În seria de autor Aurora Liiceanu, pe care o urmăresc, pentru că venerabila doamnă psiholog povestește lucruri foarte interesante (desprinse din viața unor mari personalități), a apărut recent cartea „Inconfortabil”, cu un subtitlu acroșant: „Capcanele sincerității în cuplu”. E o abilitate pe care autoarea o deține cu asupra de măsură, toate cărțile ei captând imediat atenția prin ceea ce scrie pe copertă. Dar și mai important este că Aurora Liiceanu se ține de cuvânt și livrează întotdeauna istorii complexe, bine documentate, incitante, despre oameni ieșiți din comun. Analizează comportamente, punându-și întrebări, pentru că se ferește de concluzii și verdicte, iar asta are priză la cititor, care poate și el să aibă o părere personală, potrivit cu percepția, cu interpretarea lui. Cert este că autoarea este o minunată povestitoare, mizând pe naturalețea unui stil colocvial. Nu face uz de limbaj doct, de jargonul psihologilor, ci prezintă întâmplări, situații pe înțelesul tuturor.
În noua ei carte ea abordează problema comunicării în cuplu, oprindu-se asupra a ceea ce se numește astăzi „transparență radicală”, adică sinceritate totală. Dar oare au nevoie cu adevărat cei care trăiesc într-un cuplu de această dezgolire fără opreliști în fața celuilalt? Sau nevoia lor este de „afecțiune, acceptare și dorința de a păstra relația?” Mă alătur celor care cred că o transparență totală te poate face vulnerabil și că, pentru ca o relație să dureze este nevoie de încredere, mai presus de orice, de dragoste, respect reciproc și de aceleași valori, de preocupări comune, de o privire în aceeași direcție.
Poveștile alese de Aurora Liiceanu în cartea ei, cazurile, mai precis spus, sunt ale cuplurilor Dora Black și Bertrand Russel, Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre, Sofia/Sonia Behrs și Lev Tolstoi. Cu toții au avut niște înțelegeri prealabile, au adoptat un „pact al sincerității”. Care nu a funcționat însă. În primul caz, cei doi s-au despărțit când a intervenit gelozia, chiar dacă au fost de acord, la început, cu o relație deschisă (cu aventuri sexuale extraconjugale acceptate), iar la Simone de Beauvoir și Sartre totul a degenerat, de fapt, în perversiune, în promiscuitate. În culisele proclamatei sincerități se afla multă minciună, interese, manipulare. „La grande Sartreuse”, cum îi spuneau, cu maliție, francezii lui Simone de Beauvoir, a ținut cu tot dinadinsul să-și păstreze locul privilegiat lângă celebrul filosof, să întrețină soliditatea mitului relației lor.
Cât despre Tolstoi și Sonia, soția lui mult mai tânără și nevrotică, se știe că, deși au avut o căsnicie de 48 de ani, au trăit un adevărat infern conjugal, cu dureroasă înstrăinare, reproșuri, nenumărate crize, amenințări cu sinuciderea, culminând cu celebra fugă de acasă a marelui scriitor. Asta deși, la începuturile căsătoriei lor, au stabilit că vor face schimb de jurnale, ca să se cunoască mai bine, să nu existe ascunzișuri între ei. „Blestematele jurnale” aveau să acționeze invers însă, iar personalitățile lor foarte diferite, doctrina de reformator social a scriitorului, genialitatea lui, în fond, apoi gelozia maladivă și posesivitatea ei, infidelitatea emoțională a amândurora au dus la dezastru, la înstrăinare și ură.
Interesant este ce s-a întâmplat cu toți copiii și urmașii îndepărtați ai lui Tolstoi. Care au fost foarte numeroși și toți au părăsit Rusia, după revoluția bolșevică, stabilindu-se, inițial, la Paris, Berlin, dar risipindu-se apoi în toată lumea. Îi puteai găsi la Roma, Londra, în America, Maroc, Paraguay, ducând o viață liberă, boemă. Fiica lui preferată, Sașa, care a trăit mult, până la 95 de ani, în Satele Unite, a înființat acolo Fundația Tolstoi, dar și ceilalți descendenți ai genialului scriitor au scris amintiri despre acesta, folosite apoi de biografii lui Tolstoi. Au făcut un excelent marketing al gloriosului nume.
Iar în zilele noastre, foarte cunoscută în mediile mondene este contesa Alexandra Tolstoy, născută în Anglia (în 1973), cu studii superioare de istoria artei, o superbă femeie blondă, cu ochi albaștri, cu aer aristocratic, dar cu o fire aventuroasă, greu de stăvilit, fermecată de sălbăticia stepei ruse. După cum povestește în reportajele, în emisiunile ei. Când era foarte tânără, contesa, pasionată de călărie, fiind într-o excursie în Uzbekistan, s-a îndrăgostit de o călăuză, Șamil, căsătorindu-se cu el la Londra. Amorul nu a ținut mult, doar vreo șase ani, soțul uzbec a fost evacuat din casă și mariajul s-a încheiat. Pentru că frumoasa contesă l-a cunoscut pe celebrul miliardar rus Pugacev, care i-a satisfăcut toate poftele, oferindu-i o viață de lux. Relația lor s-a terminat urât, cu acuzații reciproce, cu procese, dar contesa și cei trei copiii n-o duc rău nici acum, ea știind cum să se descurce și să rămână mereu în atenția celor care o urmăresc pe rețelele sociale (unde este foarte activă) sau participă la exotice expediții călare organizate de ea, în Kârgâzstan, de pildă. Și Aurora Liiceanu numește cu un singur cuvânt trăsătura lor (a acestor descendenți) infailibilă–libertatea.
Revenind la realitatea zilelor noastre, autoarea vorbește despre contradicțiile prezentului, despre materialismul din societatea actuală, despre „o lume fără bărbați?” Foarte conectată aici și acum, cu antene treze, simpatica doamnă octogenară, având și umor din plin, o citează, de exemplu, pe dansatoarea Vica Blochina, devenită, din amantă de profesie, animatoarea unei emisiuni, „Femeia deasupra”, în care dă sfaturi suratelor și are panseuri de genul: „Dacă ea vrea Bentley, atunci trebuie să se bage în pat cu tătăiță”. Pentru ca tabelul lui Mendeleev al acestor specimene să fie cât mai bogat, nu lipsește nici Bianca Drăgușanu: „Un bărbat sărac este un bărbat prost” și nici alte vânătoare de „cașcavalete”. Concluzia e una tristă pentru bărbați, văzuți ca 3P: provider (furnizor), protector și procreator. Ele vor un „sugar daddy”, ei femei mult mai tinere, pentru că pot fi manipulate și controlate mai ușor. Așa că, despre iubire să vorbească poeții, psihologii „preferând ideea de atracție interpersonală”.
Oricum, lumea de azi e foarte complicată, la misoginie adăugându-se misandria, războiul dintre sexe intensificându-se. Bărbații se plâng că „femeile au nasul pe sus” și nu le convine că sunt puternice, independente, pe picioarele lor, femeile îi acuză de iresponsabilitate, egoism etc.
Nimic nu e simplu, într-adevăr, iar războiul acesta nu duce le nimic bun. Totul este să înțelegem că suntem egali, dar nu la fel, pentru că avem o altă biologie, o sensibilitate diferită, dar asta e normal și înseamnă că nu ne plictisim, nu-i așa? Tot așa cum firesc este să ținem la intimitatea noastră profundă și să nu cădem în capcanele sincerității „sans rivages”, care se întoarce împotriva noastră și ne dă viața peste cap. Anumite lucruri nu se fac sau se tac.
