,,Diavolul e foarte prost, iar nerozia lui este tocmai sursa puterii sale”
Înainte de a scruta alte orizonturi în care Prostia este trimisă sub lupa cugetării, o privire fugară trimisă în universul biblic ar putea oferi și alte resurse de cugetare pentru a înțelege, de pildă, gânduri precum cel oferit de Victor Hugo: ,,Nu există nici plante rele, nici oameni răi; nu există decât proști cultivatori”.
Înțeleptul Solon este hărăzit cu arta diplomației. Cumpănit în judecăți, trimite uneori concluziile în orizonturi temporale surprinzătoare. Despre posibilitatea de a fi sau nu fericit, de pildă, zice că trebuie să așteptăm sfârșitul vieții cuiva pentru a putea spune dacă a fost fericit. Când este invitat să consilieze pe tema delicată a prostiei (,,Proverbe”, 26) Solon oferă judecăți de valoare care par a nu mai fi împrietenite cu știuta cumpănire a discursului său. Nu caută nuanțe, nu-și construiește redute ale precauției, n-are teamă de faptul că ar putea fi convocat în fața unui tribunal moral în care Prostia l-ar putea acuza de discriminare și de alte păcate. Își începe discursul ca o furtună etică: ,,Aşa cum nu se potriveşte zăpada în timpul verii şi ploaia la seceriș, tot astfel nu se potriveşte nici onoarea pentru un prost” (,,Proverbe”, 26: 1). Deposedat de onoare, incriminatul devine un paria al existenței, are portretul schițat de Publilius Syrus, cel care, cu tușe lipsite de echivoc, spune că insul care-și pierde onoarea nu mai are nimic de pierdut. Solon este necruțător. Confruntat cu standardele etice ale contemporaneității, ar trebui să dea din colț în colț, după ce a susținut că ,,biciul este pentru cal, căpăstrul pentru măgar şi nuiaua pentru spinarea proștilor (ibid., 26: 3). Cu acest avertisment este ceva mai ponderat, investind grijă față de unii semeni: ,,Nu răspunde prostului după prostia lui, ca nu cumva să fii tu însuţi ca el! Răspunde prostului după prostia lui, ca nu cumva să se considere înţelept!” (ibid., 26: 4, 5). Dacă riști să-l angajezi pe prost mai ales pe post de curier, îți sabotezi securitatea ființării: ,,Cel care trimite un mesaj printr-un prost îşi taie singur picioarele şi bea violenţa. […] Ca un arcaș care răneşte pe oricine, aşa este cel ce angajează pe un prost”
(ibid., 26: 6,10). Prostului îi este refuzată și șansa de a cocheta din când în când cu înțelepciunea: ,,Ca picioarele oloage, care atârnă neputincioase, aşa este un proverb în gura unor proşti. […] Ca un tufiș de spini în mâna unui om beat aşa este un proverb în gura unui prost (ibid., 26: 7, 9). Deposedarea de virtuți nu are nimic din compasiunea creștinească. Se apropie de ghilotina cruzimii: ,,Ca legarea unei pietre în praștie aşa este cinstirea unui prost” (ibid., 26:8). Numai că, atunci când credeai că l-a deposedat pe prost de toate, neașteptat, Solon îl trimite într-o ecuație în care este prezent și înțeleptul și-i lasă în portofoliul supraviețuirii sale hăituite o virtute rară, Speranța, cea căruia înțeleptului îi lipsește: ,,Ai întâlnit vreun om care se consideră înţelept? Este mai multă speranţă pentru un prost decât pentru el” (ibid., 26:12). Îi sunt oferite și alte șanse, pe care, de regulă, ca un risipitor profesionist, nu le valorifică: ,,Chiar și un prost ar trece de înțelept dacă ar tăcea și de priceput dacă și-ar ține gura” (ibid., 17:28). Pentru el, apropierea de virtuțile tăcerii ar fi o ofensă, întrucât are credința că se pricepe la toate, nu mai are nimic de învățat, nu poate fi sfătuit sau mustrat, are convingeri beton. Dacă-i vorbești despre virtuțile incertitudinilor e ca și cum l-ai deposeda de toată avuția spiritului său destrămat în esențe. ,,Omul prost nu poate accepta să i se atragă atenția sau să fie învățat” (ibid., 12:1).
Când privesc spre discursul lui Solon, nu pot să nu mă gândesc la faptul că are adepți în toate zările. Anton Pann, bunăoară, părăsind temporar tonul de șagă, zice neîndurător: ,,Când eşti mort, eşti mort numai până la Înviere. Când eşti prost, eşti prost pentru totdeauna!” N-ar fi deontologic să-l privim doar pe Solon ca reper. În ,,Romani” (16:9) citim: ,,Mă bucur dar de voi și doresc să fiți înțelepți în ce privește binele și proști în ce privește răul”. Importantă misie pentru prost! Esențială, aș zice. Solon îl cam deposedase de toate.
Din zona credinței, autoritatea Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur ne spune că destrămări mari ale spiritului nostru, precum mândria, își au cauza în prostie: ,,Pe om nu-l pângăresc doar păcatele trupeşti, desfrâul, adulterul şi cele asemenea, dar şi mândria, cu mult mai mult decât altele. Fiindcă fiecare cuget de desfrâu este, desigur, păcat de moarte, şi are ca pricină dorinţa. Când vorbim despre mândrie, dimpotrivă, nu poţi găsi vreo cauză sau fază de început, care s-o îndreptățească fie şi câtuşi de puţin. Mândria nu e altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume este cel mândru” (Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, ,,Problemele vieții”, Galați, Editura Egumenița, 2017, p. 34.)
Unul dintre cei mai cunoscuţi teologi ortodocşi ai secolului trecut, Părintele Alexandru Schmemann, profesor, teolog, estonian care a emigrat în Franța, apoi în SUA, trimite discursul despre prostie în zări surprinzătoare. El argumentează elevat, persuasiv, faptul că diavolul este plămădit din prostie. Din discursul părintelui Schmemann rezultă că diavolul este titularul de necontestat al portofoliului prostiei. Proștii tereștri par niște pigmei pe lângă el: „Se spune despre diavol că este inteligent. Nu, adevărul este că diavolul e foarte prost, iar nerozia lui este tocmai sursa puterii sale. Dacă ar fi fost inteligent, n-ar mai fi fost diavol; s-ar fi căit de mult timp şi «s-ar fi acoperit cu cenușă». Să te ridici împotriva lui Dumnezeu este, înainte de toate, o mare prostie. Esenţa răului: mândrie, invidie, ură, goana după libertate («a fi precum zeii») stă în prostie. Stalin era prost, la fel ca şi Lenin şi Mao. Doar un prost metafizic poate fi stăpânit total de o idee, de o pasiune. Însă prostia, fiind o simplificare, este foarte puternică. Întreaga lume căzută este nerozie, expertă în inventivitate. Prostia este o fraudă, o amăgire de sine. Diavolul este un mincinos din timpuri imemorabile. Se minte pe sine şi pe ceilalţi dintotdeauna. Iar minciunile sale amețitoare par inteligente, mai ales pentru că oferă o satisfacţie rapidă. Prostia este satisfăcută întotdeauna, iar satisfacţia este impresionantă. […] Putem spune că, în lumea căzută, prostia are succes pentru că s-a declarat pe sine inteligentă, o dată pentru totdeauna, înveșmântându-se în inteligenţă. Iată de ce creştinismul şi Evanghelia încep cu metanoie – cu prefacerea, cu transpunerea inteligenței, pur şi simplu, cu trezirea omului” („Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann. 1973-1983”, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, pp. 225-226).
