Fostul nostru primar, Dumitru Sechelariu, a fost, toata viata sa – din pacate, atât de scurta – de partea celor necajiti, vulnerabili la schimbarile, în rau, din societatea noastra. Afirmam acest lucru în cunostinta de cauza, caci, ocupând munci de conducere în Organizatia Pensionarilor, am resimtit, permanent cât a condus Primaria si municipiul, ajutorul sau. La primarie, usa primarului a fost întotdeauna deschisa pentru noi. Si, de câte ori am mers, cu diverse probleme, la el, ne-a ascultat cu rabdare si atentie si ne-a rezolvat problemele în folosul nostru. Putem da multe exemple care atesta faptul acesta. Va amintiti ca una dintre propunerile noastre a fost înfiintarea unor economate pentru pensionari, în care marfurile, de prima trebuinta, erau vândute la pretul de producator. Cu sprijinul direct al primarului au fost înfiintate, la Bacau, doua astfel de magazine, care au functionat o perioada destul de semnificativa, ajutând, astfel, sute de pensionari sa-si amelioreze viata.
Domnul Sechelariu – desi tânar, nu cu o exerienta îndelungata – a înteles ca noi, pensionarii, avem nevoie sa fim protejati, încurajati, a înteles tâlcurile proverbului potrivit caruia “cine nu are batrâni, sa si-i cumpere”.
A fost si a ramas singurul primar care ne-a asigurat gratuitatea transportului în comun în municipiu. De aceasta gratuitate au beneficit toti pensionarii bacauani, indiferent de cuantumul pensiilor primite. Lucru extraordinar care, din pacate, a fost mai apoi intrerupt…

Acum, când scriem aceste rânduri, si când evocam perso-nalitatea domnului Dumitru Sechelariu, constatam ca, la rându-ne, nu l-am ajutat cât trebuia, cât am fi putut, de fapt, sa-l sprijinim. L-am ales, dar n-am stiut sa-l ajutam atunci când a fost nevoie. În schimb, n-au fost putini lingaii, excrocii, invidiosii, rautaciosii care au stiut sa traga foloase de pe urmele primarului si Omului Dumitru Sechelariu. Si care, atunci când ar fi putut sa-l ajute, l-au parasit precum Iuda pe Hristos. El a fost un om simplu, un barbat tânar care s-a tras din lumea celor obiditi si sarmani. De asta i-a înteles pe oameni, de asta i-a crezut pe toti, fara exceptie, chiar si pe farisei. N-a avut prea multa experienta politica, mai ales, asta si datorita vârstei. Fiind un om muncitor, din popor, n-a avut veleitati de “boier”, ca sa folosim acest termen, de aceia multi au profitat de pe urmele lui, l-au “împins în fata” – cum se spune -, dupa care l-au abandonat. Afirmam acest lucru cu mâna pe inima, cunoscându-l foarte bine si apreciindu-l în tot ce a facut. Oricum, în memoria covârsitoarei majoritati a oamenilor din Bacau, mai ales în memoria noastra, a pensionarilor, a ramas una dintre acele personalitati pe care timpul n-o va sterge, ci, din contra, o va impune drept exemplu de generozitate, omenie, onestitate si curaj.

Ion IOSUB
Mihai ENACHE

Prin forta imprejurarilor, precum si a statutului profesional de la momentul respectiv, m-am pomenit o persoana relativ apropiata demersului electoral al lui Dumitru Sechelariu, din vara lui 2012. Candidatura sa la functia de primar al municipiului Bacau, cu prilejul localelor de anul trecut, a reprezentat poate pentru unii un exercitiu al orgoliului, o excentricitate electorala, in conditiile in care candidatul uniunii aflata astazi la guvernare conducea, confortabil, in sondaje.
Aceasta ultima lupta politica angajata de fostul primar al Bacaului a fost impecabil redata in cuvinte chiar de candidat. In multe imprejurari, precum si in diferite discutii cu persoane apropiate, Dumitru Sechelariu obisnuia sa se raporteze la ideea unei noi candidaturi la functia de primar ca la o ultima oportunitate de a mai demonstra ceva. “Este ultimul meu tren”, afirma Sechelariu cu sentimentul omului constient de propria finitudine, de perspectiva unui sfârsit nebanuit la acea data, strain si distant de momentul cursei electorale din mai – iunie 2012.
In ultimii 3-4 ani, un “fir rosu” a strabatut existenta fostului primar bacauan: nevoia irepresibila de a clarifica controversele iscate in jurul persoanei sale, de a lamuri imprejurarile dobândirii averii, precum si a modului in care aceasta a fost construita de la Revolutie incoace. Adeseori, Sechelariu obisnuia sa denunte faptul ca i s-ar fi pus o “eticheta nedreapta” (presa iubeste sa puna etichete!), marea temere a omului de afaceri fiind ca va ramâne in istoria Bacaului drept un mit negativ, o sperietoare, un raufacator.
Din perspectiva avuta de mine in perioada campaniei electorale de la localele din 2012, mi-a fost evident ca ultima candidatura a lui Sechelariu a fost un pretext speculat cu abilitate de acesta, din dorinta arzatoare de a nu lasa lucrurile sa ramâna nelamurite, fie si in ceasul al doisprezecelea. De aici si efortul sau necontenit de a deturna sensul campaniei electorale in directia unei tentative parca nesfârsite de explicare si justificare a propriilor afaceri, a statutului sau public local.
Nu vreau sa vorbesc cu pacat, dar nu stiu câti dintre politicienii actuali ai Bacaului, si nu doar ei, vor avea sansa ca finalul vietii sa-i surprinda trecând in nefiinta fara niciun fel de problema de ordin judiciar.
Sechelariu, cel hulit si detestat de unii, a plecat din aceasta lume liber si nepatat. Chiar daca mult prea devreme.

