Voluntarii Crucii Roșii Bacău au marcat vineri Ziua Internațională a Femeii cu o floare dăruită doamnelor și domnișoarelor din Bacău, dar și din alte orașe din județ – Comănești și Moinești.

De altfel, pe tot parcursul acestei săptămâni speciale, au fost oferite flori angajatelor din cadrul instituțiilor – Primărie, Consiliu Județean, Direcția de Asistență Socială, Casa de Asigurări de Sănătate, Jandarmerie, Inspectoratul pentru Situații de Urgență, Spitalul Județean -, bănci, magazinele partenere (CORA, Carrefour) si altele.

„Am dorit astfel să marcăm începutul primăverii și să urăm un călduros La mulți ani doamnelor și domnișoarelor, cărora le dorim sănătate, fericire și multe realizări” – se arata intr-un comunicat de presa primit la redactie.

Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Bacău au dispus trimiterea la instanța de judecată, pe baza acordului de recunoaștere a vinovăției, a inculpaților:

1. MICU ION, viceprimar al comunei Racova, jud. Bacău, în sarcina căruia s-a reținut săvârșirea infracțiunilor concurente de:

— fals intelectual;

— complicitate la tentativă la folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor;

2. POPA VINTILĂ, președinte al Asociației producătorilor agricoli din comună Racova, jud. Bacău, în sarcina căruia s-a reținut săvârșirea infracțiunilor concurente de:

— instigare la fals intelectual;

— tentativă la folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor;

În acordul de recunoaștere a vinovăției, procurorii au reținut următoarea stare de fapt:

În data de 22.04.2013, inculpatul Micu Ion, a fost determinat de inculpatul Popa Vintilă să semneze la rubrica ‘primar’ cu propria semnătură, un înscris denumit ‘Act adițional la contractul de administrare din 29.08.2008’ prin care se atesta în mod nereal că există un acord de voință între Consiliul local Racova și Asociația producătorilor agricoli din comună Racova, în sensul prelungirii unui contract de administrare ce urma să expire în luna septembrie 2013.

De asemenea, pe înscris a fost aplicată și ștampila Consiliului local Racova precum și un număr din registrul de intrări ieșiri.

În continuare, inculpatul Micu Ion i-a încredințat acest înscris inculpatului Popa Vintilă, care cunoscând că este fals, urma să-l depună împreună cu alte acte la Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură — Centrul județean Bacău în vederea obținerii sprijinului bănesc din fondurile Comunităților Europene.

În prezența apărătorilor aleși, cei doi inculpa?i au declarat expres că recunosc comiterea faptelor reținute în sarcina lor, acceptă încadrările juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și sunt de acord să execute următoarele pedepse:

1. MICU ION — 1 (un) an și 6 (șase) luni de închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni și interzicerea pe o perioadă de 2 (doi) ani după executarea pedepsei principale a drepturilor de: a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunilor.

2. POPA VINTILĂ—1 (un) an și 10 (zece) luni de închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 (trei) ani și 10 (zece) luni și interzicerea pe o perioadă de 2 (doi) ani după executarea pedepsei principale a drepturilor de: a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

Dosarul de urmărire penală privind pe inculpații Micu Ion și Popa Vintilă, împreună cu acordurile de recunoaștere a vinovăției vor fi trimise la Tribunalul Bacău.

Facem precizarea că această etapă a procesului penal reprezintă, conform Codului de procedură penală, finalizarea anchetei penale, situație care nu poate să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție.

SURSA: Comunicat de presa DNA

Când stai cu regele cuvintelor la masa nu e usor sa le rastalmacesti. As fi scris “detectivul voblerelor” dar profesorul Danila (cum il stiu toti) recunoaste ca nu a pus in viata lui mâna pe asa ceva. A prins insa, copil fiind, multi pesti cu mâinile goale. Imi vine in minte cugetarea unei batrânice, saga la o vorba de claca. Invatatorul din sat, grabit sa prinda microbuzul, primise din partea sa binete.

“Maica, ce maculatura are omul asta in cap!?” Ioan Danila are biblioteci. Nu glumesc. Stam de vorba in aula 39 de la Universitate. Incaperea pare mica. Carti care inghesuie rafturi se ridica pâna in tavan. Maldar de cutii care asteapta nedesfacute sa fie clasificate. “Ma iubesc studentii si ma ajuta.”

