Un nod rutier spectaculos va fi construit la sud de Pașcani, conectând autostrăzile A7 și A8. Proiectul, semnat deja și pregătit pentru construcție, va fi realizat de grupul de firme UMB, care lucrează pe o mare parte din autostrada A7.

Documentația tehnică aferentă nodului rutier a fost analizată de Apix.ro și arată că acesta va fi de tip turbion și va include 8 bretele, 12 pasaje și 5 podețe de mici dimensiuni.

Nodul acoperă o zonă în suprafață totală de peste 220 de hectare și va fi o realizare inginerească de amploare.

Bretelele vor avea o rază cuprinsă între 400 și 600 metri, cu viteza de proiectare de 80 km/h. Construirea nodului va duce la relocarea unui drum județean (DJ208L) și se va întinde pe circa 2 km.

Nodul rutier va fi un reper important în peisajul autostrăzilor din România și va asigura o traversare sigură și rapidă a zonei pe benzi de circulație cu o viteză considerabilă.

Peste 600 de elevi de la Școala Gimnazială „Mihail Sadoveanu” din Bacau si-au felicitat mămicile intr-un gest inedit.

Este vorba despre confecționarea unor felicitări din hârtie colorată, acuarelă și creion cu care s-a îmbrăcat gardul scolii.

Micuții au decis sa împodobească perimetrul unității de invățământ în pauza mare, astfel încât la finalul programului, fiecare mămică sa-si descopere surpriza făcută de propriul copil.

„Inițiativa aparține copiilor, care alături de invatatori și diriginți au ales sa facă aceasta surpriză mamelor care le sunt mereu alături”, a afirmat profesoara Carmen Busuioc, directoarea scolii.

Astazi, cu ocazia zilei de 8 Martie, polițiștii rutieri, cu sprijinul Generali Asigurări, au fost prezenți în mijlocul comunității, unde au oferit flori și mărțișoare, doamnelor și domnișoarelor aflate în trafic.

Acțiunea polițiștilor s-a desfășurat atât în municipiul Bacău, cât și pe DN 2- E 85 doamnele și domnișoarele participante la traficul rutier, fiind ”sancționate” cu flori și mărțișoare.

Astfel, polițiștii au încercat să le însenineze ziua cu ofloare, un zâmbet și voie bună.

· urarea „Purim fericit” a fost făcută la Sinagoga „A. A. Rosen”, unde a fost marcată sărbătoarea de Purim

Rabinul Iașilor și Moldovei, Yehoshua Aronovich, a fost din nou oaspetele Comunității Evreilor din Bacău, la Sinagoga „A. A. Rosen”, la sărbătoarea de Purim. Rabinul a venit împreună cu președinta Centrului Comunitar Evreiesc din Iași, Ina Vladkovski, și cu secretarul Centrului, Albert Lozneanu.

Oaspeții s-au întâlnit, astfel, și cu primarul Bacăului, Lucian Stanciu Viziteu, dar și cu președinții asociațiilor minorităților etnice din județ – Mihaela și Ulrich Brunhuber – de la Forumul Democrat al Germanilor din Bacău, Silviu Niță – Comunitatea italiană și Doru Tănase – Asociația Europeană a Romilor pentru Progres și Promovare Interculturală Bacău. Au fost prezenți și Dănuț Voicu – președinte și Petru Done – secretar de la Filiala Bacău Cultul Eroilor, consilierul județean Ilie Bîrzu și preotul Paraschiv Banciu, de la Biserica Inspectoratului Județean de Jandarmi.

Sărbătoarea a fost deschisă de președintele Comunității Evreiești din Bacău, Hainrich Brif, care a explicat ce este sărbătoarea Purim, celebrată în fiecare an, în funcție de calendarul ebraic, în a 14-a zi a lunii ebraice Adar (a șasea lună a anului ecleziastic și a douăsprezecea lună a anului civil în calendarul ebraic), „a doua zi după victoria evreilor asupra dușmanilor”, și de ce se lecturează cu această ocazie una dintre cărțile bibliei ebraice, Meghilat Ester (Cartea Esterei).

Povestea sărbătorii Purim a fost dezvoltată și de această dată, într-o savuroasă exprimare în limba română, chiar de rabinul Yehoshua Aronovich, în pilde interesante și profunde despre viață și sensurile existenței oamenilor. Rabinul a vorbit pe larg despre cele patru porunci specifice Purimului: să se asculte citirea publică a cărții, să se organizeze o masă festivă, să se dea mâncare și daruri apropiaților și să se facă milostenie cu cei nevoiași.
În fiecare an – cred evreii -, de Purim se poate înfăptui câte un miracol pentru fiecare om credincios, dacă se citește Meghilat Ester, pentru că oricine poate avea probleme de rezolvat”.

Rabinul Yehoshua Aronovich le-a urat, la final, tuturor „Purim sameah!” (Purim fericit!). Ester a ajuns, cu peste 2.300 de ani în urmă, soția împăratului Achashverosh al Persiei și a salvat de la nimicire evreii din acest imperiu, nimicire plănuită de Haman Nelegiuitul, marele vizir al împăratului.

