”Știu că trebuie să las după mine o societate putin mai bună”
Oare este mai ușor sau mai greu să faci bine, în aceste vremuri în care războiul, izolarea, sărăcia și boala par să pună stăpânire tot mai mult pe lumea în care trăim? Oricare ar fi răspunsul, realitatea este că acum, mai mult ca niciodată, oamenii au nevoie de oameni care să își asume misiunea de a veni, la nevoie, în sprijinul semenilor lor. Un astfel de om este Sora Monica, călugăriță misionară internațională, din Congregația Surorilor Oblate Asumpționiste, care a primit, încă de la început, misiunea de coordonare a activității de primire și îngrijire a copiilor la Asociația Casa de Copii ”Sfânta Maria” Barați, inființată în 1997, în colaborarea cu Episcopia de Iași și parohia din Vechta Germania. A condus asociația timp de 14 ani, până în 2011, când a plecat în misiune în Franța.
Congregația Surorilor Oblate Asumpționiste, un ordin religios fondat în Franța în 1865, de Parintele Emanuel d’Alzon, activează în 25 de țări, de pe patru continente, Europa, America, Asia și Africa, iar în România, din 1925.
Prin misiunile caritabile îndeplinite și prin iubirea sa față de oameni, Sora Monica este, pentru cei care o cunosc, ca o ”Maica Tereza de Bacău”, modestă, discretă, echilibrată, dar veselă, energică, determinată și implicată în acțiuni de caritate, la nivel local și internațional.
După o activitate intensă de 12 ani, la Paris, unde a îndeplinit, în perioada 2011 – 2023, două mandate de Economă Generală și consilieră, la ”Casa Mamă”, unde activează Consiliul General al congregației, Sora Monica a revenit în Bacău, ”pentru un an de odihnă, de rugăciune și de echilibru”, pregătită, însă, oricând, să ”facă ascultare” și să plece în orice nouă misiune în care va fi chemată, oriunde în lume.
Datorită misiunii pe care a avut-o, în cei 12 ani de misionariat internațional, a trebuit să călătorească în peste 20 de țări, din Franța, până-n Kenya, Congo sau Vietnam, pentru acțiuni caritabile și întâlniri de formare. Dar oriunde s-ar afla, Sora Monica spune că se află ACASĂ, pentru că, acolo unde este, împlinește aceeași misiune: aceea de a fi în sprijinul oamenilor, de a ajuta și a transmite mesajul iubirii și al bunătății.
”M-am întors acasă după 12 ani, în Casa de Copii ”Sfânta Maria”, dar eu sunt, de fapt, ACASĂ oriunde m-aș afla. Când mă duc în Africa, când mă duc în China, când mă duc în Vietnam, mă simt primită ca acasă, nu mă simt nicăieri stingheră, mă simt ca într-o familie, pentru că surorile vorbesc franceza, și avem aceeași formare, aceeași carismă și același țel: de a lucra la Venirea Împărăției lui Dumnezeu, de a face bine, de a iubi, de a educa, de a da sănătate. Asta înseamnă familie religioasă internațională. Suntem surori. Am exersat această misiune de economă pentru toată congregația, pentru toate țările, atât pentru viața surorilor, din punct de vedere economic, cât și pentru misiunile pe care le aveam, școlile, orfelinatele, centrele de zi, dispensarele s.a.m.d.”.
Despre demnitatea de a fi
În cei 12 ani de misionariat internațional, în afară de activitatea de Economă Generală în cadrul sediului central al congregației, Sora Monica a contribuit la misiunile de caritate ale Surorilor Oblate Asumpționiste din Paris, acele misiuni în care te afli cel mai aproape de adevărul vieții și de adevăratele lecții de demnitate umană. ”Duminica mergeam și făceam mâncare, erau mulți migranți, din Siria, din țările care au ars, din cele cu război, dar nu numai, și stăteau la cerșit, pentru că nu aveau ce mânca. Și chiar și francezilor le este uneori greu să găsească de lucru. Găteam duminica pentru 150 de persoane. Ne instalam într-un cartier, pe stradă, și serveam masa caldă. Erau civilizați, stăteau la rând, nu se băteau, să intre pe putere, și ne ajuta Dumnezeu, nici să nu ne întoarcem cu mâncarea, dar nici să rămână oameni fără mâncare. Și, într-o zi, a venit un domn un pic mai târziu, noi strângeam, nu mai aveam nimic și i-am zis: ”Ai venit târziu, nu mai avem nimic.”. L-am văzut trist, flâmând, mi-a fost milă, dar el nu s-a revoltat, știți ce-a răspuns? ”Nu este nimic, dacă ceilalți au putut mânca, eu mă bucur, sunt bucuros pentru ei. Dacă nu este, nu este, înțeleg, dar mă bucur pentru cei care-au avut.”, a spus Sora Monica despre una dintre numeroasele experiențe ca maică misionară la Paris. O altă lecție a celor 12 ani de misionariat a trăit-o într-una dintre cele mai sărace zone ale lumii. ”Un lucru pe care n-am să-l uit niciodată este optimismul oamenilor din Africa de Sud. Chiar dacă sunt săraci, sunt sufletiști, foarte umani și foarte optimiști. Știu să cânte, știu să danseze, știu să râdă. De aceea eu acum sunt foarte atentă. Nu pot să mă duc la cineva cu tristețe în suflet și pe față. Maica Tereza de Calcutta zicea: ”Dacă astăzi nu iradiezi lumină, zâmbet, nu te duce la un muribund, de pe stradă. Stai acasă!”. Deci optimismul, bucuria, zâmbetul, fraternitatea, astea toate sunt foarte, foarte prezente acum în mine”.
