Interviu cu Mihai Buznea, jurnalist, fondator si primul redactor sef al ziarului DESTEPTAREA
50 de ani de presa. A debutat la vârsta de 17 ani, cu un microfoileton, in ziarul Flacara Moinestiului, in 1956. Provine dintr-o familie de opt copii, din Galati, localitatea de care il leaga cele mai frumoase amintiri, dar de care ii vine greu sa vorbeasca acum. Bacaul l-a adoptat ca gazetar in plina ascensiune. Principalele atu-uri in viata au fost pasiunea pentru gazetarie, perseverenta, pregatirea si munca. Mii de pagini scrise, milioane de cuvinte, mii de editii ale diferitelor ziare i-au trecut prin mâna. A fost toata viata un "facator" de ziare, cunoscatorii stiu ce inseamna. Si-a trait viata intre oameni, intre literele “regale”, cum le spune intr-o carte publicata in anii din urma. Literele, cuvintele, propozitiile, frazele, ideile sunt cele care unesc lumea, indiferent de limba, tara, continent. Fara comunicare ar fi intuneric. Sub aceste auspicii a debutat interviul cu Mihai Buznea, gazetar, eseist, editorialist, manager, reporter Tv, cronicar al timpurilor pe care le-a trait.
– Domnule Buznea, chiar daca o sa va surprinda, prima intrebare are drept sursa o recenta stire care a aparut astazi (n.a.- sâmbata, 7 ianuarie 2012). Presedintele Traian Basescu, la o intânlire cu studentii români din strainatate, a inceput prin a aduce noi acuze la adresa presei, a ziaristilor, care – spunea dumnealui – inteleg gresit sau nu inteleg deloc ce se intâmpla in România. Cu experienta dumneavoastra, cum comentati aceasta noua ingerinta in activitatea unei componente importante a democratiei?
– Nu este nicio noutate in aceasta atitudine, pentru ca presa, de când exista, s-a aflat in conflict cu Puterea. Sigur ca presedintele este deranjat de ofensiva anumitor publicatii, mai ales unele televiziuni isi indreapta atentia spre Putere, spre Cotroceni sau Palatul Victoria. Probabil scapa din vedere ca presa este o componenta a mecanismului social intr-un stat democratic, membru al Uniunii Europene, iar dreptul la exprimare este liber. Desigur, aici trebuie sa vorbim si de profesionalismul presei, de deontologie si respectarea adevarului, de modul in care opiniile sunt exprimate.
– Au trecut 22 de ani de când a aparut prima editie a ziarului DESTEPTAREA. S-au scris de-a lungul anilor si bune si rele despre acel moment. Sunteti unul dintre fondatorii acestui ziar, ati fost primul redactor sef al noului cotidian, care credeti ca a fost cel mai dificil moment al acelei zile de 22 decembrie 1989?
– S-au intâmplat foarte multe lucruri in acele ore, in acele minute, de altfel trebuie sa va pun ca de la un moment la altul situatia era alta. Definitoriu a fost faptul ca toti cei care ne aflam atunci in redactia bacauana am cazut de acord in unanimitate ca trebuie sa aiba loc o schimbare de atitudine, de pozitie. Cred ca printre revolutionarii din decembrie trebuie inclusi, fara nicio rezerva, si ziaristii din redactia noastra, pentru ca si-au asumat o mare responsabilitate, un mare risc. Trebuie retinut si faptul ca ziarul din Bacau a fost primul din tara, dintre publicatiile judetene, care si-a asumat responsabilitatea editarii unui ziar independent. Noi chiar am intentionat ca in ziua de 22 de decembrie sa scoatem o editie speciala, de dupa amiaza. In Bacau, schimbarea a avut loc in jurul orei 13,30, deci ar fi fost timpul necesar pentru o editie de seara, format tabloid, cu doua pagini, un ziar soc, cu principalele evenimente din acea zi. Din diferite motive tehnice, a incertitudinilor, a nesigurantei, editia s-a cristalizat abia in acea noapte si am aparut pe piata cu noul ziar, cu noua denumire, cu noul continut la ora trei dimineata, pe 23 decembrie. Au trecut 22 de ani, este greu acum sa redau tensiunea de atunci, importanta deciziilor pe care le-am luat, pentru noi si faptul ca am dat jos de pe perete portretul lui Ceausescu a insemnat un act extrem de important. Vedeti, acum, dupa 22 de ani, multe dintre deciziile noastre par simple, normale, insa, va repet, au fost ore, zile, luni de clarificari, de asezari, de lamuriri asupra destinului nostru si al ziarului. Istoria, timpul le-a va aseza pe toate la locul lor.