Sărbătoarea Purim este una veselă și este caracterizată prin recitări publice din Cartea Esterei (keriat ha-megillá), zi în care se oferă reciproc alimente și băuturi (mishloach manot), pomană pentru săraci (mattanot la-evyonim) și o masă de celebrare (se’udat Purim). Alte obiceiuri includ băutul vinului, purtarea de măști și costume, și sărbătoriri publice.

Astfel, și în Bacău ziua de Purim a fost una veselă, în care a cântat frumoase melodii evreiești Corul de tineret „Shalom” al Comunității Evreiești, dirijat de Mariana Herman. Participanții s-au prins și într-un dans specific și au gustat, apoi, bucate tradiționale.
Anul 2023 în care s-a sărbătorit Purim este în calendarul evreiesc anul 5783.

S-a cunoscut din plin Ziua Internațională a Femeii. Orașul a fost împânzit de o explozie de culoare de la florile aduse spre vânzare într-o zi magică. Și e limpede că a fost o zi magică, mai ales pentru că am văzut o mulțime de băcăuani cu buchete de flori. De la domni remarcabili care duceau cu mândrie flori, la elevi care mergeau spre școală cu buchete de flori, până la unii care se vedeau că nu sunt în elementul lor având în posesie un buchet de flori – un fel de Grinch al lui 8 martie, care așteaptă doar ziua de 44 de pahare. Un pic de răbdare…

Cât a costat un buchet de flori

În altă ordine de idei, aproape că nu a existat colț sau intersecție unde să nu se fi vândut flori de 8 martie. Flori. Multe flori. Și de toate felurile și de toate culorile. De la zambile roz și albastre la lalele –albe, roșii, roz, galbene, etc- la frezii și trandafiri. Să ajungi acasă fără un buchet de flori și să spui că n-ai știut de care să iei a fost crimă curată. Nici prețul nu a fost un impediment. Un fir de frezie sau de lalea, cel mai ieftin era 5 lei. Zambila de la 12 lei firul la 15 lei la ghiveci – deși zilele trecute era și 10 lei ghiveciul – iar un fir de trandafir pleca de la 10 lei. Cât despre buchete sau aranjamente, acestea costau în funcție de mărime dar și de cât de ochioase erau. Așa că puteai să iei și un buchet simplu de 15 lei, dar și un aranjament la 250. Dar…intenția contează.

Cum să vinzi flori în versuri

Fără îndoială, ziua de 8 martie rămâne cea mai importantă din an pentru florari. Sau pentru cei care le comercializează. Și asta pentru că este ziua în care se vând cele mai multe flori. E greu de făcut un calcul, dar am putea face niște estimări pentru a realiza fenomenul. Și spunem așa. Conform ultimilor statistici, municipiul Bacău are 175.500 de persoane. Dacă doar un sfert dintre ei, adică 43.875 de persoane, ar cumpără măcar câte o floare de 5 lei, asta ar însemna un volum de vânzare de 219.375 de lei. Dar sunt foarte puțini pe cei care i-am văzut doar cu o floare. Sigur, totul e interpretabil. Dincolo de aceste cifre stau cei care vând florile. Fiind așa de mulți nu ne putem imagina decât că sunt vânzători de ocazie. Ca drept dovadă, în fața unei florării, un cetățean transformat în precupeț de flori își „ademenea” clienții în versuri: „Arată că ești domn cu stare și oferă-n dar o floare!” și multe altele… În altă parte am văzut „clienți falși”. Adică vindeau flori oamenilor lor să lase impresia că acolo se vinde cel mai bine. Și multe alte tehnici de vânzare. Până una-alta, florile au făcut Legea de 8 Martie.

Un pod istoric construit în timpul domniei lui Ștefan cel Mare va fi salvat de la distrugere și va fi restaurat de specialiști în colaborare cu voluntari începând din această toamnă.

Podul are o lungime de 14 metri și o înălțime la coronament de aproape 6 metri și a fost construit peste pârâul Garbovanul, la câțiva kilometri de Onești, într-un loc încărcat de istorie. Podul este legat de numele marelui domnitor și se află în apropierea bisericii unde se află rădăcina Stejarului din Borzești, un alt obiectiv istoric important din zonă.

Acesta a fost construit în anul 1495, pe timpul lui Ștefan cel Mare, și se spune că era folosit ca drum de sare. Restaurarea este inițiată de asociația Ambulanța pentru Monumente Istorice Transilvania Sud și va fi o lucrare de anvergură, ce va necesita experți și meșteri pricepuți.

„Mai sunt diverse monumente istorice, biserici și conace cu vechime amplasate în zonă. Podul lui Ștefan cel Mare se poate încadra în zonă, având în vedere biserica de la Borzești, care este ctitorită de Ștefan cel Mare, legată de legenda stejarului din Borzești și a prietenului său din copilărie, Mitruț”, a declarat pentru TVR Simona Drob, directorul Direcției pentru Cultură, Bacău.