”Se pot face multe lucruri bune, nu te oprește nimeni”
Cu ce gânduri a revenit în România și în Casa de Copii ”Sfânta Maria” din Barați, după 12 ani de misionariat internațional? Chiar dacă se apropie de vârsta de pensionare, Sora Monica mărturisește că se simte ”cu multă energie de implicare și de angajare”, o energie care vine, spune ea, ”din interior”. Lucrează, împreună cu surorile din congregație, la proiecte locale, precum înființarea, în cadrul Asociației ”Casa de Copii ”Sfânta Maria”, a unui Centru de evenimente familiale, dar și la proiecte internaționale, precum un Centru pentru Copii malnutriți, orfani, din Coasta de Fildeș și Congo. ”Proiecte în lucru sunt foarte multe. Încercăm să revedem proiectul Casei și să ne orientăm spre alte proiecte, pentru că Asociația și Casa trebuie să servească celor care au nevoie. Dorința mea este de implicare, de angajare și știu că trebuie să las după mine o societate puțin mai bună. Și oameni cu sufletul un pic mai cald. Doresc să fac totul din iubire, în mod dezinteresat, pentru că știu că am primit foarte mult în acești ani, am învățat foarte multe.”, mărturisește Sora Monica, revenită recent în Bacău.
Însă proiectele, deși făcute din iubire, pentru a veni în sprijinul copiilor și adulților din medii defavorizate, sunt greu de realizat, în lipsa fondurilor necesare. Resursele financiare ale Asociației Casa de Copii ”Sfânta Maria” Barați, cât și resursele congregației, sunt limitate și vin din cotizații, din fonduri proprii, și din donații, din partea persoanelor fizice sau a unor organizații. Atunci când vin.
Casa are o bună relație cu comunitatea din Mărgineni, are sprijinul școlii și al primăriei și al bisericii din localitate, dar nevoile oamenilor din comunitate sunt constante și numeroase, astfel că resursele de a derula proiectele de caritate sunt mai mereu insuficiente.
”În România, sunt foarte mulți săraci. Și, din nefericire, și mulți copii și tineri neșcolarizați. În general, cei care sunt simpli și au puțin sunt foarte generoși, sunt persoane cu suflet. Avuția a transformat lumea. Cu cât ai mai mult, cu atât riști să uiți mai repede de ceilalți Am putea gândi: Sunt creștin și îmi pasă de omul de lângă mine. Se pot face multe lucruri bune, nu te oprește nimeni. Putem să facem foarte mult bine, am vrea să facem foarte multe lucruri, doar că suntem limitați din punct de vedere material. De exemplu, duminica gătim mâncare caldă și mergem în Cartierul CFR, din Bacău, sunt familii sărace, bătrâni, cu pensii foarte mici, le ducem puțină mâncare caldă.”, spune Sora Monica. Și-ar dori ca și legislația să vină mai mult în sprijinul activităților de caritate și misionariat. ”Legislația vede mai întâi aspectul birocratic, administrativ, al activității noastre, și mai la urmă persoana, omul”, vorbește cu o umbră de tristețe Sora Monica despre unele experiențe în relația cu instituțiile administrative din România.
Din 1997, de la înființare, în jur de 200 de copii orfani sau proveniți din familii din medii defavorizate, au fost beneficiari ai Casei de Copii ”Sfânta Maria” din Barați. Au primit aici o casă, o familie, educație și au crescut în valori precum respectul, adevărul, dreptatea și responsabilitatea. ”Noi ne facem datoria și le vorbim de aceste valori zilnic. Au acces și la educație și la formarea practică, în grădina, ferma și atelierele asociației, încercăm să îi pregătim pentru viață și, după ce pleacă de la noi, revin și ne mulțumesc pentru educația pe care au primit-o”, spune Sora Monica despre copiii care au crescut în Casă în cei aproape 30 de ani de existență.