"Talentul il ai sau nu il ai, dar munca este cea care te defineste. Nu se exclud, dar nici nu se conditioneaza".
– Cum s-a facut schimbarea in redactie, ma refer la stabilirea noii conduceri, a responsabilitatilor?
– Eu pot sa relatez un episod, dumneata hotarasti daca il lasi sau nu. Ziarul Steagul Rosu, in cei 44 de ani de aparitie a avut 13 redactori sefi, ultimul am fost eu, fiind numit pe acea functie pe 22 decembrie, la ora 11,15 minute. Am fost, deci, redactor sef al fostului ziar doua ore, pâna la ora 13, 30, când mi-am adunat colegii si le-am spus, va apare un nou ziar, este nevoie de o noua conducere. Am facut alegeri, m-au nominalizat, m-au votat si am fost redactor sef al ziarului DESTEPTAREA doi ani si ceva. Tot atunci a fost ales si redactorul sef adjunct, Ioan Enache. In acele zile, dar si in urmatoarea perioada au intrat in redactie numerosi tineri, dornici sa se afirme, multi chiar aveau ceva de spus, destui oportunisti, de diferite orientari. Multi au venit, putini au ramas, cum se spune. Mariajul a fost unul firesc, nu se putea altfel, tinerii aveau deschideri mai largi in ceea ce inseamna fenomenul de presa, aveau alte conceptii despre ceea ce se intâmpla, despre ceea ce avea sa urmeze. Noi eram inca, in unele privinte, tributari modului de lucru din presa comunista, desi pot sa spun ca s-a facut presa de calitate si in unele perioade de dinainte, cam pâna prin 1971, când au aparut Tezele din iulie, apoi Codul Eticii si Echitatii, care ne-au incorsetat foarte tare in ceea ce priveste libertatea de expresie.
– Vorbeam la inceput ca s-au implinit 50 de ani de când ati debutat in presa. Cum a inceput aventura ziaristului Mihai Buznea?
– A fost o intâmplare. Eram elev la un liceu din Brasov, de fapt o scoala medie tehnica in domeniul transporturilor feroviare (eu provin dintr-o familie de ceferisti), si in vacanta dintre clasa a X-a si a XI-a m-am dus la Moinesti, la unul dintre fratii mei, gazetar la ziarul Flacara Moinestiului (atunci, in trei raioane dintre cele sase ale regiunii aparea un ziar), ziar adus, din motive pe care nu le cunosc, de la Bicaz, regiunea atunci se intindea de la Bicaz pâna la Adjud. S-a numit intâi Zorile Socialismului, apoi Flacara Moinestiului. Nu aveam ce face, ma plimbam, observam, ii povesteam fratelui meu, care m-a incurajat sa scriu. Am scris un microfoileton (gen ziaristic disparut acum din presa) de vreo 10 quadrati, 30 de rânduri, scrise la masina…
– 31, cu 62 de semne pe rând…
– Da, asa e, ai fost secretar de redactie si stii acest lucru. L-am propus spre publicare, le-a placut, “pustiul are spirit de observatie” au zis si l-au publicat. Debutul meu in presa poate fi considerat luna septembrie a anului 1956, apoi mi-au facut propunerea ca dupa terminarea scolii sa vin in Moinesti, ca ma angajeaza, ceea ce s-a si intâmplat. Oficial, am intrat in presa in iunie 1957, pe un post de corector, iar iesirea, ca sa fiu scurt, a avut loc in urma cu doi ani si jumatate.
"Si inainte, dar mai ales dupa 1989, am crezut ca pot schimba lumea cu scrisul meu. Nu spun ca am devenit mai intelept, dar am invatat mereu din viata, din realitate. De fapt, care este menirea gazetarului? Nu sa zugraveasca, ci sa relateze."
– Din Galati, unde v-ati nascut, a urmat Brasov, apoi Moinesti. In Bacau când ati venit?