Le vedem în fiecare zi pe stradă, citim despre ele sau ne uităm la știri când mai apar în avalanșa informațiilor. Prea puțin! Fac parte din indentitatea noastră locală și avem datoria să le spunem că datorită lor suntem. Aceste prea puține fragmente de istorie mai mult ori mai puțin îndepărtată își vor rostul ca plecăciune simplă, sinceră și adevărată. Lor, doamnelor și domnișoarelor, care ne îndură în viețile lor le datorăm nu doar recunoștința de fiecare zi, ci și acea înclinare în fața celor care le preced. Vouă, tuturor, flori și puțină aducere aminte!

Măruca – Prințesa năbădăioasă de la Tescani

Pe Maria Tescanu Rosetti lumea o considera cea mai frumoasă prinţesă din aristocrația României la începutul secolului XX și s-a bucurat de prietenia reginei Maria. Născută în 1878 în casa boierilor de Tescani, se mărită de tânără – la doar 18 ani – cu superbogatul prinț Mihail Cantacuzino. Numai că soțul își face de cap chiar și cu sora nevestei, așa că mariajul nu merge prea bine. Vorbele vremii spun că, prin 1907, prințesa moldavă începe o idilă cu George Enescu, probabil pentru a compensa dezamăgirile conjugale. Numai că muzicianul pleacă din țară și îi provoacă o Mărucăi o mare dezamăgire, atât de mare încât se aruncă într-o pasională relație cu filozoful Nae Ionescu, care durează ani buni, până pe 5 iulie 1933. Despărţirea îi provoacă prințesei o depresie adâncă, însoțită de o tentativă de sinucidere. Cum? Turnându-și acid pe față! Un gest de neînțeles pentru o femeie ce era obsedată de frumusețea ei. A urmat o perioadă neagră. Autoizolată și refuzând hrana, Maria Tescanu este îngrijită de… Enescu, revenit în viața ei, inclusiv prin achitarea cheltuielilor medicale. După destulă vreme, prinţesa şi-a revenit şi – în 1937 – s-a căsătorit cu marele compozitor. Pe timpul războiului, cei doi au rămas în România, dar apoi s-au retras la Paris, unde Enescu moare în 1955, iar Măruca se mută în Elveţia. La 22 decembrie 1968, se stinge şi Măruca și este înmormântată lângă soţul său în cimitirul  parizian „Pere Lachaise“. Ca o ironie tristă, pe piatra de mormânt nu apare titlul de prinţesă.

„Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul ei plac, fără să-i pese de critici. Măruca avea manii şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric. Îi plăcea să ne adune acasă la ea. Ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii.“

Regina Maria

Elena Cancicov, dăscălița care s-a sacrificat în război

Născută într-o familie ce face cinste Bacăului, Elena Cancicov a fost una dintre personalitățile care a contribuit la adevărata reformă a învățământului românesc la începutul secolului XX. Împreună cu tatăl și frații săi Vasile și Alexandru, Elena Cancicov s-a aflat în anul 1893 printre primii ctitori ai bibliotecii băcăuane Costache Sturdza. După absolvirea școlii primare și a Externatului de Fete din Bacău, în perioada 1894-1897 a urmat cursurile Facultății de Științe din Iași, beneficiind de o bursă din Fondul Adamachi al Academiei Române.Colaboratoare a ministrului Spiru Haret, a pus în practică gândirea acestuia prin înființarea primelor grădinițe de copii din România – inclusiv prima grădiniță particulară din Bacău, în 1905 – și aducerea copiilor de la țară în învățământul primar.  S-a înrolat în 1916 ca soră de caritate a Crucii Roșii și a îngrijit soldații la Spitalul militar de răniți Nr. 360 București, unde ”entuziastă, a muncit aici cu râvnă și abnegație”, conform documentelor epocii. După retragerea în Moldova, spitalul unde lucra Elena Cancicov a fost mutat mai întâi la Tecuci și, ulterior, la Iași. La Tecuci, s-a îmbolnăvit de o formă mai gravă de febră recurentă și pe fondul istovirii ei, nu s-a putut recupera suficient. După un drum dificil de două săptămâni, spitalul a fost mutat la Iași, unde boala surorii de caritate s-a agravat. A murit la 21 ianuarie 1917 și a fost înmormântată la Cimitirul Eternitatea din Iași.

„Dacă societatea românească, azi, nu trăiește în primul  rând o criza politică sau economică, ci o criză de sens, asta vine din faptul  că nu știm să ne cultivăm așa cum trebuie eroii și de aceea, în legatură cu istoria recentă, nu ne asumăm reperele morale pe care le înfățișează aceste biografii.  Printre ele sunt zeci de femei care au luptat în rezistența anticomunistă, sunt femei care sunt eroine ale războaielor mondiale, sunt femei care au fost dechizătoare de drumuri în domenii dintre cele mai diverse, de la pilotaj la știință. Printre acestea este și Elena Cancicov, care și-a dus viața cu discreție, care și-a pus viața în slujba celorlalți și a cărei moarte este exemplară prin dăruirea ei și prin faptul că, până în ultima zi, ea a luptat pentru ceilalti, singurul ei regret, atunci când s-a stins, fiind acela ca nu mai poate fi să fie de folos. Acesta este și motivul pentru care socotesc că cel mai frumos mod în care putem omagia femeia română este să omagiem eroinele pe care româncele le-au dat.”