S-a născut într-o familie cu nouă copii
Sora Monica s-a născut în Butea, județul Iași, într-o familie cu nouă copii. A absolvit în 1984 Facultatea de Științe Economice a Universității din Iași, dar a intrat în Congregație în timpul studenției, când activitatea religioasă de misionariat funcționa,”în clandestinitate”, în România, din cauza regimului comunist. După absolvire, a lucrat timp de șase ani la I.T.R.D., Pașcani, ca economist, iar în anul 1990 a plecat în Franța, pentru a studia, timp de trei ani, Teologie și Filosofie, în Centrul Sevres din Paris, condus de calugării iezuiți, cu tradiție în formare religioasă. Mai apoi, de atunci, și-a dedicat întreaga viața și experiență misiunilor de caritate, în sprijinul copiilor orfani și familiilor nevoiașe, din întreaga lume, alături de cele peste 600 de surori din congregație.
”Am primit chemarea de la Dumnezeu la viața consacrată, viața de mănăstire, pentru a face cunoscută bunătatea Sa și a mă pune în slujirea aproapelui. Suntem 600 de măicuțe în Congregația Surorilor Oblate Asumpționiste, cu angajament pe viață, cu voturi de sărăcie, castitate și ascultare. Congregația Surorilor Oblate Asumpționiste este un ordin religios fondat în Franța în 1865 de Părintele Emanuel d’Alzon, vicar general. Deviza Congregatției este: „Vie Împărăția Ta” din rugăciunea ”Tatăl nostru”. Carisma noastră este de a lucra în dialog la unitatea creștinilor, pentru venirea împărăției lui Dumnezeu, în suflete și în societate. Activăm în domeniile medical, social, educativ și caritativ. Lucrăm în bun dialog, în bună unitate, cu ceilalți creștini de alte confesiuni, și în dialog interreligios, cu alte religii. În Anglia, lucrăm cu angliganii, în Turcia, lucrăm cu musulmanii, în Ierusalim sunt evreii. Suntem în multe comunități, ne adaptăm și respectăm pe fiecare așa cum este. Ne respectăm pentru că, cu toții, suntem frați și avem aceeași demnitate, pentru că suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”.
”Credința nu este un obstacol”
– Cu ce lecții și cu ce valori morale acumulate reveniți în Bacău după cei 12 ani de misionariat internațional?
– M-am bucurat foarte mult când am plecat în Franța pentru că această experiență n-aș fi făcut-o nicicând și niciunde, pot spune că sunt o altă persoană, am trăit foarte multe lucruri frumoase înainte să plec, dar acum, cu deschiderea pe care am avut-o, simt că am primit un ajutor mare, o simt ca pe-o bogăție. Am revenit cu un simț foarte puternic de dreptate, de adevăr, și de caritate, de respectare a demnității persoanelor. Am învățat, în primul rând, această fraternitate universală, am văzut lipsurile, apreciez acum mai mult tot ce este în natură, casă comună, cum o numește Sfântul Părinte, în sensul că nu risipesc, apă sau alte resurse, pentru că în Africa, de exemplu, sunt mulți care duc lipsă de apă, trebuie să meargă cu bidoanele la 15 kilometri să găsească o sursă de apă, să bea, deci am învățat să reduc nevoile mele la strictul necesar, să mă pot implica mai mult, dacă nu material, pentru că nu am forța necesară, cu mâinile, cu brațele, cu timpul pe care-l dăruiesc. Și respect orice persoană, indiferent cine este acea persoană, indiferent ce vârstă are, de unde vine. M-a învățat viața să fiu atentă la fiecare. Acum, în cei 12 ani, m-am deschis la nivel internațional, prin natura misiunii am vizitat operele misionare în jur de 20 de țări, am lucrat cu surorile, la distanță sau pe loc, am vizitat școlile noastre, orfelinatele, centrele, am încercat să fac diferite acțiuni, ca să susțin misiunile. Și am învățat fraternitatea universală, este un lucru extraordinar să te simți frate, soră, cu cel pe care l-ai văzut pentru prima dată.
”Pentru mine rămâne o suferință că viața valorează uneori prea puțin”
– Ce experiență sau ce lecție dificilă ați trăit în acești 12 ani de misionariat internațional?