– In decembrie 1964, cu exceptia a patru ziare din tara, toate publicatiile raionale s-au desfiintat, iar o parte dintre ziaristi, eu publicând si in Steagul Rosu, au fost transferati la ziarul din Bacau.
– Dupa 1992-1993, drumurile dumeavoastra s-au despartit de ziarul DESTEPTAREA. Ce s-a intâmplat?
– S-au intâmplat foarte multe lucruri, despre care nu-mi face placere sa vorbesc. Cred ca unul dintre câstigurile personale, din acei ani, a fost acela ca am descoperit oameni cu care am lucrat foarte multi ani, dar despre care nu stiam mare lucru. Unii si-au dat arama pe fata in acei ani, au avut comportamente false, sentimente false, erau ahtiati dupa putere, dupa functii, de a câstiga. Am sa fac o paranteza, pentru a intelege mai bine ce s-a intâmplat. In una dintre sedintele Consiliului de Administratie in care s-au hotarât salariile, eu am considerat ca salariul propus mie era prea mare, in comparatie cu salariile redactorilor, si mi-am redus salariul cu vreo zece mii de lei, de la 29.000 de lei, la 19.000, reducând, in acelasi timp si salariile adjunctului si altora din schema de conducere. Acest lucru nu a convenit si au inceput frictiunile. M-am gândit de multe ori daca am procedat bine, daca a fost moral, corect. Am fost contestat, au fost 16 tentative de a ma schimba, insa am gasit de fiecare data solutia de a-i anihila pe cei care imi doreau plecarea de pe functie, nu ca imi doream neaparat acea functie, ea nu mi-a adus mari beneficii, a fost o chestiune de orgoliu, am vrut sa vad daca ma pot lupta cu niste oameni care nu aveau niciun scrupul. Pâna la urma am plecat, am fost vreo sase luni redactor sef al ziarului Pur si Simplu, la un moment dat mi-am dat seama ca nu-i locul meu acolo si am plecat. Am lucrat câteva luni la CJ, dupa care am fost trei luni redactor sef la ziarul ZIUA, insa mi-am descoperit o noua pasiune: televiziunea. Am dat concurs si am preluat postul de corespondent teritorial al Televiziunii Române, de acolo am iesit la pensie, dupa 50 de ani de gazetarie.
– Cu experienta dumneavoastra, dupa decenii de munca in presa, ce-i trebuie unui om pentru a fi un bun gazetar?
– Pasiune pentru profesie, pe care o descoperi prin practicarea acestei meserii. Dupa câteva luni iti dai seama tu, colegii, daca o ai sau nu. Imi amintesc de un episod care confirma ceea ce spun acum. In vara lui 1968, am condus prin regiune o delegatie de ziaristi de la Viena, redactori sefi la doua publicatii de orientare socialista. M-au intrebat, printre altele, daca sunt casatorit, eu aveam 30 de ani, nu eram casatorit, dar o prietena ai? m-au intrebat. Sigur, haideti sa mergem pâna la ea acasa. Au intrebat-o, printre altele, daca realizeaza ce inseamna sa se casatoreasca cu un ziarist, pentru ca viitorul sot va sta foarte putin pe acasa, ziarisul sta mai putin cu familia. Sotia actuala, ca despre ea era vorba, de 43 de ani, m-a inteles ca pasiunea mea este ziaristica si am reusit impreuna sa depasim toate greutatile. Ziaristul, mai ales cel din televiziune sta foarte putin acasa. Este drept ca in anumite perioade, gazetarul avea mai mult timp la dispozitie pentru toate acestea.
– Talentul?
– Inainte de talent, ziaristul trebuie sa fie destept, citit, cu lecturi diverse, de la literatura pentru copii pâna la marii scriitori, filozofi, istorici etc., in functie de preferinte, ca nu toti pot fi specialisti in toate domeniile. Eu sunt pentru specializare, pe supraspecializare. Nu devii ziarist in ziua in care ti s-a pus in mâna un reportofon, un pix sau un caiet, sunt necesari ani si ani de munca. Talentul este foarte important, si pe asta il ai sau nu il ai, nu se dobândeste, poate, in unele cazuri, sa fie suplinit prin tenacitate, perseverenta, munca. Eu am apreciat mai mult pasiunea, munca, decât neaparat talentul.
– In ultimii ani se tot cânta prohodul presei scrise, ca in urmatorii 10-15 ani va disparea, ca internetul va ingropa printul. E drept ca nu este pentru prima data când se intâmpla acest lucru.
