Dragostea nu are varsta

Bunicii s-au indragostit si in toamna acestui an au decis sa-si oficieze relatia. Si-au unit destinele si in fata lui Dumnezeu si au in plan sa traiasca 120 de ani, pentru a se bucura cat mai mult unul de celalalt.

„Si la aceasta varsta poti sa te indragostesti si sa simti fluturi in stomac”, spune Maria Dascalu. Are 72 de ani si in aceasta toamna a fost mireasa pentru a doua oara. I-a spus DA in fata ofiterului de stare civila lui Aurel Dascalu, de 77 de ani. Fosti profesori, cei doi s-au intalnit la Clubul 60+. Au devenit parteneri de dans in cadrul activitatilor si peste cateva luni parteneri si in viata de zi cu zi. „Ne-am dat seama ca ne potrivim, ca suntem suflete pereche. Ne stiam din vedere de la cercurile de profesori, ca am fost amandoi cadre didactice. Eu am fost profesoara de limba romána, dansul de educatie fizica si sport si a mai fost antrenorul echipei de volei Stiinta", completeaza femeia. Recunoaste ca a fost cucerita de bunul simt si tandretea barbatului de langa ea. I-a trebuit insa ceva curaj sa accepte prietenia lui, mai ales ca a aparut intr-un moment in care nu credea ca viata ii mai poate oferi astfel de surprize si trairi. "Am avut parte de sentimente si emotii pe care crezi ca le poti avea doar in tinerete, dar mi-am dat seama ca nu este deloc asa. Este atent, tandru, manierat si asta cred ca mi-a placut cel mai mult. Mi-a fost insa teama de reactia copiilor, a celor din jur. El mi-a cerut prietenia destul de repede, dar eu i-am zis sa-mi dea timp de gandire. In final am acceptat sa ne vedem. Are tot ce mi-a lipsit in trecut si acum pot spune cu mana pe inima ca sunt fericita. Suntem de vreo cinci ani impreuna si in aceasta toamna ne-am casatorit. Dupa noi, s-au mai casatorit si altii de la club”, povesteste Maria.

O relatie bazata pe respect si iubire

In tinute elegante si cu mari emotii au mers mai intai la Starea Civila si mai apoi la biserica. „Nasa a fost chiar nepotica mea, care are 28 de ani. Am vrut sa fim ceva mai discreti, sa nu iesim in evidenta, dar cineva de acolo l-a recunoscut pe sotul meu si atunci am zis, gata s-a dus anonimatul nostru. Si ofiterul care a oficiat casatoria a fost un pic surprins. Ceva mai multe emotii am avut la biserica, insa am zis sa nu traim in pacat, cum se spune. Am trait acest eveniment mai intens decat tinerii”, mai spune Maria Dascalu. Se iubesc ca-n prima zi, au grija sa-si spuna acest lucru in fiecare zi si sa-si faca surprize unul altuia. „Imi place totul la ea. Este o femeie extraordinara”, spune si Aurel Dascalu, care ii aduce flori ori de cate ori are ocazia.

Se bucura de viata

In relatia lor nu este loc de monotonie. Merg des la clubul unde s-au cunoscut, la petreceri cel putin o data pe luna si in excursii la munte sau la mare. Ies in fiecare zi la plimbare prin oras si, ca sa nu-si iroseasca timpul in fata televizorului, joaca table sau citesc o carte. „Asa ar trebuie sa faca si cei mai tineri. Trebuie sa creada in viata, in iubire si in doi. Intr-o relatie respectul sta la baza. Apoi trebuie sa te potrivesti, pentru ca altfel te trezesti ca esti singur intr-o casnicie si este groaznic”, afirma Maria. Proaspat casatoriti, sotii Dascalu si-au facut planuri de viitor. Vor sa traiasca 120 de ani ca sa se bucure cat mai mult unul de celalalt.
Geta Panaite

Eroii-martiri, cinstiti doar o data pe an

La 22 de ani de cand si-au pierdut fiul in Revolutia din decembrie 1989 ochii parintilor lui Gheorghe Dorel Nechita, erou-martir din Bacau, nu li s-au uscat de lacrimi. Nici acum nu si-au gasit alinarea si ei stiu ca nu vor avea parte de ea decat cand vor intra in mormant, pentru ca sunt convinsi ca atunci se vor reintalni cu el in Imparatia Cerurilor. Pana atunci raman neconsolati ca ucigasi netrebnici le-au luat unicul fiu, pe Dorel, lumina ochilor lor, un tanar de 29 de ani, cu sufletul curat, care ar fi avut o cariera stralucita, daca un glont nu i-ar fi strapuns pieptul in noaptea de 22 decembrie 1989.