Lucian Bogdanel

Unii, mai exact, cei apropiati, il strigau Doru. Altii i se adresau cu „domnul Sechelariu”. Marea majoritate il stia de „domn’ primar”. Eu, in schimb, i-am spus intotdeauna „tata”. Pentru ca Dumitru Sechelariu mi-a fost cu adevarat ca un tata. Fara el, probabil ca n-as fi razbit. Nici in box si nici in viata. M-a luat, m-a crescut, m-a sprijinit. Mi-a aratat ce trebuie sa fac si ce nu trebuie sa fac. Pe scurt, a crezut in mine. Si eu in el, ca altfel nu se putea! „Cipriane, ca sa ajungi departe, trebuie sa muncesti pe brânci! Si vei ajunge departe, te asigur”, imi tot repeta la inceputul anilor ’90. Era o perioada in care imi punea câte o ciocolata pe perna in fiecare dimineata si imi trimitea acasa 150 de pui, ca sa am ce mânca. 150 de pui! Ai mei se cruceau; nici n-aveam unde sa-i depozitam. „Baiatul trebuie sa se hraneasca bine, ca-l asteapta meciuri grele”, spunea Sechelariu. Aveam 17 ani sI ma pregateam pentru Mondialele din Canada. Trageam din greu la antrenamentele din sala, dar sala era doar un desert pe lânga celelalte etape din programul pe care mi-l fixase Dumitru Sechelariu. Tin minte ca, la un moment dat, m-a dus la vila sa de la Ardeoani. A comandat o masina plina cu cioate, mi-a dat un baros de 10 kile si m-a pus sa le sparg. „Vezi pana asta de inox? Când o lovesti, sa-ti imaginezi ca boxezi cu rusul. Iar cealalta, care-i de fier sI inchisa la culoare e cubanezul, Cipriane. Tu doar ai impresia ca spargi lemne; de fapt, lupti cu rusul si cubanezul la Mondiale!”, mi-a zis Sechelariu. Si am inceput sa ma lupt. Cu rusul. Apoi, l-am luat la mâna pe cubanez. Si invers. Cubanezul. Rusul. Si tot asa… Dadeam, dadeam mereu, dar stiva de lemne nu se micsora deloc. Eram ca Rambo. Mai rau ca Rambo. Am rupt coada la baros; mi-am zis ca poate in felul asta oi scapa de chin. Aiurea! „Credeai ca scapi asa usor? Stai ca sudam noi coada la baros, ca sa nu se mai rupa, dragu’ tatii” m-a pus din nou la treaba omul care l-a scos campion mondial pe Francisc Vastag. Dupa stiva de lemne, a venit felul doi: alergare pe sosea. Traseu: Ardeoani- Bacau. „Uite cum facem”, mi-a spus la telefon „tata” Sechelariu. „Eu plec acum din Bacau cu masina. Tu pornesti in alergare inspre Bacau si când ne intâlnim te iau cu masina”. Am pornit. Un kilometru. Doi. Trei. Zece. Alergam si transpiram la greu, ca eram imbracat cu un trening de fâs. Alergam, transpiram si imi lungeam gâtul in speranta ca voi vedea pe sosea Volvo-ul lui Sechelariu. Pauza,Volvo! Eram doar eu, o mâna de carute si câteva Dacii. Când am ajuns la Margineni am aruncat prosopul. Eram stors. La podea. KO! Am oprit o masina- intâmplarea a facut sa fie o ambulanta- care m-a dus in Bacau. Cum am intrat in casa, a si sunat telefonul. Era „tata”: „Ai ajuns? Ohoho, inseamna ca te-ai grabit, nu gluma. Bravo, asa te vreau, inseamna ca esti bun pentru Mondiale”. Si totusi a mai trebuit sa trec un test pentru a ajunge la Mondiale: Nationalele de tineret de la Sibiu. Dumitru Sechelariu s-a sfatuit cu celalalt mentor al meu, Relu Auras. „Daca o da bine la Sibiu, merita sa mearga in Canada, cu lotul national”. Nationalele de tineret erau o piatra de incercare grea. Aveam emotii. Intâlneam adversari superiori ca vârsta si ca experienta. Am luptat insa bine si am ajuns in semifinale. Iar apoi in finala! Aici, insa, simteam ca mi se infundase. Urma sa ma bat pentru aur cu vestitul Bercaru din Braila. Greul-greilor la tineret! Asta nu ierta pe nimeni. Le “dadea somn” la toti. In dimineata finalei, ma plimbam prin Sibiu, cu gândurile aiurea. M-am oprit la un chiosc de ziare, sa-mi cumpar Gazeta Sporturilor, când, deodata, vad in vitrina o revista care-l avea pe coperta pe „Dumitru Sechelariu, omul de afaceri bacauan numarul 1”. M-am dus glont la un telefon public si l-am sunat pe „tata Seche” la el, la birou. I-am spus doar atât: „Auzi, tata? Diseara, voi fi si eu numarul 1, la fel ca dumneata”. Finala cu Bercaru a durat mai putin de-o repriza. L-am luat tare din start si l-am facut knock-out, de s-a crucit toata lumea, de la arbitri si pâna la ultimul dintre spectatori. Eram campion! Campion la super-grea! La fel ca Dumitru Sechelariu!