Varujan Vosganian., la lansarea cărții „Eroina Elena Cancicov si genealogia neamului sau” scrisă de doamna profesor Elena Ungureanu

Amorul oltenesc al Zeiței de la Montreal

Nadia Elena Comăneci (după numele întreg) a dat peste cap notarea în gimnastică după ce a obligat arbitrii Olimpiadei din 1976 să inventeze nota 10 pentru ea. Adică perfecțiunea! A câștigat cinci medalii olimpice de aur, fiind considerată una dintre cele mai bune sportive ale secolului XX și una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii, din toate timpurile. A început drumul spre celebritate sub mâna (uneori aspră inclusiv în lovituri!) a lui Béla Károlyi și a soției acestuia, Márta Károlyi. Cei doi care au emigrat în Statele Unite, unde pur și simplu au inventat acest sport, chiar dacă le-au fost reproșate metodele dure de antrenament și comportamentul abuziv față de gimnaste. Dar să revenim la Nadia. După retragere a fost (im)pusă în tot felul de funcții onorifice, dar celebritatea și grația femeii ce a devenit au stârnit interesul bărbaților. Se spune neconfirmat că prin anii 80, Nadia ar fi avut o relație cu Nicu Ceauşescu, dar şi cu de Ştefan Bănică junior. Dar singura probă despre o relație sentimentală este legată de un fotbalist celebru, de la Craiova Maxima. ”Zeița de la Montreal” a fost fotografiată pe 16 martie 1983 în vestiarul echipei de fotbal din Craiova. Fotografia a fost realizată după ce formația din Bănie a învins-o pe Kaiserslautern, cu 1-0, rezultat în urma căruia s-a calificat în semifinalele Cupei UEFA. Dar șoc și groază pentru regimul Ceaușescu – în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1989 Nadia a trecut ilegal granița spre Ungaria și a cerut azil politic în SUA. În 1994, s-a logodit cu gimnastul american Bart Conner și s-a întors în țară pentru prima dată de la plecare, iar în 1996 s-au căsătorit în România. Comăneci și Conner s-au căsătorit în România în luna aprilie a anului 1996.

”La momentul respectiv au venit personalități. Iar Nadia, pentru România, a fost și va rămâne un simbol. Plus faptul că, atunci, ea îl plăcea pe Geolgău, iar Gheorghiţă Geolgău o plăcea pe ea. Și Partidul Comunist se gândea, la acel moment, și la o eventuală căsătorie. Cam așa au stat lucrurile.”

Aurel Țicleanu, fost fotbalist la Universitatea Craiova

Furtuna Olga din Oituz față în față cu Regina

Olga Maria Tudorache a venit fericit pe lume la 11 octombrie 1929, în Oituz, fiica pilotului Eusebiu Tudorache, mort la 33 de ani într-un accident de aviație. A copilărit în casa parohială a bisericii din Oituz, construită de bunicul său, preotul comunei. Sute și sute de roluri în teatru, film și televiziune i-au confirmat talentul impetuos și, în același timp, delicat. Forța emanată doar dintr-o privire era mereu îmblânzită de nuanțarea silabei rostită întru emoție. Iar rostul la fel de mare al Doamnei Olga a fost cel de dascăl, descoperind, modelând și ridicând talentul adevărat. Viața personală nu a fost foarte fericită, căsătoria cu actorul Cristea Avram (frumușelul din filmul ”Toate pânzele sus!”) sfârșindu-se odată cu fuga acestuia în America pe vremea comuniștilor.

 “Din Oituz am plecat la un an. Tatăl meu era pilot și a murit într-un accident de avion. Are mormântul în Cimitirul  Eroilor din Primul  Război Mondial. La patru ani, am primit-o, cu flori, pe Regina Maria, chiar acolo, la intrarea cimitirului  în care e tatăl meu. Tata a plecat cu flotila la Cluj, apoi la Buzău, iar, în cele din urmă, la Iași. Avea 35 de ani când a murit, iar mama a rămas văduvă la 33 de ani. Draga mea mamă a trăit până la 91 de ani”.