– Am sa incep tot cu o paranteza. Prin anii ’70, un grup de cercetatori, din diferite tari, cu traditie in presa scrisa, au analizat foarte multe publicatii din mai multe tari, au anchetat, au stat de vorba cu jurnalisti, sociologi, tipografi, patroni de publicatii. Intrebarea era, ce sanse are presa scrisa in fata radioului si a televiziunii (televiziunea era atunci in ascensiune). Raspunsul a fost, aproape unanim, ca sansele, viitorul sunt ale presei scrise.
– Totusi, tirajele au scazut, multe publicatii au urcat pe internet, cine este vinovat, criza, gazetarii, mediul economic, cititorul?
– Toti si toate la un loc. Depinde de fiecare patron, de fiecare conducere a ziarelor sa le prioriteze, sa fie mereu inaintea fenomenului, sa aiba informatii, sa-si elasticizeze politica editoriala, sa aiba in redactii oameni pregatiti, dispusi la efort, loiali (astazi este o problema a migrarii, a tradarii). Cititorul s-a specializat, a devenit mai selectiv, mereu trebuie sa-l urmaresti, sa fii aproape de el. Si mai este un lucru: este nevoie, in timp de criza, de bani, de investitii, nu te repezi sa inchizi usile, deoarece le deschizi mai greu. Nu are rost sa filozofam prea mult, aceste lucruri se stiu de mult, important este sa tinem mereu ochii mari deschisi.
“Pe lânga pasiune, este nevoie de munca foarte multa. Sa documentezi, sa citesti, sa scrii, sa rescrii, sa completezi documentarea.”
– Gazetaria este o meserie de echipa, ce ati apreciat la colegi, la prieteni, ce asteptati de la ei?
– Eu am fost si am ramas adeptul stilului elegant, dar ferm in conducere. Am apreciat prietenia sincera, spiritul de colegialitate dezinteresat, moralitatea. Pe lânga prietenii care m-au apreciat si pe care i-am apreciat si eu, am avut norocul sa am mereu in preajma oameni care stiau meserie, dispusi sa daruiasca si altora din ceea ce stiau ei, carora le port respect si imi aduc aminte cu placere de timpul petrecut impreuna. Era un gazetar la Moinesti, Sergiu Filerot il chema, secretar de redactie, eseist, editorialist, foarte bun gazetar. Mi-a returnat intr-o zi un articol si mi-a zis sa-l mai citesc o data, l-am recitit, iar mi l-a dat inapoi. Nu gaseam nimic, el nu-mi spunea nimic. L-am citit si recitit pâna am descoperit care era problema: in chiar prima fraza am pus (oops!, cum se spune acum) o blestemata de virgula tocmai unde nu se pune niciodata. Intâmplarea mea ar putea servi- nu vreau sa supar pe nimeni – ca exemplu si pentru alti gazetari mai tineri. Am invatat si de la fratele meu, Dumitru Buznea, care a publicat sub pseudonimul Dumitru Mineru mai multe carti, piese de teatru, a scris scenarii pentru filme. Au fost si alti gazetari de la care am invatat multe din meseria asta atât de frumoasa si ingrata, in acealsi timp.
– Observ ca, in general, ziaristii se apuca de scris carti, romane, volume de poezii dupa ce isi creeaza natural sau voit ragazul necesar pentru o asemenea intreprindere. Acelasi lucru s-a intâmplat si cu dumneavoastra.
– Eu as corecta afirmatia, m-am apucat de scris acum mai mult de 50 de ani. Ce s-a intâmplat, dupa pensionare am colaborat la un alt ziar local, acolo mi-am creat o rubrica permanenta, “Fara prejudecati” s-a chemat. Am publicat acolo peste 2000 de articole, din care am selectat vreo doua sute si le-am adunat in doua volume, unul se cheama “Mic tratat pentru berbeci”, iar al doilea “Efectele perverse”. Sunt doua volume de publicistica, carti document, pentru cercetatorii de peste ani. Prima carte a fost insa tot una document, despre artistul Anton Ciobanu, care pe lânga interventiile mele cuprinde articole din presa vremii, documente din arhiva personala, marturii ale artistului ceramist. Urmatoarea carte este “Regalul cu litere” a fost scrisa la sugestia unor colegi, pe care am publicat-o in anul in care am implinit 50 de ani de gazetarie. Cartea contine 50 de articole, câte unul pentru fiecare an de presa, din perioada Moinesti, Bacau, Televiziune.