Ciprian Ciocan

Despre Dumitru Sechelariu as putea povesti pret de o carte intreaga, nu doar un singur capitol. L-am cunoscut bine, chiar foarte bine si indraznesc sa spun ca ne-a legat o prietenie strânsa. Sigur, am avut si “meciuri”, unele chiar aprinse, dar asta nu a afectat cu nimic nici respectul pe care eu i l-am purtat si nici pretuirea pe care el a manifestat-o la adresa mea. A fost un om de o generozitate rara si nu voi putea uita niciodata faptul ca lui ii datorez sansa de a antrena, pentru prima data, in Liga l. Pe Sechelariu l-am cunoscut prin 1992 sau 1993, atunci când o incurcatura la un meci de C intre Partizanul si Cetatea Târgu-Neamt mi-a oferit prilejul sa remarc corectitudinea si valoarea cuvântului sau de onoare. Vreo patru sau cinci ani mai târziu, pe vremea când antrenam Petrolul Moinesti in liga secunda, m-a atentionat: “Vezi ca te monitorizez cu maxima atentie! Intr-o buna zi tu vei fi antrenorul Bacaului”. In perioada respectiva, sa antrenezi pe FCM Bacau era un vis. Si nu doar pentru antrenorii bacauani, dovada ca in deceniul in care echipa a fost in prima liga, pe banca sa au stat, printre altii, Florin Halagian, Vasile Simionas, Mircea Rednic, Dumitru Dumitriu, Ilie Dumitrescu sau Ionut Lupescu. In 1999, Dumitru Sechelariu m-a adus la FCM, ca “secund” al lui Florin Halagian. Cu nea’ Florin ma intelegeam foarte bine, insa destinul a facut sa lucrez cu el doar câteva luni. In August, dupa prima etapa de campionat, jucata la Brasov, Armeanul s-a certat cu conducerea clubului, si-a facut bagajele si dus a fost! Peste noapte, m-am trezit “principal” la FCM Bacau. Si – culmea – cu doar patru zile inaintea unui meci impotriva campioanei en-titre, Rapid, pregatita de Mircea Lucescu! Aveam emotii mari de tot! Norocul meu s-a numit Sechelariu. “Linisteste-te, Ghita! Daca eu am incredere in tine, tu de ce sa n-ai? Pregateste echipa cum stii tu mai bine si ai sa vezi ca nu pierdem contra Rapidului. Eu si Gica Chivorchian suntem lânga tine si te ajutam cu tot ce ai nevoie”, m-a incurajat Seche, care era pe atunci primarul Bacaului. Am debutat cu dreptul: 0-0 cu Rapid! Un egal care a valorat, pentru mine si pentru echipa, cât o victorie. Ulterior au venit si victoriile, adevaratele victorii! Cea mai frumoasa? Fara indoiala, cea realizata cu 4-2 impotriva lui Dinamo, in returul editiei 2001-2002. Cu an mai devreme, retrogradasem in B, ca urmare a unei infrângeri cu cântec, suferite acasa, contra Petrolului si, in special, a “barajului” pierdut in fata Farului Constanta. Eu plecasem de la “galben-albastri” in vara lui 2001, dar m-am intors in noiembrie, la capatul unui sir de evenimente. Eram ca si inteles cu Onestiul, insa Dumitru Sechelariu m-a rugat: “Nu semna nimic! Am nevoie de tine la echipa”. Bacaul pierduse acasa, cu 5-1 in fata Nationalului, iar esecul dusese la ruperea intelegerii cu Mircea Rednic, care parasea astfel FCM-ul dupa nici un tur de campionat. La drept vorbind, am stat in dubii atunci; nu stiam daca e bine sa preiau echipa in cursul campionatului, insa, pe de alta parte, imi doream o revansa. Sincer, nu stiam ce sa fac. Hotarâtor a fost tot Sechelariu: “Ghita, echipa asta nu poate reusi decât cu tine pe banca”. Sunt convins ca a spus-o pentru ca a crezut-o cu adevarat, dovada ca, dupa alti câtiva ani, intr-un interviu acordat Pro Sport-ului, Dumitru Sechelariu a marturisit ca “dintre toti antrenorii pe care i-a avut FCM Bacau de când am preluat eu clubului, Ghita Poenaru a fost cel mai bun”. Asadar, in noiembrie 2001, m-am intors, iar in primavara lui 2002 am fost la un pas de cupele europene, dupa o serie de cinci victorii. Am batut Petrolul la Ploiesti, cu 1-0, prin golul lui Cursaru, razbunându-ne pentru infrângerea de cu un an mai devreme. Am invins si Farul la Constanta, cu 3-2, gratie unui gol marcat de Petcu in ultimul minut, platind cu vârf si indesat si esecul de la “baraj”. Dar, asa cum aminteam, cel mai frumos succes ramâne cel cu Dinamo. Un 4-2 de poveste, cu un stadion plin-ochi si cu “foarfeca” lui Cursaru intrând in istorie si in videoteca CNN-ului. Dupa acel meci, am urcat la tribuna oficiala, unde Dumitru Sechelariu m-a asteptat cu bratele deschise si cu o expresie pe care am sa o tin minte cât voi trai: “S-a intors baiatul acasa!”. La drept vorbind, eu am plecat de acasa, adica de la FCM Bacau de trei ori. Si tot de trei ori m-am intors. Ultima data, intre turul si returul lui 2008- 2009. Echipa era in coada clasamentului ligii secunde si, dupa un retur de senzatie, am terminat pe 3 in clasamentul primaverii, fiind devansati doar de Ceahlaul si de Ploiesti, care au si promovat in Liga l. Mi-as fi dorit sa o antrenez din nou pe FCM Bacau in prima liga, dar un concurs de imprejurari nefavorabile, culminate cu o retrogradare la masa verde, au facut ca eu si FCM-ul sa o luam de jos, din divizia C in vara lui 2010. In acel sezon 2010 -2011 in care a promovat fara infrângere, devansând Sport Clubul, FCM Bacau a beneficiat de conditii de pregatire excelente. “Vreau sa uitati ca jucati in liga a treia! Am sa fac tot posibilul ca sa va simtiti ca in prima liga”, ne-a spus la inceputul sezonului Dumitru Sechelariu si asa a fost. Omul caruia ii datorez sansa de a antrena in Liga l s-a tinut de cuvânt. Pentru ca si el era de Liga l.

Gheorghe Poenaru

Decembrie 1999, ningea molcom cu fulgi mari cât jumatate de palma peste Bacau care dormiteaza sub mantia de zapada a unei ierni de vis, ca in povestile de Craciun. Am iesit din vacarmul bazinului, cu mâinile inca tremurând de emotie sa-mi aprind o tigara, dupa tensiunea unei curse câstigate cu greu in acest campionat national.
Dar nu am parte de liniste, sunt chemata de urgenta la biroul directorului. Intru in birou, unde ma intâmpina domnul Aradavoiaicei, directorul SCM Bacau, pe care il cunosc de vreo câtiva ani. Este insotit de un tânar domn, cu figura tipica de meridional, cu umeri lati, robust si alura atletica. Presupun ca este o fosta glorie sportiva a Bacaului, vreun fost medaliat international intr-o ramura de atletica grea.
Se fac prezentarile, o strângere ferma de mâna ca intre sportivi, o mâna calda si puternica, obisnuita cu munca.
Sigur nu gresesc, gândesc eu, este un fost sportiv. Dar surpriza este totala când isi declina numele – Sechelariu.
Este tânarul primar al Bacaului, a carui faima a trecut muntii pâna la noi in Ardeal, nume sinonim deja cu cel al orasului pe care il gospodareste. Si trecem la discutii. Pe scurt, mi se propune sa antrenez pentru Bacau. Ma scuz, ma eschivez, incerc sa refuz in mod elegant, dar nu prea reusesc.
Domnul primar nu scoate o vorba, nu incearca sa ma convinga, nu promite nimic. Ma priveste atent de parca m-ar cântari, cu un zâmbet abea mijit in coltul ochilor. Cred ca gândeste ca nu este nevoie de convingere, oricum voi veni in Bacau. Si mie nu-mi iese un “nu” hotarât. Pentru ca in primavara lui 1996 am avut o experienta deceptionanta cu SCM-ul lui Aradavoiaicei, le-o trântesc cu naduf “cine m-a mintit o data, ma va minti din nou”, in incercarea de a pune punct discutiei. La care domnul Sechelariu imi raspunde cu o voce baritonala si moale: “la vremea aceea inca nu eram eu primar”. Si cu asta ne luam la revedere. Termin concursul si plec hotarâta sa uit discutia, cu decizia ferma ca nu voi veni niciodata in Bacau.
Martie 2000, alt concurs, din nou in Bacau. Acum stiu cine este cel care ureaza succes concurentilor la festivitatea de deschidere a campionatului. Intâmplator sau poate nu, la iesire ne intâlnim. Domnul primar ma saluta scurt si imi ureaza “Paste fericit si sa va dea Dumnezeu gândul cel bun”. Pentru mine este clar, omul acesta stie exact ce vrea, nu uita, nu abandoneaza si nici nu pierde niciodata.
Contrar tuturor deciziilor mele, ma intorc acasa la Mures si in mai revin la Bacau sa-mi caut casa. Vând-cumpar la repezeala si in iunie 2000 sunt mutata in Bacau cu arme si bagaje. Când masina care imi muta viata dintr-un oras in altul ajunge in curba care duce spre strada Pictor Aman, vad de sus, sclipind in soare, tribunele galben-albastru, gazonul verde si turnurile inalte ale nocturnei care vegheaza de la inaltime stadionul “Dumitru Sechelariu”. Imi cânta sufletul – aici cineva iubeste sportul. Abia despachetata, ma apuc de lucru ca la 20 de ani, parca molipsita de pasiunea domnului Sechelariu pentru performanta. Si asa, cu bune cu rele, au trecut 12 ani, in care nu l-am mai intâlnit pe primarul orasului meu, sa-i pot spune canu a gresit atunci când m-a creditat cu increderea sa. Am reusit sa aduc peste o suta de medalii anual. I le datoram. Si anul 2012 se termina cu un alt decembrie, dintr-o iarna dusmanoasa, urâta si indurerata. Nu ninge, dar bate un vânt rau care-mi biciuie obrazul ud de lacrimi. Un trandafir alb, un gând pios, o rugaciune pentru cel care plecând, a intrat in istoria orasului pe care l-a condus opt ani. Mi-am luat un ultim bun ramas de la cel care ne-a schimbat destinul si pentru care am trecut muntii devenind bacauani.
Ramâne o intrebare: oare câte destine si-au schimbat drumul, marcate de forta si vointa acestui om care a trait permanent cu intensitatea unei forte telurice?