Olga Tudorache

Mihaela Melinte își apără demn statutul de campioană 

Nu mai e mult, pe 27 martie, până când Mihaela Melinte va mai avea ceva de sărbătorit. Antrenându-se de  la de 11 ani,  a fost multiplă campioană națională, deținătoare a recordului național, campioană mondială din 1998 și europeană din 1998. Are opt recorduri  mondiale între 1994-1999. Este cel mai de succes antrenor de atletism în ultimii ani, pregătind-o pe Bianca Ghelber, campioana europeană din 2022 la aruncarea ciocanului. În fabuloasa carieră, Meli a primit prea multe lovituri de… ciocan, iar acest adevărat ”cruciat” al sportului băcăuan care este Dan Sion le-a sintetizat perfect după ce această mare antrenoare a fost lipsită de onorurile olimpice: ” În 2000 i s-a făcut o nedreptate mare cât stadionul din Sydney. A fost scoasă din concurs chiar de pe stadion, cu doar câteva minute înainte de începerea probei de aruncare a ciocanului. Totul, pentru un presupus caz de dopaj. Astfel, în loc să câștige o medalie olimpică, campioana lumii la aruncarea ciocanului de la acea vreme, Mihaela Melinte s-a ales cu o via crucis care i-a compromis cariera. Chiar dacă ulterior s-a demonstrat că laboratorul care prelucrase probele de urină ale lui „Meli” era unul cu mari probleme, nimic nu a mai fost ca înainte pentru atleta băcăuană. În 2021, Mihaela Melinte are parte de o nouă nedreptate. Tot în cheie olimpică, însă de data aceasta, ca antrenoare. Deși are doi sportivi calificați la Jocurile Olimpice ce vor începe luna aceasta, la Tokyo (aruncătoarea de ciocan Bianca Ghelber și sulițașul Alexandru Novac), „Meli” nu-i va putea însoți pe aceștia la concursurile din Japonia. COSR nu a inclus-o pe antrenoarea de la SCM Bacău  în delegația pentru Tokyo. Bine că a fost loc pentru zeci de oficiali!” Dar, orice ar fi, Mihaela Melinte Trebuie ținută și susținută în Bacău, altfel va face performanță oriunde altundeva!

„Este o mare bucurie să fii recompensat cu o asemenea distincție; te face să simți că toate sacrificiile, toate eforturile și toată munca nu s-au dovedit în zadar. Mă obișnuisem să fiu aleasă antrenoarea anului în atletismul românesc pentru că asta s-a întâmplat și în 2021 și în 2022, dar să primești titlul de cea mai bună antrenoare din întreg sportul românesc este cu adevărat ceva wow! Sper să nu fie și ultima dată când cuceresc acest trofeu.”

Mihaela Melinte, pentru „Deșteptarea”

Gabriela Firea are rău de înălțime, dar nu în politică

Gabriela (Vrânceanu) Firea este, fără îndoială, modelul succesului public provenit din Bacău. Jurnalist cu impact și audiență, politician confirmat prin reușite măcar electorale, a pornit dintr-o familie modestă de pe strada Letea, fiind al doilea dintre cei patru copii ai familiei Vrânceanu. Mama, Veronica, era vânzătoare și tatăl muncitor necalificat, pe șantier. Cel mai probabil, anii de liceu de la IRAV – Liceul Industrial 1 (actualul Liceu ”Henri Coandă”) i-au pus bazele viitoarei cariere, iar șansa poartă numele profesorului Gheorghe Iorga. Dascălul a avut încredere în ambițioasa și mintoasa Gabriela, pe care a ajutat-o inclusiv prin meditații gratuite pentru a intra la facultate. Iar actualul  ministru al Familiei și Egalității de Șanse în guvernul  Nicolae Ciucă se pare că nu a uitat mâna întinsă dezinteresat și mai ține legătura cu fostul profesor, chiar dacă a fost purtătoare de cuvânt și secretar de stat, șefă a Departamentului pentru Comunicare din cadrul Guvernului Mugur Isărescu, senator de două ori și acum ministru. După decesul primului soț, Firea s-a recăsătorit în 2010 cu Florin Pandele, primarul comunei Voluntari din Ilfov, cu care are doi copii.

”Am invitat-o să vizităm catedrala din Voluntari, mi-a spus că are rău de înălţime. Până la urmă a venit. Pe catedrală mi-a spus că s-a întâmplat ceva cu ea. Am ţinut-o de mână şi i-am dat curaj. În acel moment s-a deschis o mică portiţă în relaţia noastră. Apoi am început să-i trimit mai multe sms-uri. Iniţial nu mi-a răspuns la ele, dar am fost insistent.”

Florentin Pandele, soțul Gabrielei Firea și primarul comunei Voluntari

Alina Ștefania Banu este asistent-șef la Serviciul de Ambulanță Județean Bacău, de trei ani și jumătate. Mai precis, de la 1 august 2019. Într-o viață de asistent medical, a contribuit direct la salvarea a mii de vieți. Este dedicată total muncii sale, colegilor săi, comunității băcăuane. Iar asta a făcut-o să găsească o cale în plus pentru a ajuta Serviciul Județean de Ambulanță – crearea unui ONG, prin care să colecteze bani și resurse pentru nevoile Salvării  – dacă este să folosim denumirea populară a SAJ. Asociația pentru Ambulanța Bacău, pe care a creat-o în urmă cu opt ani, a avut un mare rol în pandemie (și nu numai), dar puțină lume știe asta. Deslușim acest fapt dar și multe altele legate de Salvare, din următorul interviu cu această doamnă, care are în cel mai înalt grad vocația de a salva, de a ajuta.

