeni generali despre posibila activitate de scufundări în zonă. În felul acesta, cineva mai sus ar putea interveni și ține un raport în afara lanțului de comandă, izolând astfel o scurgere de informații care ar fi privit operațiunea asupra conductelor. „Ceea ce li s-a spus și ceea ce știau au fost intenționat diferit”, mi-a spus sursa. (Ambasada Norvegiei, solicitată să comenteze această poveste, nu a răspuns.)
Norvegienii au fost cheia pentru a rezolva și alte obstacole. Marina rusă era cunoscută că poseda tehnologie de supraveghere capabilă să detecteze și să declanșeze mine subacvatice. Dispozitivele explozive americane trebuiau camuflate într-un mod care să le facă să pară sistemului rus ca parte a fundalului natural – ceva ce necesita adaptarea la salinitatea specifică a apei. Iar norvegienii au avut din nou o soluție.
S-a pus întrebarea crucială când ar trebui să aibă loc operațiunea. În fiecare iunie, în ultimii 21 de ani, Flota a 6-a Americană, a cărei navă amiral are sediul în Gaeta, Italia, la sud de Roma, a sponsorizat un exercițiu major NATO în Marea Baltică, care implică zeci de nave aliate din întreaga regiune. Actualul exercițiu, desfășurat în iunie, ar fi cunoscut sub numele de Baltic Operations 22 sau BALTOPS 22. Norvegienii au propus că acesta ar fi acoperirea ideală pentru plantarea minelor. Americanii au oferit un element vital: i-au convins pe planificatorii Flotei a 6-a să adauge programului un exercițiu de cercetare și dezvoltare. Exercițiul, făcut public de Marina, a implicat Flota a 6-a în colaborare cu „centrele de cercetare și război” ale Marinei. Evenimentul pe mare va avea loc în largul coastei insulei Bornholm și va implica echipe NATO de scafandri care plantează mine, echipe concurente care folosesc cea mai recentă tehnologie subacvatică pentru a le găsi și distruge. A fost atât un exercițiu util, cât și o acoperire ingenioasă. Băieții din Panama City își puteau face treaba și explozivii C4 ar fi fost pe poziție până la sfârșitul BALTOPS22, cu cronometrele setate la 48 de ore. Toți americanii și norvegienii ar fi dispărut de mult de-acolo când ar fi survenit prima explozie. Zilele se numărau invers. „Ceasul ticăia și eram aproape de misiune îndeplinită…”, a spus sursa.
Iar apoi, Washingtonul a căzut pe gânduri. Bombele aveau să fie instalate în timpul BALTOPS, dar Casa Albă s-a îngrijorat că o fereastră de două zile pentru detonarea lor ar fi prea aproape de sfârșitul exercițiului și ar fi evident că America a fost implicată. Așa că s-a venit cu o nouă solicitare: „Pot oamenii de pe teren să vină cu vreo modalitate de a arunca conductele mai târziu la comandă?”. Unii membri ai echipei de planificare au fost supărați și frustrați de aparenta indecizie a Președintelui. Scafandrii din Panama City exersaseră în mod repetat să planteze C4 pe conducte, așa cum ar fi făcut-o în timpul BALTOPS, dar acum echipa din Norvegia a trebuit să găsească o modalitate de a-i oferi lui Biden ceea ce își dorea – capacitatea de a emite un ordin de execuție cu succes la un moment dat. La alegerea lui. A fi însărcinat cu o schimbare arbitrară, de ultimă oră, era ceva obișnuit pentru CIA. Acest lucru doar a reînnoit preocupările împărtășite de unii cu privire la necesitatea și legalitatea întregii operațiuni. Ordinele secrete ale președintelui au evocat, de asemenea, dilema CIA în zilele războiului din Vietnam, când președintele Johnson, confruntat cu creșterea sentimentului antirăzboi, a ordonat agenției să-și încalce statutul – care îi împiedica în mod special să opereze în interiorul Americii – spionând liderii antirăzboi pentru a vedea dacă erau controlați de Rusia comunistă.
În cele din urmă, Agenția a acceptat și de-a lungul anilor 1970 a devenit clar cât de departe fusese dispusă să meargă. Au existat dezvăluiri ulterioare din ziare în urma scandalurilor Watergate despre spionajul Agenției asupra cetățenilor americani, implicarea acesteia în asasinarea liderilor străini și subminarea guvernului socialist al lui Salvador Allende. Aceste dezvăluiri au condus la o serie dramatică de audieri la mijlocul anilor 1970 în Senat, conduse de Frank Church care a arătat clar că Richard Helms, directorul CIA la acea vreme, a acceptat că avea obligația de a face ceea ce a vrut Președintele, chiar dacă asta însemna încălcarea legii. Într-o mărturie nepublicată, cu ușile închise, Helms a explicat cu tristețe că „aproape că faci ceva sfânt” la ordinele secrete ale unui președinte. „Fie că este corect sau nu, CIA funcționează în conformitate cu reguli diferite decât orice altă entitate ce poate fi sub controlul Guvernului.” În esență, le spunea senatorilor că el, în calitate de șef al CIA, a înțeles că a lucrat pentru „Coroană” și nu pentru Constituție.