Sanda Stefanescu

Era in toamna lui 1995. Mai exact, in septembrie ’95. Afara continua sa domneasca vara, dar in redactia cotidianului “Ultima Ora” isi dadeau coate toate cele patru anotimpuri. De fapt, in acele zile de inceput de toamna, vântul schimbarii sufla cu putere peste intreaga presa scrisa bacauana. Se faceau si se desfaceau ziare si redactii, planuri si aliante, colaborari si contracte de munca. “Desteptarea” tocmai fusese cumparata de Dumitru Sechelariu, care detinea si “Ultima Ora”, iar in vitrinele chioscurilor isi faceau loc doua noi publicatii: “Informatia” si “Monitorul de Bacau”. Cei mai multi jurnalisti de la “Desteptarea” migrasera spre “Informatia”, in timp ce “Monitorul” decimase literalmen-te “Ultima Ora”. Eram printre putinii care refuzasera oferta “Monitorului”. Nu-mi fusese tocmai usor. Cei mai buni colegi plecasera la noul ziar care se anunta drept un adevarat “dream team” local. Salariile de acolo erau mari. Pe masura planurilor, dar si a numelor din caseta redactionala; de la 300.000 lei in sus. Eu tocmai renuntasem la cei 350.000 pe care mi-i propusese redactorul-sef L. A., ramânând la suma de 180.000 lei pe care o incasam la “Ultima Ora” si la promisiunea ca ne vor creste, in curând, si noua lefurile. La drept vorbind, nu ma tinuse in loc doar promisiunea, altfel una destul de vaga. In fond, “Ultima Ora” era un ziar mic. Cât putea sa ne dea? 250.000, hai 275.000… Ma simteam insa bine aici, unde ma bucuram de o libertate (redactionala si nu numai) totala. Mi-era greu sa plec. Si n-am facut-o, chiar daca tentatia financiara si provocarea jurnalistica mi-au adus câteva nopti albe. “N-o sa-ti para rau ca ai ramas”, m-a asigurat directorul ziarului intr-una din diminetile acelui septembrie. Pe la vreo 11.00 a venit vestea care a ravasit hârtiile de pe birouri: s-au marit salariile! “Acum sa vedem si cu cât”, mi-a facut cu ochiul seful sectiei “Social”, Fl. C, care spusese si el “nu” Monitorului. Marturisesc ca am ramas cam descumpanit când mi s-a comunicat, in scris, noul salariu: 225.000 lei. Dezamagirea nu a durat insa mult! Imediat dupa prânz s-a stârnit o noua pala de vânt: 275.000 lei. “Merge si asa! Si mai merge si o bere la terasa, ce zici?”, mi s-a adresat Fl. C. Berea n-am apucat insa sa o bem. Furtuna a trântit usa de perete: “A venit Sechelariu! E in birou la director si vrea sa vorbeasca cu sefii de sectie. Hai, urgent!”. Dintre cei patru sau cinci sefi de sectie, doar eu si cu Fl. C. eram in redactie, ceilalti fiind plecati pe teren. Am mers in biroul directorului unde se mai aflau redactorul sef si adjunctul acestuia. Seche statea la birou, pe scaunul directorului. Fuma si vorbea. Vorbea si fuma. Era, asa cum zic italienii, “un fiume di parole”. “Baieti, am planuri mari! Stiu ca ati avut oferte din alte parti si ma bucur ca le-ati refuzat. Vom face o redactie trasnet aici. Chiar daca am cumparat si Desteptarea, Ultima Ora ramâne pe primul loc in sufletul meu”, a spus Sechelariu. “Torentul” a inceput sa vorbeasca apoi despre investitii. Curgeau la vale masini, tipografie, pagere, statii Motorola, salarii… “Veti avea salarii OK, de ziaristi adevarati. Apropo, le-ati marit salariile, asa cum v-am cerut?”, s-a intors catre cei din conducere. Redactorul-sef a inceput sa dea din colt in colt: “Sa vedeti, ne-am gândit…” Seche l-a intrerupt, nerabdator: “Da sau nu?”. Omul nostru a continuat sa mustaceasca: “Stiti, inainte aveau toti sub 200.000 lei si am considerat ca ar fi bine…”. A fost momentul in care Fl. C. mi-a dat un ghiont, soptindu-mi: “Presimt ca astia ne-au dat mai mult decât trebuia! Probabil ca au depasit plafonul si nu stiu cum sa i-o zica lu’ Seche ca iese cu nasoleala. Daca-mi taie leafa, am taiat-o si eu la Monitorul…”. Glasul lui Sechelariu s-a ridicat din nou: “Concret, cât?” . “Pai, 275.000 de caciula” a raspuns, cu un fir de voce, redactorul-sef. S-a lasat o tacere grea, care parea sa ne gaureasca timpanele. Slava Domnului ca n-a durat mult. “Ce-am vorbit eu cu voi? Ia spuneti, ce-am vorbit?”, s-a incruntat Sechelariu, strivind tigara in scrumiera si trecându-si nervos mâna prin par. “N-am fost clar? Nu v-am spus sa le mariti salariile? Astia-s ziaristi adevarati, nu trompete! Pai, ei trebuie sa duca grija subiectelor de presa, nu a banilor. Trebuie sa aiba mereu buzunarul plin: pentru a intra intr-un restaurant, pentru a onora un pont, pentru a se deplasa cu un taxi… Intelegeti? Si voi ce faceti? Le dati câte 275.000 lei si aveti impresia ca ati facut gaura in cer. Hai, sa n-o mai lungim atâta…Cât are un sef de sectie la Desteptarea?”. “450.000” a venit raspunsul de undeva de la câtiva kilometri distanta. “450.000? Ei bine, de acum inainte, la Ultima Ora sefii de sectie vor avea 500.000. Ne-am inteles, da?”. Eu si cu Fl. C. am simtit cum ne cufundam in canapeaua-coltar din biroul directorului. Dumitru Sechelariu ne-a zâmbit, amuzat de perplexitatea noastra: “E bine asa, baieti?”. Si, fara a mai astepta raspunsul, s-a intors spre cei din conducere care modificau de zor cifrele: “Si sa nu uitati ca astia-s baietii mei. Sa aveti grija de ei!”.