Nașterile sunt cele mai frumoase

–    Ce v-a determinat să deveniți asistentă medicală?

–    Faptul că tatăl meu a lucrat la serviciul de ambulanță (Salvare, cum se numea pe vremea aceea) și și-a dorit ca și eu să urmez linia asta medicală.

–    Și când v-ați dat seama că vă place această meserie?

–    Din prima clipă, mi-a plăcut de la bun-început. Normal, am avut emoții. Dar îmi aduc aminte de prima naștere, care s-a întâmplat după cinci ani de când lucram la Salvare. Pentru că eu m-am angajat la Salvare. Ambulanță a devenit mai târziu. Era iarnă grea și nu aveam condițiile de-acum. Erau mașini mici. Break-uri. Veneam de la Satul Nou de Colonești. Graviduța – „Nasc! Nasc!”. Era la prima naștere, iar eu îi zic „Unde?, mai stai puțin!”. Am coborât – era zăpadă, era frig -, am bătut la o poartă și a ieșit o bătrânică. Am rugat-o să mă lase măcar după poartă, ca să nu nască în drum. Și bătrânica, foarte de treabă, mi-a oferit camera de curat, cam rece, ce-i drept, pentru că la țară se încălzește doar o cameră. Mi-a adus lenjerii curate, mi-a încălzit apă… Bineînțeles că îmi tremurau  mâinile cu copilul în brațe. Nașterea a decurs normal. Totul a venit de la sine. Se născuse un băiețel, destul de grăsuț. Aveai ce ține în brațe! Aceea a fost prima naștere. Pe vremea aceea nu aveam mijloacele de comunicare de acum. Nici atâția medici. Nu aveam pe cine să întreb. Am dus apoi graviduța și pruncul, amândoi în ordine, la Maternitate. Nașterile sunt cele mai frumoase. Faptul că aduci pe lume o viață nu poate fi egalat, ca frumusețe și împlinire sufletească.

–    Și la polul opus ce ar fi?

–    Când te simți neputincios în fața unui pacient pe care știi că nu mai poți să-l ajuți. Hai, că la bătrâni uiți mai ușor, dar la tineri și, mai ales la copii… Te marchează, oricâți ani de Ambulanță ai avea, oricâtă experiență… Dar Dumnezeu m-a ferit să am cazuri dese de acest fel. De fapt, nu mi-a murit niciun copil în brațe.

–    Este și pentru că lupta voastră este să predați pacientul în viață, iar apoi se ocupă alții cu salvarea lor efectivă?

–    Nu-i chiar așa, pentru că știi că omul respectiv trăiește datorită ție. I-ai făcut ceva bun, l-ai salvat și asta te face să-ți dorești în continuare ca el să fie salvat. Și pentru asta trebuie să acorzi bine primul ajutor, din prima clipă. Ceea ce necesită o pregătire suplimentară, pentru cei care se angajează la Ambulanță. În vremurile actuale, cu atât mai mult. În trecut, nu erau atât de multe boli sau nu se știa de ele. Oamenii solicitau ambulanța destul de rar și puteai să te acomodezi în timp cu meseria. Pe când astăzi, trebuie să fii foarte bine pregătit din prima zi în care te-ai angajat Ambulanță, pentru că nu poți să știi ce te așteaptă pe teren.

Ambulanța a avut de toate, datorită Asociației pentru Ambulanța Bacău

–    Cum a fost în pandemie?

–    Eram deja asistent-șef, n-am mai fost în mașină, dar am fost tot timpul lângă mașină. A fost cumplit de greu. Mai ales pentru colegii mei, pentru că era ceva nou. Nimeni nu știa ce urmează. Țin minte, la primul caz de covid, că nu voia să plece nimeni. A plecat, până la urmă o colegă de-a noastră care are doi copii acasă. A plecat plângând, cu pompierii. Dar, încet-încet ne-am obișnuit, am dat drumul la proceduri, la reguli, am instruit personalul, iar într-un final a fost bine. A fost bine și pentru că nu am dus lipsă de materiale și medicamente. Și asta pentru că avem Asociația pentru Ambulanța Bacău, prin care foarte multe persoane fizice și societăți comerciale au donat bani și materiale. Și ne-am descurcat bine la momentul acela, pentru că nu se mai putea face plata la termen, materialele necesare fiind achiziționate cu banii pe loc. Dacă noi n-am fi avut banii din donații, nu puteam să trecem peste această mare încercare.

–    Cum s-a născut Asociația pentru Ambulanță? Știu că dvs. ați făcut-o.

–    Asociația Pentru Ambulanța Bacău este o organizație non-profit, constituită în anul 2015, ca organism neguvernamental, apolitic, cu scopul de a dezvolta Serviciul Județean de Ambulanță Bacău, dar și de a ajuta persoanele bolnave și familiile acestora atât moral cât și material.

Se știe că cei care lucrează pentru oameni sunt dedicați meseriei lor și de aceea, noi, cei de la ambulanță, ne-am înființat această organizație pentru a transmite și în afara orelor de program, dragostea noastră pentru oameni și dorința de a ne implica și mai mult în viața societății civile.