Mai am in lucru inca trei carti, pregatite pentru aparitie, cu subiecte vânatoresti si pescaresti, cu amintiri din copilaria mea de pe malurile Dunarii si Siretului, insa nu m-am inteles inca cu editurile si tipografiile. Costurile au crescut foarte mult, iar eu nu am toti banii pentru o asemenea investitie, dar nu disper. Sanatos sa fiu.
“Toti avem dreptul sa alegem, drept pe care nu ni-l ia nimeni si se poate constitui intr-un element al independentei noastre, a jurnalistilor.”
– In multe alte meserii, rezultatele se masoara exact, cu metrul, cu micrometrul, produsul s-a vândut, te lauda seful, primesti o prima. Care sunt satisfactiile unui ziarist?
– Poate am sa te surprind cu raspunsul. Atunci când ti se reproseaza ca ai fost prea critic, prea vehement, atunci când articolul tau este discutat, analizat, naste reactii, inseamna ca ai atins un punct delicat al subiectului, al personajului, ai deranjat. Un articol care nu stârneste reactii este unul ratat, ai muncit degeaba, ai pierdut timpul, ai cheltuit banii patronului fara folos. Eu ma bucuram daca primeam un telefon, o scrisoare, indiferent ce mi se spunea, ce mi se scria, insemna ca articolul meu a fost citit. Acestea sunt satisfactiile unui gazetar. El traieste prin si cu cititorii sai. Am sa va mai dau un exemplu: imediat dupa 1989 – si nu cred ca numai eu – mi-am zis ca voi avea ocazia sa schimb lumea, ca voi face gazetarie adevarata, eram a patra putere in stat. Nu?! Anii au aratat ca realitatea este mai crunta decât visurile mele.
– Problema independentei presei, a ziaristului a fost si ramâne in continuare tema de dezbateri, teoreticieni, analisti, gazetari aduc in discutie statutul ziaristului, cu toate problemele lui de constiinta, de menire. In final, putem intra in aceasta mare dilema a fiecarui jurnalist, a patronatelor din presa?
– Raspunsul l-au dat altii inaintea noastra: nu exista presa independenta, poate doar cu exceptia publicatiilor gen “Anul Verde”, asa ca doar ne amagim, imi pare rau sa o spun. Nici cei care folosesc sloganul nu mai cred in el. Esti conditionat, daca nu politic, esti conditionat economic, social. Oameni buni, nu facem gazetarie in pustiu, pe vârful unui munte: noi scriem, noi citim! Mai exista un raspuns. Vrei sa intri in presa, la un ziar, la o revista, la radio sau televiziune? Da? Nu-i normal sa te interesezi ce-i cu publicatia, ce orientare are, cine este editorul, care este tirajul, nivelul salariilor, ce paltforma politica are. Urmeaza decizia: ma angajez, nu ma angajez, o agreez sau nu, caut in continuare. O data decizia luata, inseamna ca ti-ai asumat toate acestea. Mai exista si varianta demisiei: nu-ti convine, pleci. Sigur, nu vorbim de extreme, de abuzuri, de incalcari grave ale libertatii de exprimare. Cititi cu atentie editorialele publicate in marile ziare occidentale, fie din Europa sau America. Va mai dau un exemplu: dupa euforia din decembrie 1989, in februarie ’90 au inceput grijile mele. Costul hârtiei s-a dublat in trei luni, s-a triplat in luna urmatoare si a crescut constant in alte luni. Si azi e la fel. Si atunci – si acum – au disparut foarte multe publicatii. Unde mai este independenta ta, a oamenilor de lânga tine, carora trebuie sa le asiguri o viata normala din punct de vedere social, pentru a se concentra pe ce au de facut: sa scrie! Mai doriti un exemplu? Publicitatea, modul discretionar in care se atribuie, se dirijeaza. Nu este o conditionare? Presa este o afacere, in care patronii investesc foarte mult si nici nu stiu daca isi scot banii! Toti avem dreptul sa alegem, drept pe care nu ni-l ia nimeni si se poate constitui intr-un element al independentei noastre, a jurnalistilor.