***

Am ramas unul din “baietii” lui Dumitru Sechelariu in toti acesti aproape 18 ani care au trecut de la acea zi luminoasa de septembrie. El m-a apreciat, numindu-ma, in mod public, ziaristul sau preferat, iar eu l-am respectat, chiar si atunci când n-am fost de acord cu deciziile sale. Intre noi au existat si unele contre. Din fericire, n-au fost multe. Si nici foarte taioase. “Daca imi esti prieten, nu-mi cere nimic” statea scris in biroul sau de primar al Bacaului. Nu pot spune ca am fost prietenul lui Dumitru Sechelariu; nu cred ca am stat vreodata, doar noi doi, la o cafea si cu atât mai putin la un sprit. Pot spune in schimb cu certitudine ca, exceptând un episod din ianuarie 2000, când i-am solicitat sprijinul in privinta unei deplasari in interes de serviciu, nu i-am cerut niciodata nimic: nici bani, nici functii si nici favoruri. Pentru a merge insa cu sinceritatea pâna la capat, trebuie sa recunosc ca, daca as fi avut vreodata nevoie de ajutorul sau, n-as fi ezitat sa i-l cer. Si, cu siguranta, ca l-as fi primit fara niciun fel de problema. Pentru ca Dumitru Sechelariu a fost un om generos, iar eu am fost unul dintre “baietii sai”.

Dan Sion

Categorisim deseori o persoana, fie si fara sa ne dam seama, dupa felul în care arata, vorbeste sau se poarta. Uneori totusi nu avem nevoie de cuvinte, de gesturi sau de alte feluri de limbaj ca sa ne formam o parere asupra acelei persoane. Privirea dezvaluie multe lucruri despre cineva.
Si… poate ca vorbele nu spun întotdeauna ceea ce simtim, dar ochii tradeaza în mod inexplicabil sentimentele si starea noastra interioara. De Dumitru Sechelariu auzisem prin anii ’85. Într-o zi în fata Teatrului cineva mi-l arata. Ne-am intersectat privirile cu o mina grava, preocupata, chiar nelinistita mi-a facut cu ochiul strengareste. A ridicat o mâna în semn de salut. În ea se afla un pachet de Kent aproape terminat. Si… atât. Nici un cuvânt, nicio strângere de mâna. Doar acel semn cu ochiul.
Si a venit revolutia. Ne-am revazut la Casa de Oaspeti a lui Ceausescu la prima întâlnire a oamenilor de afaceri din Bacau. Atunci s-a întâmplat ceva cu totul inedit. Doru se ridica de pe scaun, urca pe masa, se aseaza în genunchi si zice: „- Acesta este mormântul tatalui meu si jur cu mâna pe el ca într-o zi eu va voi fi primar, primar al Bacaului” Ochii… vocea lui era cutremuratoare. Am amutit. Au trecut câteva clipe si dupa un oftat a continuat: „- Poate si presedintele României”. Si-a facut semnul crucii iar apoi a coborât de pe masa. Ochii îi straluceau. Era multumit oare ca-si exprimase dorinta în fata celor care ulterior deveneau greii Bacaului? Ochii si vocea sufletului! Timpul trece si… în Bacau apar „Zilele Bacaului” – primar Dumitru Sechelariu. Îmi vine o idee. Expozitia de fotografie „Bacaul de ieri si de azi”. Dar nu oricum si oriunde. În plan era ceva care-mi dadea mari emotii. Cu nod în gât am intrat în biroul lui. „- Domnule Primar, eu organizez o expozitie cu fotografii vechi si noi ale Bacaului în holul hotelului Decebal locul unde dumneavoastra veti declara deschise Zilele Bacaului. Am creat si o atmosfera de epoca cu personaje îmbracate în haine din acele timpuri” Ne priveam în ochi, era puternic, intuia pentru ce venisem. „- Si eu ce trebuie sa fac?” a fost intrebarea care m-a ajutat. „- Sa va urcati în caleasca cu «vizitiul razes» si sa mergem împreuna de la Primarie pâna la Decebal – Vreti?” A fost un „Da!” instantaneu, iar ochii lui spuneau ca asa ceva trebuie sa se întâmple. Fara a fi curiosi sau mirati.
Vin noi alegeri. Pentru campanie trebuia si o fotografie în picioare. Stabilim detaliile. În parc, ora 10 fix, plecarea de la Primarie. Hotaraste sa mearga cu masina lui. Fac o gafa. „- Nu credeam vreodata sa merg cu cel mai frumos «Volvo» si sa-l am ca sofer pe Primar”. M-am simtit privit. Am întors capul si l-am vazut zâmbind. Ochii îi erau sugubati. Am început sedinta foto când… a vazut câteva hârtii si chistoace pe jos. Privirea i s-a schimbat imediat. Ochii îi luasera foc. Sedinta foto era compromisa. Ne retrageam catre masina explicându-mi ca nu asa trebuie sa arate un oras european, e departe visul lui aratând cu mâna spre ceruri. Era ideea celei mai frumoase si sugestive fotografii pe care i le-am facut. Pasind cu mâna ridicata spre ceruri si o privire dârza si plina de speranta.
Era privirea dorintei sufletului. Au venit si zile negre. Si au fost multe. Dar ochii ramasesera la fel de expresivi doar ca uneori erau umeziti de lacrimi. Lacrimile sufletului. Si atunci, parca protestând, ei straluceau mai tare. Cu adrenalina la maximum îsi propune din nou sa conduca Bacaul. „- O singura fotografie, domnule Marandici, asa cum stiti dumneavoastra.” Roticelele au început sa se învârta repede, foarte repede. Îmi venise ideea de a concepe „imaginea fara poza”. Dar… Acum dupa ce s-a întâmplat nenorocirea, mi-ar fi parut rau pentru a nu avea o fotografie. Deci, într-o zi pe la prânz, ne apucam de treaba.
Îl studiez. Ochii îi erau altfel. Nu alesesem bine ziua, ora. Atunci am apelat la un mic truc. Dupa câteva minute de „bla-bla” ma uit tina în ochii lui si pe nepregatite, chiar cu un ton mai ridicat, îl întreb: „- Cine esti? si ce vrei sa faci?” Raspunsul a venit instantaneu: „- Sunt Dumitru Sechelariu si vreau sa redevin primarul Bacaului”. Ochii capatasera aceeasi stralucire ca acum multi ani. Erau ca doi carbuni aprinsi, ca doua fulgere care puteau doborî orice. Am apasat pe declansatorul aparatului. Au fost doar 3 – 4 cadre. A fost destul. Reusisem înca un portret extraor-dinar. Dar… a fost ultimul.
Sufletul nu i-a fost neted, ci crestat, încizat de nenumarate ori. Acele santuri si gropite dese au fost umplute cu toate sentimentele existente trairii umane. Înainte de a vorbi, ochii îl tradau. Îl privim în fotografie, îi privim ochii. Numai ei ne vor reaminti un singur lucru: „Un om cu suflet mare!”