Astfel, în decursul celor 8 ani, am avut diverse proiecte, cele mai importante fiind:

• DE LA OAMENI PENTRU OAMENI – scopul acestui proiect a fost achiziționarea unui aparat de detectat venele, AccuVein AV 400, pe care l-am donat Unității de Primiri Urgențe Pediatrie Bacău. Cu ajutorul acestui aparat, copiilor li se pot detecta venele mai ușor, iar procesul de recoltare se simplifică.
• ȘI EU POT FI SALVATOR – scopul proiectului este informarea și educarea persoanelor, cu privire la importanța dobândirii cunoștințelor de prim ajutor de bază și impactul pozitiv al intervențiilor pentru salvarea de vieți omenești.
• CENTRUL REZIDENȚIAL ELENA – este unul din proiectele de suflet al asociației noastre și suntem foarte mulțumiți că am reușit înființarea acestuia. Centrul Rezidențial „ ELENA” asigură îngrijire medicală și socială corespunzător standardelor și a legislației în vigoare, persoanelor vârstnice și are o capacitate de 30 de locuri.
• VIS DE CRĂCIUN – scopul propus a fost acela de a strânge bani pentru a cumpăra produse pe care să le împărțim, în primul rând copiilor care rămân internați, în zilele de Crăciun, în Spitalul Județean Bacău, secția Pediatrie, dar și altor copii nevoiași, din diferite comune din județ. Este primul proiect realizat în anul 2015 și care a avut continuitate. Anul acesta a fost ediția a opta.

–    Cam la câți copii ați fost?

–    Nu am ținut o evidență, dar au fost de ordinul miilor. Este o acțiune de suflet. Dăruind, făcând copiii să zâmbească, te simți extraordinar.

–    Cât ați reușit să strângeți în perioada pandemiei?

–    Foarte mulți bani! Avem un tunel de decontaminare pe care l-am putut achiziționa din banii noștri, primiți prin Asociație. Nu mai spun de combinezoane, măști, dezinfectanți…

–    Sunteți cu datoria îndeplinită, așadar?

–    Am reușit câte ceva, dar cred că nu suficient. Aș fi vrut să pot mai mult și asta vreau în continuare.

„Mi-aș dori să las în urmă ceva bun, care să dăinuiască”

–    Dacă ar fi să treceți în revistă ce s-a făcut în tot județul, pentru Serviciul de Ambulanță?

–    La Moinești, a fost construit un nou sediu, cu ajutorul sponsorilor, prin Habitat for Humanity. La Comănești, prin intermediul asociației noastre, Asociația pentru Ambulanța Bacău, am primit o sponsorizare destul de mare de la  și am reușit să modernizăm substația de acolo. Am renovat tot. La Onești, prin Consiliul Județean, de asemenea s-a renovat și avem condiții bune, este OK. La Buhuși, stația este și acolo în regulă, la Podu Turcului – la fel. La Tg. Ocna, de asemenea, este în regulă. A rămas Bacăul. Nevoia de un nou sediu este stringentă. Reparații capitale nu au fost făcute niciodată…

–    Care sunt piedicile?

–    Avem o propunere de proiect, lângă Pompieri. De proiectul acesta se știe de foarte mult timp. Centrul care ar urma să se construiască, ar reuni Serviciul Județean de Ambulanță, SMURD-ul, dar și Inspectoratul pentru Situații de Urgență. Totodată, aici ar urma să fie amenajat un dispecerat integrat pentru intervenții prompte și rapide. Vă dați seama ce bine  ar fi dacă toate structurile importante din județ ar fi într-un singur loc? Cât de bine și unitar ar putea acționa, cât de rapide ar fi deciziile și intervențiile? Cât de important ar fi asta în cazul unei calamități de amploarea celei din Turcia? Dar centrul integrat a rămas doar la stadiul de proiect.

–    La locația actuală, terenul aparține Primăriei, iar clădirea este a Ministerului Sănătății. Pentru o reparație capitală ar fi nevoie de bani…foarte mulți bani. Înseamnă investiție, iar Ministerul nu ne poate da. Au fost solicitate fonduri, an de an… Rămânem tot la mila sponsorilor, a oamenilor de bine…

–    Ce ar trebui să știe lumea despre importanța unei stații de ambulanță?

–    Că este foarte mare. Fiecare dintre noi va avea nevoie de ambulanță, ori, dacă nu personal, atunci o rudă, un prieten, un vecin tot vor avea, mai devreme sau mai târziu. Și ne dorim funcționalitate și decență, nu lux. Personalul nostru stă oricum mai mult în mașină, pentru că solicitările au devenit atât de dese, încât de multe ori angajații de la Ambulanță nici nu apucă să ia o pauză de masă. Teoretic suntem un serviciu în așteptare, practic… pacienții sunt cei care ne așteaptă, de cele mai multe ori. Măcar pentru perioada de schimb de tură, ca pentru acel început zilnic să vii cu drag la serviciu. Dar când condițiile sunt improprii… Noi am mai încercat  să mai facem câte ceva, să renovăm, însă ceea ce există nu ne lasă prea mult loc de mai bine. Nu este propice pentru un serviciu de ambulanță. Ne dorim o sală de instruire, o sală de ședințe.