Așa că americanii care lucrau în Norvegia au funcționat în aceeași dinamică și au demarat cu respect cercetările pentru noua problemă – cum să detoneze de la distanță explozivii C4 la ordinul lui Biden. A fost o misiune mult mai solicitantă decât au înțeles cei de la Washington. Echipa din Norvegia nu avea cum să știe când Președintele ar putea apăsa butonul. Ar fi în câteva săptămâni, în multe luni sau în jumătate de an sau mai mult? Explozibilul C4 atașat conductelor ar fi putut fi declanșat de o geamandură sonar aruncată de un avion în scurt timp, dar procedura ar fi implicat cea mai avansată tehnologie de procesare a semnalului. Odată puse la locul lor, dispozitivele de sincronizare întârziate atașate la oricare dintre cele patru conducte ar fi putut fi declanșate accidental de amestecul complex de zgomote de fond oceanice de-a lungul Mării Baltice cu trafic intens – de la nave apropiate și îndepărtate, foraje subacvatice, evenimente seismice, valuri și chiar de creaturi maritime. Pentru a evita acest lucru, geamandura sonar, odată așezată, ar emite o secvență de sunete tonale unice de joasă frecvență – la fel ca cele emise de un flaut sau de un pian – care ar fi recunoscute de dispozitivul de cronometrare și, după orele prestabilite de întârziere ar fi declanșat explozivii.
„Vrei un semnal suficient de robust încât niciun alt semnal să nu poată trimite accidental un puls care a detonat explozivii!”, mi-a spus dr. Theodore Postol, profesor emerit de știință, Tehnologie și Politică de Securitate Națională la MIT. Postol, care a servit ca consilier științific al șefului operațiunilor navale al Pentagonului, a spus că problema cu care se confruntă grupul în Norvegia din cauza întârzierii lui Biden este una care ține de hazard: „Cu cât explozivii sunt mai mult în apă, cu atât ar exista un risc mai mare de apariție aleatorie a unui semnal care ar detona bombele.”.
Pe 26 septembrie 2022, un avion de supraveghere P8 al Marinei Norvegiene a efectuat un zbor aparent de rutină și a aruncat o geamandură sonar. Semnalul s-a răspândit sub apă, inițial către Nord Stream 2 și apoi către Nord Stream 1. Câteva ore mai târziu, explozivii de mare putere C4 au fost declanșați și trei dintre cele patru conducte au fost scoase din funcțiune. În câteva minute, bulele de gaz metan care au rămas în conductele închise au putut fi văzute răspândindu-se pe suprafața apei și lumea a aflat că a avut loc ceva ireversibil.
DEZNODĂMÂNTUL
Imediat după bombardamentul conductei, presa americană a tratat-o ca pe un mister nerezolvat. Rusia a fost citată în mod repetat ca un probabil vinovat, stimulată de scurgerile calculate de la Casa Albă – dar fără a stabili vreodată un motiv clar pentru un astfel de act de autosabotaj. Dacă rușii, de ciudă nu ar mai fi dorit să dea gaz Europei, ar fi oprit pur și simplu robinetul.
Câteva luni mai târziu, când s-a constatat că autoritățile ruse obțineau în liniște estimări pentru costul reparației conductelor, New York Times a descris știrea ca fiind „teorii complicate despre cine se afla în spatele” atacului. Niciun ziar american important nu a săpat spre amenințările anterioare la adresa conductelor făcute de Biden și Nuland, Subsecretarul de Stat. Deși nu a fost niciodată clar de ce Rusia ar încerca să-și distrugă propria conductă profitabilă, o rațiune mai grăitoare pentru acțiunea președintelui a venit de la secretarul de stat Blinken.
Întrebat la o conferință de presă în septembrie anul trecut despre consecințele agravării crizei energetice din Europa de Vest, Blinken a descris momentul ca fiind unul potențial bun: „Este o oportunitate extraordinară de a elimina odată pentru totdeauna dependența de energia rusă și astfel, de a îndepărta de Vladimir Putin arma energiei ca mijloc de a-și promova planurile imperiale. Acest lucru este foarte semnificativ și oferă o oportunitate strategică extraordinară pentru anii următori, dar între timp suntem hotărâți să facem tot ce ne stă în putință pentru a ne asigura că consecințele tuturor acestor lucruri nu sunt suportate de cetățenii din țările noastre sau, de altfel, in jurul lumii.”
Ulterior, Victoria Nuland și-a exprimat satisfacția față de dispariția conductelor. Depunând mărturie la o audiere a Comisiei de Relații Externe a Senatului, la sfârșitul lunii ianuarie, ea i-a spus senatorului Ted Cruz: „La fel ca tine, sunt și cred că Administrația este foarte mulțumită să știe că Nord Stream 2 este acum o bucată de metal pe fundul mării.”
Sursa dezvăluirilor a avut o viziune mult mai orientată spre decizia lui Biden de a sabota mai mult de 2500 de kilometri de conductă Gazprom pe măsură ce se apropia iarna. „Ei bine”, a spus el, vorbind despre președinte, „trebuie să recunosc că tipul are coaie. A spus că o va face și a făcut-o.” Întrebat de ce credea că rușii nu vor răspunde, el a spus cinic: „Poate că își doresc capacitatea de a face aceleași lucruri. A fost o poveste frumoasă!”, a continuat el, „În spatele ei a fost o operațiune secretă care a plasat experți în domeniu și echipamente care-au fost declanșate de un semnal codat. Însă singurul defect al întregii operațiuni a fost decizia de a o face.”
Articol de Seymour Hersh, tradus de Călin Tudose