Romeo Marandici

Darnicia, ca mod de a trai. Nu stiu daca, si cât, i-a citit Doru Sechelariu pe clasicii antici, dar un fapt este cert: pildele si cugetarile lor i-au fost calauze permanente în viata. O însusire primita înca de la nastere, de la ursitoare. Kharma lui: da, chiar atunci când primesti si învata sa primesti când dai – spunea gânditorul german Lavater. Sau: da ceea ce vrei sa dai, înainte de a fi rugat; este daruit numai pe jumatate ceea ce a fost cerut (Ruckert). Asadar, actualitatea clasicilor dupa chipul si asemanarea celui pe care îl invoc acum.
Trebuie sa o spun din capul locului: nu am avut relatii de parteneriat, nici de amicitie cu acesta. Pentru perceptia publica: am fost doar doi bacauani care au pasit, fiecare, pe drumul lui. Un om de afaceri si un gazetar. Un gazetar care l-a remarcat pe „subiectul” lui înca de la începuturile „capitalizarii” economiei românesti, mai exact cu prilejul celei dintâi vizite la Bacau a presedintelui Ion Iliescu si întâlnirii prospective a acestuia cu investitorii locali, atunci când Doru Sechelariu a propus si sustinut cu argumente indubitabile scutirea de impozite pe profit cu conditia reinvestirii acestuia. Era unul dintre primele semne ale încercarilor de implementare a conceptului economiei sociale de piata, precept pe care îl vom regasi în multe dintre actiunile si faptele sale ulterioare. Poate ca cel dintâi exemplu notoriu este acela de a-si fi împartit parte din câstiguri cu salariatii „Selenei”, al caror numar crestea de la o zi la alta, prin înfiintarea unei cantine la care aveau acces toti cei care lucrau aici si unde se mânca gratis si bine. În frunte cu patronul. Sigur ca nu au lipsit nici contestatarii, ceilalti actionari, minoritarii, care îsi vedeau serios dijmuite profiturile personale. Ceea ce nu a schimbat cu nimic atitudinea boss-ului, care a adoptat o pozitie de genul „cui nu-i place, sa nu manânce”.
Fara a fi un Cresus în varianta contemporana, Doru Sechelariu si-a împletit gesturile de daruire într-un evantai de fapte frumoase. Unele, de larga respiratie. Altele, acoperite de anonimat. Poate ca cel mai îndreptatit de a fi remarcat este respectul si grija fata de angajatii sai, carora le platea cu regularitate salariile, dar si cotele de asigurari sociale pentru a le curge vechimea în munca si a putea beneficia, la pensionare, de drepturile legale cuvenite. Si nu întîmplator subliniez acest detaliu! Nu putine sunt cazurile în care angajatorii fenteaza aceasta obligatie, creind probleme dificile si de multe ori insurmontabile. În dispretul oamenilor si al bunului simt.
Sa ne fi aflat în fata unei „încapatânari pozitive”? A fost, si a ramas, o perceptie definitorie în rândul opiniei publice bacauane. O buna parte din timpurile de început, adica tocmai atunci când lucrurile abia se asezau, se conturau, se clarificau, patronul „Selenei” îsi gratula angajatii, saptamânal, cu pachete de alimente provenite fie din ferma zootehnica, fie din magazinele proprii. Cu bonusuri consistente la sarbatorile Pastelui si ale Craciunului, dar si altor evenimente. Apoi: ajutoarele de deces, de spitalizare si îngrijiri medicale, renuntarea la indemnizatiile de consilier local si, ulterior, la salariul de primar, bani pe care îi dona nevoiasilor, plus sumele – deloc mici, acordate multora dintre cei care erau primiti în audiente. Cu stânga ia si cu dreapta da, se spunea. O însusire convertita în virtute si transpusa în folclorul local. Si nu putini sunt cei care i-au purtat costumele, camasile si/ori pantofii, cel mai adesea noi. Vazându-i apucaturile de nabab convertit la fapte crestinesti, malitiosii nu au scapat nicio ocazie de a spune ca daca ar fi fost mai cumpatat, mai strâns la punga, averea i-ar fi fost de cel putin doua ori mai mare. Nesocotind, cu buna ori cu rea stiinta, ca bucuria de a darui este cu mult mai adânca decât cea a umplerii propriilor buzunare.
Daruieste si vei fi daruit, spune un precept biblic. Sentimentele de generozitate fac din om o faptura sublima, placuta si iubita aproapelui, spre a apela înca odata la clasici. Masura faptelor este cea care îl defineste pe fiecare dintre noi. Dupa ea, dupa ele, îti primesti rasplata. Ca, de altfel, si pedeapsa. Daca la judecata noastra, a concitadinilor sai, Doru Sechelariu poate ca mai are si puncte nebuloase în proiectarea profilului sau de om providential pentru comunitate, nu facem decât sa conturam limitele cunoasterii, acceptarii si rasplatei. Doar timpul îi va deconta adevaratele dimensiuni ale faptelor cu care s-a însotit pe acest tarâm.

Mihai BUZNEA

Nu l-am intâlnit niciodata pe Seche. Ne cunosteam, probabil, doar din fotografii. Fotografiile nu mint niciodata, pentru cei care stiu sa le citeasca. Gândindu-ma la el, acum, când se plimba altfel printre noi, imi aduc aminte de zisa lui Voltaire: „Satira minte cu privire la oamenii importanti, in timpul vietii lor, iar elogiul minte dupa moartea lor”. Motiv pentru care n-am sa-l elogiez. L-as jigni.
A fost iubit, adorat, hulit la nivelul cel mai inalt. Ce-si poate dori mai mult un om? Si hula este un semn de respect. Am vazut tribunele unui stadion arhiplin scandându-i numele si am fost un pic invidios. Seche n-a trait. Pur si simplu a fiintat atât de intens, de vulcanic, incât aveai impresia ca ardea ca o torta; ardea clipele. Pentru el, timpul nu trecea; ardea. Si nu oricum: in flacari de poveste. Seche nu era trup. Era o flacara fara de odihna. Mereu locuit de avânturi, de neastâmpar, de proiecte, a uitat, probabil, uneori, aidoma multora dintre noi, ca omul este cel mai scurt drum dintre viata si moarte, ca boala este modul in care moartea iubeste viata, iar individul teatrul acestei slabiciuni. Alteori, in fotografiile mele, Seche imi apare ca un fluviu nabadaios care niciodata nu poate sta linistit in matca sa; e mereu revarsat peste albie. Cred ca n-a cunoscut ideea de repaos. Prin vene nu-i curgea, cu siguranta, sânge, ci un mare si fara de leac neastâmpar uman.
Am vorbit in nenumarate rânduri cu profesorii copiilor familiei Dumitru Sechelariu si am auzit doar cuvinte de mare respect despre ei. O vorba rea n-am auzit. Nici macar neprietenii n-au indraznit sa cârteasca pe aceasta relatie. O cunosc pe Laudeta Sechelariu si, nu este niciun secret, am o mare admiratie pe caracterul sau de exceptie. Dragostea si moartea, i-as spune lui Seche, sunt singurele elemente prin care omul atinge infinitul. Acum, stiut fiind ca a avut pe cine/de ce iubi si de cine fi iubit, cu siguranta a atins acest infinit. Mort cu adevarat este doar acela de care nimeni nu-si mai aminteste. In cazul lui Seche nu va fi vorba despre asa ceva. El va avea statutul acelor personalitati la care fac referire toti: si cei care sunt, dar si cei care nu sunt de acord cu el. E un reper.
Sunt mâhnit din cauza faptului ca moartea unui om este mai mult treaba supravietuitorilor, decât a lui. Daca lucrurile ar putea sta si altfel, Seche, omul care a trait asumându-si mereu poveri peste poveri, ar lua si povara acestei dureri asupra lui, n-ar lasa-o pe umerii copiilor si sotiei, pe umerii familiei. Dar cred ca familia stie asta si… Si poate ca i-ar linisti pe cei dragi facând haz de necaz, aidoma lui Marin Preda. „Moartea este un fenomen simplu in natura. Doar oamenii il fac inspaimântator”… Si poate ca Seche i-ar mai linisti pe cei dragi si cu vorbele eseistului: „A muri inseamna a te muta intr-o stea”. Steaua in care s-a mutat va fi, neindoielnic, usor de reperat, pentru ca va pulsa altfel, datorita neastâmparului proverbial al locatarului sau… Cei dragi cred ca deja au si vazut aceasta stea.

