A aprofundat cultura estetică şcolară, dedicându-i teza de doctorat din 1966 (coordonată de Ştefan Bârsănescu, fostul său profesor de la universitatea ieşeană), a dezvoltat coordonatele educaţiei intelectuale din chipul unui tânăr apt de a-şi ocupa un loc în societate, a condus destinele instituţiilor de profil, de la Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi, la Institutul de Ştiinţe Pedagogice din Bucureşti, iar în ultimii ani de carieră profesională, la Comisia Naţională a României pentru UNESCO, fiindu-i secretar general.
Despre George Văideanu (26 iunie 1924, Podu Iloaiei, judeţul Iaşi – martie 2014), prin mijlocirea internetului, se pot afla suficiente date pentru a contura un portret de devotat dascăl, cercetător şi diriguitor. La centenar cred că ar trebui readuse în atenţie măcar două idei lansate de pedagog. Prima este inclusă în argumentul pe care îl semnează la prezentarea „Dicţionarului pedagogic românesc” în Almanahul educaţiei 1969: „Paralel cu munca la Dicţionarul pedagogic general, ne gândim la un şir de dicţionare pe teme (Dicţionar pedagogic al părinţilor, Dicţionar de pedagogie comparată, Dicţionar de defectologie etc.). Proiectăm de asemenea un Dicţionar pedagogic enciclopedic în mai multe volume, care va conţine – pe lângă definiţii, citate şi etimologii pentru categoriile pedagogice – învăţământul pe ţări şi date biografice şi ştiinţifice pentru principalii pedagogi români şi străini” (p. 87). A doua categorie de subiecte provine dintr-o lucrare singulară în peisajul editorial al secolului trecut: „Educaţia la frontiera dintre milenii” (Bucureşti, Editura Politică, 1988). După un şir de lecturi cuprinzând optici al societăţii occidentale (de exemplu, „Şocul viitorului”, de A. Toffler, tradus la Editura Politică în 1973), George Văideanu emite judecăţi şi lansează provocări extrem de îndrăzneţe şi de productive, valabile azi şi încă multă vreme, despre IAO (învăţarea asistată de ordinator, cu experienţe de la Liceul Naţional şi Liceul „Dimitrie Cantemir” din Iaşi) sau despre PSTE (perfecţionarea sistematică a tuturor educatorilor). În Japonia existau în anii 1980 peste 950 de centre, institute şi unităţi de cercetare pentru cadrele didactice, pe când noi ne luptam atunci (dar mai ales acum) cu „soluţiile” la care se recurge(a): „merge şi-aşa”, „se vor descurca ei (educatorii), „vor învăţa din mers etc.” (p. 59). De numele său se leagă iniţiative de prevenire a conflictelor dintre ţări, idee prezentă în Constituţia UNESCO: „Războaiele iau naştere în conştiinţa oamenilor; în conştiinţa oamenilor trebuie realizată protejarea păcii”.
La Podu Iloaiei, la Iaşi, la Ghimeş-Făget, la Bacău (Liceul Pedagogic şi Grădiniţa Avicola au fost unităţi de învăţământ asociate UNESCO) sau oriunde există un semn aniversar, s-ar putea ivi, în jumătatea de an care a mai rămas, o întâmplare pedagogică izvorâtă din înţelepciunea gânditorului care a fost George Văideanu.