Când rasfoieste teancurile de reviste sau ia in mâna o carte, cripteaza o cuta pe obraz, a la Peter FalK, cel care a dat viata detectivului Colombo. Afiseaza o atitudine joviala, un comportament de copil bine crescut care nu se lasa calcat pe batatura. Te priveste inclinând putin capul. O privire care atunci când vrea sa te vada… te citeste. Si-ti ofera un zâmbet. Ca a lui Nica, sa faca soarele sa apara dintre nori. “Am prins peste. Nu ma simt pescar… Era doar joaca de a simti, de a copilari cu natura.”

Hustiuliuc la stioalna

“Pe la 9-10 ani am prins primii pestisori. Ozana trecea prin spatele casei mele. Era cam un kilometru pâna acolo pe drum. Aveam insa o scurtatura prin fundul gradinii, de ajungeam in 10 minute.

Vara, in zilele calduroase, ne adunam baietii din mahala sa facem baie. Scaldatul avea doua faze. Prima era o hârjoana, o balaceala. Un ceremonial. N-am sa uit o rachita. Extraordinara! Batrâna, pletoasa, cu ramuri asa de flexibile! Prietena mea. Eram viteazul vitejilor, erou. Acum imi dau seama ca nu era nimic eroic. Ma urcam, sus, sus de tot in ea. De acolo ma agatam de o ramura, dar nu toti baietii aveau curajul, si-mi dadeam drumul hustiuluc intr-o stioalna. Si asta se repeta. Era o placere.

Urma prajitul la soare si aruncatul cu pietre. Concuram cine face mai multe cercuri . Trebuia sa ai piatra potrivita, plata, rotunjita. Purtam tot timpul una in buzunar, dar aveam o colectie. Daca una tragea bine o cautam prin apa. Era a mea. O intreaga istorie a aruncatului. Indemânare, reflexe… Cautai unghiul potrivit. Trebuia sa stai cât mai aplecat, paralel cu apa si sa vezi cum reflecta soarele. Nu mai zic de puterea cu care trebuia sa arunci. Apoi urma numaratul cercurilor.”

Amintirile lui Nica, cum ii spuneau prietenii de scalda, se bulucesc si uneori se suprapun. Am deschis cutia celor mai puternice trairi, trecerea de la copilarie la adolescenta.

“Cresteam. Descopeream alt joc. De data asta faceam un fel de aplicatie la lecturile mele din Creanga. Un soi de gelozie aparte, in sensul ca aproape toti din zona aceea au citit Amintiri din Copilarie. Transferau pataniile lui Nica Apetrei in biografia proprie. Nu in sensul de a le insusi nemeritat, ci de a le experimenta. Vedeam in apa forme, in copaci chipuri” Cu teiul cum ramâne? Gândul imi fuge la Mariuca, dar si la Fântâna dintre plopi. “Fetele nu veneau cu noi asa ca… Mariuca nu era. La pupaza din tei n-am ajuns dar la stioalna, da. O balta mare-mare in albia râului. Simpla sonoritate a cuvântului asta genera spaima, un loc aproape salbatic, un loc adânc, magic, legenda din alt tarâm. Când saream din rachita acolo, de la o inaltime apreciabila, simteam si teama. Nu s-a intâmplat sa patesc ceva. Abia apoi, satui de scaldat, de hârjoana, copti de soare, treceam la a doua faza, cotrobaitul prin apa.”

Haldanii si argintiii

“Mi-amintesc cu drag. Mama si bunica duceau cânepa la topit tot pe Ozana. Mai era o gârla a morii, dar cu apa statuta. Acolo lansam barcute. Lasau tulpinile in apa rece, priponite si fixate cu bolovani. Mai ajutam si eu. Se intelege, lumea era foarte cinstita, ca si acuma. Era o sarbatoare extraordinara pentru mine când veneau sa o ia dupa doua saptamâni. Munca istovitoare facuta de femei.

Odata scoasa, imbibata de apa, trebuia intinsa pe mal. Era uscata la soare si apoi dusa la melita. Eu, nesimtitul de mine, nu ma repezeam s-o ajut pe mama. Vedeam argintiii cu burta in sus, ametiti de toxinele din cânepa si ma repezeam sa-i prind. Erau cam patru tipuri de pesti care traiau in Ozana mea. Toti niste pesti proletari, de dimensiuni mici. Cel mai mare, vazut in atâtia ani, nu depasea 20 cm.

Argintiii erau cei mai rari si mai gustosi. Ma feream de grindele. Foarte mobile, intunecate la culoare, lucioase si inguste, extrem de agile. De câte ori nu m-au intepat! Aveau in urechi niste ace foarte ascutite cu care se aparau. Urma boisteanul si chiticii. Mai erau pestisorii din fântânite, de la izvoare, pestisori ai adâncurilor. Nici nu-i puteai atinge. Apa era asa de rece! Divinitatea i-a dat. Pastrav se prindea la bunici, la Pipirig. Acolo era patria lor.”