Ion Fercu

Am aflat de Doru înainte de a-l cunoaste, din vorbele celor din teatru. Vorbeau deseori despre el Geo si colegii lui, Titi Blanaru, cu pretuire si simpatie. Auzisem ca face mult pentru teatru într-o perioada grea pentru institutie, numita autofinantare. Ceva de trista amintire, o inventie stupida si sinistra a regimului ceausist, când cei din teatru s-au vazut nevoiti sa gasesca diferite mijloace pentru a scoate bani necesari supravietuirii. Se “dadeau” pentru public, în sala de spectacole, filme de pe casete video, la mare trecere fiind cele cu arte martiale, asa încât actorul Florin Gheuca a si scos o vorba de duh: acum, pentru teatru se lupta Jackie Chan si Chuck Norris. Era multa amaraciune si sarcasm în spusele actorului. Si tot pentru supravietuirea teatrului mai jucau… jocurile mecanice. Acolo, la Sala de jocuri mecanice, Doru Sechelariu si-a demonstrat spiritul practic, talentul de manager, de om cu initiativa antreprenoriala. Jocurile aduceau bani, iar Doru s-a dovedit un bun coleg, generos, facându-le mereu cinste baietilor (printre alte atentii si gesturi placute) cu câte o tigara fina, o bautura de soi. A venit apoi momentul 1989, si se cunoaste ce rol a jucat el atunci. Si ne-am întâlnit odata, întâmplator, la începutul anilor ’90, în biroul directorului de teatru de atunci, Calistrat Costin. Lucram atunci în presa, dar si ca secretar literar în teatru, iar el venise sa discute ceva cu Costin, nu stiu ce anume, eu intrând mai târziu în birou, dar, în cursul conversatiei noastre l-am auzit pe Doru spunând, la un moment dat, foarte sigur pe el: „Eu am sa am ziarul meu”. L-am privit uimita si destul de neîncrezatoare, pentru ca el avea alt gen de preocupari, din alta zona, se lansase în afaceri, în fine, cert este însa ca, peste un timp, a reusit ceea ce-si propusese. Ba, mai mult, nu numai ca a ajuns sa detina un ziar, cel mai important din Bacau, dar a creat un trust de presa. Trustul „Desteptarea”, de care eu sunt atât de atasata de aproape doua decenii. Mi-am dat atunci seama de câta vointa, determinare si tenacitate în atingerea scopurilor era în stare Doru. În vremuri tulburi, nesigure, când altii habar n-aveau încotro s-o ia, el a avut curajul de a înfaptui, luându-si, cu toate riscurile, soarta în mâini. Nu astepta nimic de la ceilalti sau de Sus, de la pronia divina, îsi croia singur drumul. Pentru ca era un luptator.
Mai pe urma, datorita evidentelor lui calitati, bacauanii l-au ales, în doua rânduri, primarul lor. Ne-am vazut foarte rar, doar pe la niste festivitati, în acea perioada. Si întotdeauna era la fel cu cel dinainte, simplu, natural, fara fasoane, deschis, prietenos. Functia nu-i schimbase comportamentul, lucru rar pe la noi. Îl am si acum în fata ochilor: cu statura lui masiva, „trapu”, cum spun francezii, asa cum erau Jean Gabin si Lino Ventura, doi dintre actorii mei favoriti. Ca si acestia, era un dur cu inima tandra, un mare sentimental, în fond.
Dar cea mai frumoasa amintire cu Doru o am dintr-o ocazie speciala pentru mine, când mi-am lansat prima carte, „Logica de femeie”. „Desteptarea” sarbatorea atunci 10 ani de existenta, iar cartea mea era una dintre primele scoase la editura ziarului. Ne aflam la Centrul de Cultura „George Apostu” pentru a marca evenimentul, era multa lume, multe persoane oficiale, iar eu, instalata pe un scaun, dadeam, fericita, autografe. Si-l vad pe Doru asteptând, la rând, sa-i ofer cartea cu autograf. Iar când a ajuns lânga mine, a îndoit un genunchi, a facut o plecaciune, si mi-a sarutat mâna cu un gest usor teatral, de mare senior. A fost foarte simpatic, dezinvolt, romantic gestul sau, atmosfera s-a destins, si ne-am amuzat cu totii.
Da, Doru stia sa fie un adevarat cavaler. Si asa îl voi pastra în amintirea mea.