In seara zilei de 22 decembrie 1989 in centrul Bucurestiului se tragea din toate partile. La un moment dat Biblioteca Centrala Universitara a fost cuprinsa de flacari. La ora aceea Gheorghe Dorel Nechita, locotenent major, inginer cercetator in electronica la Academia Tehnica Militara, lucra la bordul, conceput de el, al unui nou avion care urma sa fie construit. La apelul regizorului Sergiu Nicolaescu adresat bucurestenilor de a veni sa salveze biblioteca, tanarul cercetator nu a stat deloc pe ganduri. A plecat imediat spre locul unde moartea secera la tot pasul. Si nu s-a mai intors. Un glont, bine tintit, l-a nimerit drept in inima. A fost dus de catre prieteni la spital, unde a fost supus unei interventii chirurgicale, dar a decedat. "Cand am primit cumplita veste a sfarsitului copilului nostru, am simtit ca s-a prabusit pamantul. Telefonul, prin care Marina (logodnica lui Dorel – n.n.) ma anuntase, era pe jos, eu ma loveam cu fruntea de dusumea, iar sotul meu cazuse in mijlocul casei; simteam ca lumea se termina si ceva s-a rupt in fiinta noastra. Nu imi dadeam seama ca eram noi cei care ne pierdusem fiul intr-un mod atat de neasteptat, atat de absurd. Speram sa fie o neintelegere. Vorbisem cu el, de 48 de ore isi planificase nunta. Ma anuntase sa-i trimit verighetele si invitatiile de nunta, el isi gasise si nasii. De Craciun se cununa religios si civil. (…) Nu puteam pierde lumina ochilor, cantecul si mangaierea noastra! Ne-am privit ca doi neputinciosi, ne cautam doar bratele sa ne sprijinim. Murmuram in nestire: Dorel? Nu mai e Dorelul nostru bun si drag!", marturiseste, sfasietor, Elena Nechita, mama eroului, in cartea "Cuvinte dureroase si… dragi", scrisa de ea in amintirea fiului ei.

Premiat la olimpiade internationale

Sotii Nechita mai au doua fete, mai mici decat Dorel, fiecare dintre ele avand studii superioare. “Toti copiii mi-au invatat bine.Tonul a pornit de la Dorel, care era foarte riguros si harnic. Citea pana noaptea tarziu, la lumina veiozei, cu plapuma pe cap”, isi aminteste Elena Nechita. De 22 de ani camera lui Gheorghe Dorel Nechita, unde el a studiat si a visat sa devina un cercetator de renume, pana a pleca la facultate, a ramas aproape asa cum a lasat-o inainte de a urca la ceruri. Parintii i-au adunat fotografii de-ale lui si diplomele obtinute la olimpiadele de matematica nationale si internationale si le-au reunit intr-un tablou. De 22 de ani alaturi de acest tablou stau o icoana si o candela. Masa la care el a studiat pana noaptea tarziu a devenit un adevarat altar pentru parintii lui. Dorel Nechita a fost pasionat de mic de matematica, sport, dar si de literatura, muzica, pictura si istorie. A fost indragostit si de speologie, fiind si un remarcabil alpinist. Elev eminent al liceelor “Gheorghe Rosca Codreanu” din Barlad si “Lucretiu Patrascanu” (azi “Gheorghe Vranceanu”) din Bacau, a continuat apoi sa se faca remarcat si la facultate. In 1979 a fost admis la Academia Tehnica Militara, Facultatea de Radioelectronica de Aviatie, unde pasiunea lui pentru matematica, insuflata de renumitul profesor bacauan Traian Prodea, s-a manifestat si mai pregnant. Drept urmare, in 1980 i se acorda locul I pe facultate, locul II pe Centrul Universitar Bucuresti iar la faza pe tara a Olimpiadei Nationale a Studentilor Matematicieni s-a clasat, din nou, pe primul loc. A fost selectat apoi in lotul international de matematica, alcatuit din 15 studenti. Ulterior a fost ales printre cei trei ai lotului care a participat la Balcaniada de Matematica de la Ankara, unde a luat medalia de argint. Dupa absolvirea facultatii, ca sef de promotie, desfasoara activitate de cercetare la Institutul de Fizica si Tehnologia Aparatelor cu Radiatii, Bucuresti-Magurele. A excelat ca inginer electronist si cercetator in domeniul aviatiei dar si ca alpinist, fiind legitimat la Comisia Centrala de Alpinism. A fost un temerar. Si cu numai doua luni inainte de a fi ucis, a escaladat muntii. Dar la numai 29 de an i-au fost frante aripile. “Salvase recent, de pe munte, pe un prieten a carui moarte era iminenta. Si acel moment l-a determinat sa reflecteze asupra clipei mortii si sa ne pregateasca, pentru un final intempestiv”, mai noteaza in cartea sa mama eroului.