– Ceea ce a fost greu pentru mine și rămâne o suferință – de aceea vreau angajare, nu singură, ci cu toată lumea, cu parohia, cu școlile – este faptul că viața valorează uneori prea puțin. De exemplu, eram în Gabon, și, într-o școală, în care derulam activități de misionariat, era un copil de opt ani, cel mai vioi din clasă, și două zile n-a venit la școală, că avea febră, și, pentru că părinții erau săraci și nu s-au dus la medic, și nu i-au cumpărat un medicament, în două zile s-a stins. Și poate putea fi tratat cu un paracetamol!
Sau, într-o familie din Congo, la Goma, unde sunt multe familii sărace, un tată, bolnav psihic, cu cinci copii, abia a putut să pună unul la școală, și prioritate dau băieților, fetele au mai puțină valoare acolo, trebuie să muncească, să fie cu copiii, să fie soții, să hrănească bine soții ș.a.m.d. Și trăiau într-o cabană din lemn, într-un șanț, dar cabana nu era a alor, era închiriată, trebuia să dea 35 de dolari pe lună iar ei nu aveau de unde să adune să mănânce. Astfel că mergea doar un copil la școală. Și când am ajuns în Franța, am încercat să găsesc familii, să facem adopții la distanță, să-i punem și pe ceilalți copii la școală, și am reușit, copiii sunt la școală astăzi. Sunt proiecte mici, dar dacă salvăm un copil, un singur copil, de la sărăcie, și poate să facă măcar patru clase, să se poată descurca, e mare lucru.
Sau mamele, în gradul de sărăcie în care sunt, cum încearcă să-și crească copiii, că au copii mulți, cumpără 20 de pâini sau un lighean mare de banane, îl pun pe cap, copiii mici îi pun în spate, și merg așa toată ziua prin soare ca să vândă câte o banană, poate până seara adună un kilogram de zahăr sau o bucățică de pâine. De aceea spun că am învățat să nu risipesc, și pentru faptul că în mănăstire punem în comun tot ce-avem și trăim sărăcia foarte atent. Facem aceasta pentru a avea cu ce ne duce spre ceilalți, pentru a-i ajuta.
– Religia este privită uneori ca o alegere restrictivă, care te împiedică să trăiești ”bucuriile vieții”. Cum poate fi integrată religia în viețile noastre, fără a o simți ca pe ceva restrictiv?
– Eu simt și văd în lumea de astăzi că cei care nu-l mai au pe Dumnezeu sau vor să-l pună deoparte, pentru că sunt autosuficienți, nu sunt mai fericiți, dimpotrivă. Se-ajunge la multe lucruri grele, până la cazuri extreme de sinucidere, pentru că la descurajare, la momente de depresie, nu au de ce să se-agațe. Eu, dacă trăiesc din interior bucuria, și încerc s-o dăruiesc, este pentru că este Dumnezeu cu mine și simt că mă poartă în fiecare zi și în fiecare clipă. Și dacă am reușit să fac ceva de-atâția ani și dacă m-am implicat fără să țin cont de numărul de ore este această forță interioară care m-a ajutat. Libertatea este a mea și dacă vreau să trăiesc liber aleg să fiu acolo unde mă simt bine, unde mă simt fericită și unde sunt astăzi aici, în mănăstire, în casele de copii, în operele de caritate, de învățământ, mă simt foarte bine. Eu n-aș putea în nicio clipă să spun că viața mea, prin faptul că aparțin unei religii, și ca sunt și într-o mănăstire, înseamnă o îngrădire a libertăților. Dar pot să fac ceea ce fac datorită credinței și simt că Dumnezeu este iubire.
În religie, nu trebuie să punem accent pe lege, ”Nu ai voie asta, n-ai voie asta”, punem accent pe faptul că Iisus Hristos a venit și ne-a iubit și ne iubește, eu așa văd religia și așa văd credința, o credința trăită. Credința nu este un obstacol, este ceva ce mă împinge la o faptă de caritate, mă impulsionează la ceva bun. Dacă societatea noastră nu mai pune pe primul plan adevărul, dreptatea, fraternitatea, dacă aceste valori dispar, poate suntem într-o societate confortabilă material, dar nu cred că acesta inseamnă adevărata fericire. Totul este să vedem în ce punem fericirea. Dacă eu mă simt astăzi foarte fericită și foarte bine că am reușit să vizitez o bătrânică și i-a deschis cineva ușa, și a avut cui să se deschidă ea însăși, ce poate fi mai mare fericire? Diseară, când mă duc la culcare, spun: ”Mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat să o întâlnesc pe această bătrânică, că mi-ai dat forța să mă duc s-o vizitez.” Vreau să transmit iubirea pe care o trăiesc în suflet și cum putem să dăruim această iubire. Teama de Dumezeu nu înseamnă că Dumnezeu e cineva care mă pedepsește, ci o teamă, în sensul că ”nu-ți fac rău, pentru că Dumnezeu mă vede”.