Carmen Mihalache

Aveam emotii! Stiam de la altii ca Dumitru Sechelariu este un om sever. Totusi, ceea ce auzisem de la altii putin conta. Urma sa il intâlnesc pe patronul trustului de presa la care lucrez inca din timpul facultatii. Urcam treptele spre etajul unde era deja „seful” si imi pregateam salutul, intrarea in sala de sedinte cu mare grija, gândindu-ma ce ar fi mai potrivit sa spun. Sa ii spun “Bine ati venit!”, mi se parea stupid – era la trustul lui de presa, era acasa. Sa ii spun “Buna seara!”, era banal. Cu gânduri de tot felul dar cu speranta ca voi trece neobservata cumva si nu voi face vreo gafa, am intrat…
Am spus hotarât banalul: “Buna seara!”. Sincera sa fiu… am salutat banal… asteptam sa fiu tratata la fel… dar nu! “Esti mai slaba si mai frumoasa in realitate! Lucrezi la noi de 3 ani, nu?” Emotiile au fost inlocuite instant de uimire! Banuiam ca nici macar nu stie cum ma cheama, ca sunt un angajat oarecare, intre miile de oameni care au primit leafa de la firmele sale! Dar nu! Dânsul stia tot! Mi-a spus câti ani am, de când sunt la pupitrul stirilor TV Bacau si mai mult… ca a avut mare incredere ca voi progresa! “Stiam ca ai doar 22 de ani când ai venit la Desteptarea, dar i-am spus sotiei mele sa te avanseze si nu va regreta!”
Emotii nu am mai avut chiar daca au urmat multe emisiuni! Nici saluturi banale sau scenarii pentru momentul in care il reintâlneam! Au urmat discutii si proiecte in care s-a pus mult suflet! Imi vin in minte aplauzele din studioul TV Bacau dupa penultima emisiune cu Dumitru Sechelariu. Nu stiam cum le va primi seful, dar eu si colegii mei asa am simtit! Dânsul s-a bucurat, a aplaudat cu noi si ne-a multumit! Regret ca nu am facut atunci o fotografie… ar fi fost o frumoasa amintire!
Luna martie 2011 ramâne pentru mine perioada in care am avut emotii pentru prima data intâlnindu-l pe Dumitru Sechelariu. Luna februarie 2013, perioada in care am regretat ca nu l-am cunoscut mai devreme, iar cei 2 ani in care m-am bucurat si mândrit ca il cunosc, perioada in care am invatat ca nu sunt un angajat oarecare daca imi fac treaba bine!

Nicoleta Timaru

În 1992, într-o buna zi, m-a sunat Dumitru Sechelariu. Era o zi însorita. Scriam primele pagini din romanul Câmpuri Magnetice. Dumitru Sechelariu avea o voce calma, egala, hotarâta. Alo? Domnu Ovidiu, as vrea sa stam de vorba. Am luat un taxi si am aterizat direct la el la firma, încercat de curiozitate. Dumitru Sechelariu avea un birou elegant. Piele, mobila fina, obiecte putine, telefoane. Trabuc. Whisky. Erau multi oameni la el. Cu treburi, cu sarcini. Dumitru Sechelariu stia sa delege sarcini, stia sa-si controleze oamenii. Mi-a placut asta. Avea însa grija de ei. Angajatii aveau masa calda la prânz, la firma. Mi-a placut asta. Am ramas numai noi doi. Dumitru Sechelariu m-a privit o clipa, patrunzator. Mi-a placut asta. Cu ce ai venit, ca ai ajuns repede. I-a placut asta. Cu taxiul, am zis râzând. Asta l-a mirat. O sa-ti dau o masina, a zis animându-se. Mi-a placut asta. Nu-mi trebuie, sa vedem despre ce este vorba si, daca e nevoie de masina, o sa am masina. I-a placut asta. Bei ceva? Multumesc, nu. L-a mirat asta. O cafea, da. Am baut cafea cu Dumitru Sechelariu si am stat de vorba câteva ceasuri.
Asa a început una dintre cele mai teribile povesti despre leadership, despre barbatie, despre duritate, despre inteligenta si strategie din acei ani, o poveste stranie, haioasa, serioasa si grava, o poveste a strategiilor de forta, a ideilor revolutionare în media si business. Am acceptat provocarea lui Dumitru Sechelariu. I-am spus câteva lucruri care l-au pus pe gânduri, mi-a spus si el câteva lucruri care m-au pus pe gânduri. Parteneriatul nostru s-a desfasurat într-un mediu toxic, ostil, pervers, ciudat în care oamenii obisnuiti îsi pierd mintile repede sau o iau la fuga cât ai zice peste. Dumitru Sechelariu gândea în mod corect din perspectiva businessului. Lumea de pe vremea aceea nu întelegea însa ce este o firma privata. Multi munceau ca la stat, furau, minteau, îsi bateau joc, luau în zeflemea întreprinzatorii, ideile novatoare. Multi urau proprietatea privata. Multi urau capitalismul.
Parteneriatul nostru a fost dur, insurgent, plin de neprevazut si de provocari. A fost un timp al cautarilor de sine, al încercarilor neasteptate, al alegerilor inspirate sau naive, al riscului, al hotarârii sau nehotarârii, un timp al curajosilor dar si al înfrântilor. A fost o experienta de viata tensionata, plina de ambitie si de barbatie, o experienta de viata ciudata, surprinzatoare, pasionanta, un timp al cizelarii caracterului sau, dimpotriva, al naruirii caracterului, un timp al viziunii si al prieteniei razboinice.

Ovidiu Bufnila

Era in toamna lui 1992 si ma pregateam sa scot o noua editie a publicatiei saptamânale «Pur si Simplu» in primul an de ziarist pe meleaguri bacauane. La un moment dat, am fost contactat de Liviu Avram si O. C. Hogea pentru a ma alatura unui cotidian ce avea sa apara in Bacau. Era vorba de «Ziua». Aflasem ulterior ca urma sa fie scos pe piata pe banii lui Dumitru Sechelariu.

De dânsul auzisem doar ca in 1990 infiintase Compania Selena, primul SRL din Bacau. Nimic mai mult. Am stabilit o intrevedere cu domnul Sechelariu la sediul Companiei de pe I.S. Sturza. La un capat al mesei lungi, dl. Sechelariu. Liviu Avram face prezentarile de rigoare. Ajunge la mine. Dam mâna. Un zâmbet, un «multumesc ca ati venit alaturi de mine». Mi-am dat seama ca incepuse sa se indragosteasca de presa.

Un om energic, plin de vointa si sufletist. Am simtit-o pe propria piele atunci când stateam ca ziarist lânga dânsul de martea, de la prânz si pâna miercurea la prânz, uneori, la audiente. Asculta fiecare necaz, fiecare problema a bacauanilor care ii treceau pragul biroului de primar. Blând, blajin, incerca sa le dea câte un sfat, apoi ii ajuta financiar.

O pioasa aducere aminte pentru OMUL care a fost Dumitru Sechelariu!

Ovidiu Constantinescu

Astazi, de la ora 18.00, la Teatrul de Vara „Radu Beligan” din Bacau va avea loc un spectacolul caritabil „Popas printre generatii”.

Este vorba despre un concert de muzica folclorica iar fondurile colectate în urma acestui eveniment vor fi folosite la achizitionarea aparaturii medicale de specialitate pentru noul Centru rezidential de îngrijire a persoanelor vârstnice si a Clinicii medicale din cadrul Asociatiei „Sf. Voievod Stefan cel Mare” Hârja.

Patru generatii de artisti vor urca pe scena si vor contribui astfel voluntar, prin cântecele lor, la acest eveniment caritabil. Lor li se alatura acei parteneri care au cumparat bilete pentru angajatii lor si din banii carora se va achizitiona aparatura medicala.

Vor cânta Mioara Velicu, Stefania Rares, Veta Biris, Nineta Popa, Constantin Bahrin, Anton Achitei, Maria Tataru, Vasilica Tataru, Angelica Flutur si multi altii. In total, peste 20 de artisti vor urca pe scena.