Tactica

“Operatiunea de prindere se desfasura in doi timpi. Unul pentru identificare. Mergeam prin apa nu foarte adânca, dincolo era imparatia lor, si cautam lespezile de piatra care se vedeau bine in apa limpede. Urma timpul doi. Ma aplecam incet si bagam mâinile, una pe o parte, alta pe cealalta, de le faceam caus. Imi potriveam miscarile cât sa imbratisez toata piatra si sa-l simt daca este. Acum eram eu foarte agil. Ridicam in sus cu totul. Ramânea in caus. Ii puneam in borcan sa mai traiasca ceva!

Când prinsesem teama de grindele ridicam doar lespedea, sa vad ce natie e. Ne uitam amândoi unul la altul ca doi dusmani. Dadea sa faca o miscare… eu ramâneam incremenit. Il lasam sa plece, dând din coada linistit, pâna la alt adapost. Apoi schimbam tactica apucarii. Al meu era. Cu borcanul plin veneam acasa unde ii gatea mama sau mergeam la Blebea, un sat din apropiere. O cunostinta a noastra ne punea la masa. Dupa o zi de zbenguiala, mâncare mai buna in memoria mea nu exista… Acel scrob si mamaliga mare, fierbinte. Scrob facut din oua in care erau prajiti boistenii si chiticii prinsi de mine! Am incercat sa dau si cu ceva ce semana a undita. Un bat de care legam ata de papiota, cu cârlig din bold in care puneam mamaliga. Nu era de mine. La undita iti trebuie o rabdare sadoveniana. Sa stai, sa stai.

Poate si la taclale. Mi se pare ca un lucru sa fie punct lovit, punct ochit. Nu? Vorbeam de Sadoveanu. Il vedeam in copilarie trecând prin fata casei mele, intr-o limuzina neagra, o Volga. Statea pe bancheta din spate cu o palarie din boruri mari, largi. Mergea nu cu viteza, in spiritul lui, batrâneste, incet, spre Vovidenia, la Mânastirea Neamt, unde avea locuinta de vara. Stiam ca trece duminica dupa-amiaza, pe la cinci-sase. Si-i urmaream cu respect. Tot in timpul acela ii citeam si opera.”

Pescuitul prin zid

“Mai târziu am trecut la instrumente. Faza urmatoare. Noi eram niste pescari pârliti, mult spus amatori. Niste pierzatori de vreme. Acasa, sase frati. Tata era postas si lipsea toata ziua. Dar nu plecam niciodata fara sa-i spun mamei.

Stiam ce inseamna crâsnic. Pescuiam insa folosind cosarca de nuiele, aia pentru porumb. Cosarca era pentru apele adânci sau vagaunile formate de curent in malul apei. De multe ori imi era si frica. Mi se parea ca acolo e fundul iadului. Bine, eram mai marisor acum, 13-14 ani. Ma duceam si eu acasa cu un trofeu mai consistent, corespunzator vârstei.

In vacantele când eram la liceu practicam pescuitul prin zid, dar nu singur. Ma asociam mai ales cu baietii din Beblea. Alegeam un loc unde in apa era o adâncitura mai mare. Construiam un fel de zid, un mic baraj din bolovani, crengi si lut, cu care deviam cursul apei. Ramânea acolo o apa foarte mica, plina cu peste, de-i prindeai in voia cea buna.”

De la Maria sa puiul padurii la Moartea caprioarei lui Labis, instinctul lui Nica Danila a avut de luptat.

“Vânatoarea nu mi-a placut. Mi-era mila. Ma punea mama sau ma chema o vecina sa tai o gaina. Trebuia sa o fac. Inchideam ochii, dar o taiam. Cred ca fiecare viata are dreptul la viata.”

Ofsaid la constiinta

“Ultima faza, o metoda adaptata pentru momentul când ploua, asa cum da Dumnezeu cu galeata, peste dealul Raucestiului. Pe imasul de acolo erau doua iazuri pline cu peste. Când venea potopul, iazurile se umflau si revarsau cu ce era in ele. Curgea un suvoi teribil care umplea intâi drumeagul ce ducea la Raucesti, intra apoi pe doua santuri destul de adânci marginind soseaua si ajungea in mahalaua unde locuiam. Viteza se mai domolea. Auzeam de departe viitura. Era ca un huruit.