“Tot ce vine de la Dorel, pentru el se duce”

Parintii eroului-martir sunt profesori, mama de limba si literatura romana, si se afla la pensie. Traiesc foarte simplu si discret, asa cum a fost si fiul lor. “Era o fire modesta, nu-i placea sa iasa in evidenta. Tocmai de aceea noi nu am cerut ca vreo strada sa poarte numele lui”, ne spune Elena Nechita. Ambii parinti au fost si inainte de 1989 foarte evlaviosi si de o bunatate cum rar intalnesti. Dar prin sacrificiul lui suprem pentru tara, Dorel i-a apropiat si mai mult de Dumnezeu. De atunci peregrinarile lor pe la manastiri si faptele de milostenie au devenit si mai numeroase. Nu pastreaza pentru ei nimic din drepturile date de lege ca urmare a jertfei fiului lor. “Nu putem sa tinem pentru noi. Tot ce vine de la Dorel pentru el se duce. In memoria lui adun copii sarmani la catedrala <<Inaltarea Domnului” ca sa-i pregatesc pentru examenele de limba si literatura romana. Acolo am un loc unde am pus si o tabla ca sa le pot explica si sa-i fac sa inteleaga mai bine.” I-a pregatit gratuit pentru examenul de capacitate ori cel de bacalaureat pe multi copii saraci din jurul manastirilor din Moldova dar si pe calugarii de aici care au avut nevoie de aceasta. Usa apartamentului lor de doar 54 metri patrati le sta totdeauna deschisa elevilor sarmani, care vor sa invete pentru a trece cu bine examenele. “Am fi ajuns la Socola, daca nu am fi avut copii care sa vina la noi, sa ne ocupam de ei, sa-i pregatim. Sunt copii necajiti de la clasa a V-a pana la a XII-a. Am zis ca daca ne mai da Dumnezeu zile, sa avem aceasta multumire, in memoria lui Dorel. Dumnezeu ne-a dat minte si e pacat sa nu o valorificam”, ne-a declarat mama eroului.

Peste ei s-a asternut uitarea

Pe lista celor ucisi in timpul Revolutiei din decembrie 1989 judetul Bacau se inscrie cu opt eroi-martiri. Bacauanii au auzit, desigur, de Marius Costel Hasan, soldat in termen la UM 01829 Otopeni, impuscat in noaptea de 23 decembrie 1989, Ioan Ciprian Pintea, student la Academia Tehnica Militara, ucis in aceeasi noapte in fata Ministerului Apararii Nationale, ori de Gheorghe Rusu, muncitor la Combinatul Chimic (Amurco, in prezent), impuscat tot pe 23 decembrie in zona Garii de Nord. Dar cati stiu despre Eugen Antal, nascut in Ghimes Faget, soldat in termen la o unitate militara din Braila, unde a fost impuscat in gat in 27 decembrie 1989, sau de Vasile Bantu, din Agas, muncitor la o unitate forestiera, impuscat in data de 25 decembrie 1989 in zona fostului Comitet Central, ori de Petrica Ladaru, din Hemeius, sudor pe santierul de la Casa Poporului, care a murit aici impuscat in data de 26 decembrie 1989. Lor li se alatura eroul-martir Vanea Valentin Timosenco, nascut in Beresti Bistrita, muncitor, ucis de un glont, in Bucuresti in 24 decembrie 1989. De ei, dar si de toti ceilalti acum oficialitatile isi mai aduc aminte doar la 22 decembrie, cand sunt comemorati eroii-martiri ai Revolutiei. In restul anului sunt dati uitarii. Este o mare mahnire pentru familiile lor ca se intampla asa. “Ne doare sufletul, mai ales ca de cand a preluat conducerea Primariei Bacau administratia actuala, in niciun an nu am mai fost invitati la Cimitirul Central ca sa luam parte la comemorarea eroilor, ne spune, plina de amaraciune, Elena Nechita. Inainte, de fiecare data am fost invitati sa participam si noi.” Dar acum, parintii eroului-martir Gheorghe Dorel Nechita nu-si doresc decat sa le dea Dumnezeu sanatate pentru a-i ajuta pe cei sarmani si mai au un dor: sa-i mute ramasitele pamantesti la Cimitirul Eroilor, de pe strada Constantei, un loc sobru unde se pot reculege in liniste.
Elena Tintaru