Nu știu alții cum sunt, dar mi-e îmi place că-s moldovean. Nu mi-aș da pentru nimic, la schimb, originea. Mi-amintesc că, în armată, abia așteptam s-ajung acasă, ca să pot vorbi în graiul meu, liber, fără constrângeri, fără „miștocărelile” de șantier ale … „unora”, nu spui care, ca să nu pătimesc.
Pun rămășag că și „stranierii” care ajung acasă au același sentiment. Chiar prețioșii care, prin anii ’90, se alintau pretinzând că au „dimenticat” să „parlească” în română, în contrast cu adevărații străini, stabiliți la noi, care cu voioșie ne-au învățat limba, însușindu-și chiar și adorabilul accent moldovenesc.
E un dulce grai care n-are cum să nu placă. Despre moldoveni, ce să zic, oameni de ispravă, cei mai mulți dintre noi, cumsecade. O știe toată lumea. Oricine ajunge pe-aici poate constata cât de buni români sunt urmașii lui Ștefan. Iar ca să distrug un mit, să știți că bețivi nu sunt numai la Vaslui, cum regretabil s-a fixat în opinia colectivă. Avem destui „eșuați”, peste tot, prin țară, de la nord la sud, de la est la vest, prin Oltenia, Muntenia, la ardeleni sau bănățeni.
Chiar și în secuime sunt „vreascuri” din-astea. Și-aș mai spune, fără a face vreo comparație cu restul concetățenilor, că moldoveni-s oameni muncitori, buni meseriași, pricepuți la multe, dar și miloși, empatici din cale-afară. În plus, nici nu prea-i văd așa de făloși, de aroganți, ori egoiști sau dornici de se cățăra în funcții de unde să-i vadă toată lumea. Mai curând îi văd modești, răbdători, așteptând liniștiți să le vină rândul, și peste toate, geniali, de-a dreptul.
De-ar fi să stați de vorbă cu moldovenii trecuți de pragul anilor de pensionare, o să vă minunanți de inteligența lor simplă. O să-l vedeți, în fiecare, pe bădița Creangă spunând povești din amintiri hazlii, în graiul dulce, blând, moldovenesc, din care musai se desprinde-un tâlc, de luat în seamă. Și dacă zăbovești, un timp, în preajma-i, o să zărești „Luceafărul” alunecând pe-o rază, dând de pământ cu corupția și „nulitatea recompensată”.
Mai târziu, îl poți auzi chiar și pe Tănase, ridiculizându-i pe „șoșocii” din politichie, care „se-njură să se rupă”, „se ceartă, se pupă”. Iar la final, moldoveanul, bonom cum îl știm, lansează șugubăț speranța că vom trăi mai bine, „în ţara asta, ţara pâinii” în care bine-ar fi „să aibă pâine chiar şi câinii”. Poate, dar pe la anul, după ce vom alege dintre „candidații o sută cinci, care-n frac, care-n opinci”. „Dă, Doaaamne!”