Ieseam si puneam brazde la poarta sa nu intre apa in ograda. Dar si asteptam, stateam de pleasca. Cum se spune la fotbal, jucam la ofsaid. Adica era o chestie necinstita. Mi-e si rusine sa spun acum. Si venea, venea pestele mare de sus! Cum il vedeam ii ieseam inainte, desprindeam o brazda din stânga, cel mult doua, ca sa nu intre apa cu totul, si-l deviam in ograda. Puneam brazda la loc pâna aparea altul.

Imi amintesc de un vecin, om in vârsta. Când a vazut un peste mai aratos s-a dezbracat, avea o haina mare. A trântit-o peste el si odata cu haina s-a trântit si el. L-a prins, al lui era. L-a infofolit in brate ca pe un prunc si l-a dus fericit acasa. N-am sa uit imaginea asta. Acum când manânc peste congelat mi se pare o blasfemie.”

Nu s-a denumit niciodata pescar. S-a hranit cu povestile lui Creanga, Sadoveanu si a vrut sa le verifice autenticitatea, adevarurile. A experimentat trairi noi hoinarind de mic in magia naturii. Ozana este acum gâtuita, indiguita. A dat peste, dar a luat si case, vieti. Vad o frântura de timp in fata mea un Ioan Danila nostalgic, cu ochi interiorizati, pierduti in huma primordiala. Cauta “Ozana despletita, generoasa, primitoare, cu cele o mie de izvoare si tot atâtea fete.” Stie. Totul curge cu tâlc si are un anume rost. “Nu te poti scalda de doua ori in aceasi apa.”

Profesoarele Liliana Oprea si Cristina Enache din Onesti au reprezentat Asociatia „Amicii Colegiului Tehnic Petru Poni” la cea de-a doua intâlnire a Parteneriatului Grundvig „Young Women Orientation for labor Integration” („Orientarea tinerelor femei pentru integrarea pe piata muncii”).

Gazda a acestei intâlniri a fost Asociatia non- guvernamentala „Chancen Gleich in Europa” din Dortmund, Germania. Intâlnirea s-a constituit si in prilejul cunoasterii unei alte realitati din tarile foarte dezvoltate. Prof. Liliana Oprea ne-a declarat despre aceasta intâlnire:„ Asociatia non – guvernamentala, care a fost gazda a manifestarii, activeaza intr-o zona cu o ridicata rata a somajului, mai ales in cadrul grupului mare de imigranti, care au oportunitati limitate de a se angaja, fie din cauza lipsei de calificare, fie din cea a nerecunoasterii calificarilor obtinute in tara de origine. Acest grup mare de persoane se confrunta, de asemenea, si cu excluderea sociala, prezentând o stima de sine redusa.

Scopul asociatiei este de a lucra cu aceste grupuri dezavantajate, in special cu femeile tinerele imigrante, in vederea calificarii si a integrarii pe piata muncii. In acest sens, intâlnirea de proiect a debutat cu o masa rotunda despre relatia dintre democratie si emanciparea femeii, fiecare din reprezentantele celor noua tari cuprinse in acest parteneriat aducându-si contributia prin prezentarea situatiilor specifice din tarile lor. Discutiile s-au axat pe activitatile de training si de documentare derulate anterior intâlnirii de proiect de fiecare partener in tara de origine. Scopul a fost cel de a reda increderea tinerelor femei in propriile forte, de crestere a motivatiei pentru a se integra pe piata muncii”.

In cadrul desfasurarii acestei intâlniri s-a vizitat Jobcenter-ul din Dortmund, unde oaspetii au aflat detalii despre sistemul social german. „Inevitabil, s-au nascut comparatii cu situatia din fiecare tara partenera si este de remarcat faptul ca in România sistemul social are mari lacune prin comparatie cu sistemul social european. In Germania (re) integrarea pe piata muncii este sprijinita nu doar cu asistenta de specialitate, ci si cu sume lunare de 390 de euro, asigurarea chiriei intr-o locuinta sociala si ajutor pentru contractarea unui imprumut bancar, in vederea demararii unei afaceri in baza unui plan bine elaborat.

Sistemul social german ofera alocatii de crestere a copilului ce pornesc de la 100 de euro lunar, fiind si mai mari in functie de numarul de copii sau de cresterea acestora intr-o familie monoparentala. Jobcenter-ul asigura 30 la suta din salariu in cazul in care tinerele femei nu au mai lucrat niciodata si sunt mame singure, incurajând astfel agentii economici sa angajeze femei defavorizate”, a mai declarat prof. Liliana Oprea, amintind ca in Germania este un respect deosebit pentru cetateni, indiferent daca ei sunt imigranti sau din aceasta tara.