Colegii mei  sunt cei mai minunați oameni

–    Ce ne puteți spune despre colegii dvs. de muncă?

–    Sunt cei mai minunați oameni. Chiar dacă uneori mai apar nemulțumiri, reclamații… Gândiți-vă că oamenii aceștia trăiesc într-o zi de toate. Au nașteri, decese, accidente grave, tot felul de boli în stadiu de criză, oameni pe care îi salvează, dar și oameni pe care nu-i mai pot salva. Închipuiți-vă că duc totul de la serviciu la ei acasă, în familiile lor, inclusiv un carnagiu, cum a fost cel de la Răcăciuni, de acum câtva timp. Colegii mei duc pe umeri foarte multe tensiuni și eu cred că am avea nevoie cu toții de un psiholog. Dar nu avem niciunul, pentru că nu este prevăzut în statul de funcții. Iar oamenii așteaptă să te duci la urgențele lor cu zâmbetul pe buze, să ai răbdare de înger și să le vorbești reverențios. Asta deși unii dintre pacienți au o durere de două săptămâni, sau poate chiar mai veche, deci nu au nevoie stringentă de echipajul de salvare. Nu știu că vii la ei de la un accident de circulație, unde ți-a murit în brațe un copil și nu mai poți avea aceeași atitudine la un caz mult mai puțin grav. Ca să lucrezi la Ambulanță, îți trebuie o tărie de caracter imensă. Atât asistenților, cât și medicilor. Și ambulanțierii, la fel. Ei împart toate trăirile. Râd împreună și plâng împreună. E ca o familie sau chiar mai mult, pentru că acasă nu povestești chiar tot ce ți se întâmplă la serviciu, dar la serviciu le trăiești pe toate împreună cu colegul de echipaj.

–    Sunteți uneori solicitați de unii care doar vor să fie consultați mai repede la spital, adică să sară peste rând. Care sunt gândurile pentru de acei oameni?

–    Aș vrea să le transmit că nu ține șmecheria asta. Chiar dacă ei ajung la spital cu ambulanța, există și la Urgențe un triaj, care va depista că ei nu au nevoie stringentă de ajutor. Așa că vor fi direcționați la coadă. Dar, până atunci, ei iau din timpul prețios al suferinzilor care au nevoie urgentă de intervențiile  medicilor și asistenților.

–    Care sunt dorințele dvs. de viitor?

–    Un sediu nou! Mașini! Pentru că mașinile noastre sunt vechi, multe dintre ele, iar altele nu au putut fi achiziționate, din cauza pandemiei. Avem mașini cu peste 1 milion de km la bord! Mașini care trebuie să salveze vieți!

–    Vi s-a întâmplat să fiți recunoscută pe stradă de oameni pe care i-ați salvat?

–    Da. Țin minte că am dus un pacient la spital la București, la neurochirurgie, l-am dus cu targa și nimeni nu îi dădea nici o șansă. Tot drumul l-am încurajat, iar când l-am lăsat acolo mi-a zis „o să vă caut”. E un om cunoscut în Bacău. Mi-am zis „E!, toți spun la fel!”. Dar, după un an de zile a venit! Nu l-am recunoscut, dar mi-a zis „Știți, m-ați dus la București, am venit să vă mulțumesc”. Ai în astfel de momente simțăminte unice, ce nu pot fi exprimate în cuvinte.

–    Copiii dvs. au moștenit tradiția pentru serviciul de ambulanță?

–    Nu. Cel mare termină anul acesta la UAIC – FEA – Economie și Afaceri Internaționale, iar cel mic este în anul II la Universitatea „Vasile Alecsandri” – Informatică și anul I la Facultatea de Științe Economice. Cu toate că mi-ar fi plăcut să meargă pe direcția mea.

–    Ce diferențe există între imaginea  din  mass media a Serviciului de Ambulanță și starea ei reală?

–    Aș vrea ca lumea să știe că există sub unu la sută din cazuri de care presa poate profita pentru a face materiale negative, de multe ori exagerând sau denaturând total ceea ce s-a întâmplat la intervențiile respective. Colegii mei sunt oameni minunați, care în ciuda încercărilor pe care le au în fiecare zi au un comportament frumos față de pacienți. Dar așa ceva nu se observă, pentru că nu atrage audiență. Sunt văzute doar greșelile, iar dacă nu sunt greșeli, le  inventăm cumva.

–    Și de ce nu informați presa despre lucrurile bune?

–    Pentru că nu avem timp. Lumea trebuie să știe că peste 90 la sută dintre solicitările pe 112 le primește Ambulanța. Suntem ocupați până peste cap! Dar ideea dvs. este bună. Să vedem cum o vom pune în practică!

Marius FUNDULEA