Nu, Domnu’ nostru nu ne-a învatat niciodata din pricina ca se temea de cei mari. Îi era drag sa ne învete si parca eram copiii lui, asta am simtit-o totdeauna, cât am fost sub privegherea lui. Se supara rar si nu spunea decât doua vorbe. Asta-i era mânia cea mai mare „Mai, domnule!”
(M. Sadoveanu)

Etichetarile, jignirile, atacurile la persoana, ironiile, in acest loc (mass-media) nu sunt recomandate. Asemenea lucruri ne avertizeaza asupra faptului ca, in ciuda cantitatii de diplome, ne-am indepartat cu totii de rolul nostru social, de motivatia care a stat la baza alegerii acestei profesii. Câta vreme nu avem principii, nu dovedim solidaritate de breasla si nu avem constiinta propriei valori, demersurile noastre sunt tardive. Problema nu e la altii, problema e la noi! De câte ori am mintit, de câte ori am umilit, de câte ori am ingenuncheat pe cineva, de câte ori am lovit pe la spate, de câte ori ne-am razbunat? De câte ori?

Din punctul meu de vedere, ar fi trebuit sa ne manifestam cu multa vreme in urma, prin intermediul sindicatului, de exemplu, adunându-ne in jurul colegilor, din toata tara, care ne-au dat suficiente semnale in privinta inechitatilor, precum si a surselor generatoare de conflict. Nu am facut-o si nu o vom face decât atunci când ne este afectat “locul”/interesul nostru. Ar fi trebuit sa-i sprijinim pe cei care ne-au atras atentia ca evaluarea nu are, decât tangential, o legatura cu activitatea didactica. Astfel, esenta profesiei noastre nu este data de numarul de masterate, de numarul cartilor, de numarul referatelor, de numarul cursurilor, de numarul premiilor etc. Atentie! Apare mereu cuvântul “numar”, adica e vorba de cantitate, nu de calitate, in conditiile in care se postuleaza conceptul de “calitate” in invatamânt.

Problema este ca pe elev nu-l intereseaza si nu-l impresioneaza câte articole am scris eu, ci il intereseaza sa devina el, elevul, capabil sa scrie un articol, un eseu, un referat etc. Problema e ca nu putem sa scriem inainte de a citi. Problema e ca fisa de evaluare indeamna la plagiat, la coruptie, fiindca, in mod natural, un om nu are atâta timp, atâta energie si atâtea idei noi, incât sa publice atâtea articole, atâtea carti, atâtea studii, atâtea lucrari pentru comisia metodica, pentru cerc sau pentru simpozioane. Peste toate acestea, nu ai când si cum sa mergi si la cursurile de formare si sa faci alte studii: masterat, postuniversitar, alta licenta. Nu ai cum, mai departe, sa faci si vreo patru programe si nu stiu câte materiale didactice omologate, sa publici si vreo câteva manuale, sa organizezi vreo doua simpozioane, vreo câteva olimpiade si mai stiu eu ce. Si toate astea, in 2 sau 5 ani, repetat.

S-au incurcat valorile, s-au amestecat criteriile. In loc sa fim educatori, noi contribuim la degradarea societatii prin aceea ca oferim un model negativ. Elevii nostri sunt martorii agitatiei noastre si acest lucru ii afecteaza direct si iremediabil.
Cadrul didactic care lucreaza dupa fisa neglijeaza, mai devreme sau mai târziu, educatia si instruirea elevilor sai. Acesta nu are ca obiectiv progresul elevilor, ci acumularea punctelor. Exista si cazuri in care cadrul didactic reuseste sa tina echilibrul, dar acestea sunt exceptii. Fisa de evaluare a capatat puterea unei sentinte intr-o instanta fictiva, un “pat al lui Procust” irational, care incearca sa elimine capete sau picioare, dupa caz.

Cadrul didactic interesat de profesia sa si increzator in misiunea sa de dascal iese in pierdere sau, ca un semn al degradarii respectului de sine, recurge la armele imbatabile enuntate anterior, pentru a supravietui. Nu e firesc ca fisa de evaluare sa masoare cantitatea si nu calitatea, competentele si aptitudinile didactice. Eu asta vreau sa spun, in primul rând.

In al doilea rând, daca fisa de evaluare scoate la suprafata invidia, razbunarea, tendintele de canibalism intelectual, minciuna, tradarea, incompetenta etc., apoi degeaba exista.

Nu conteaza, in profunzimea lucrurilor, cine si cum. Conteaza ce atitudine am avut noi si ce atitudine avem. Conteaza daca am fost vreodata solidari cu problema educatiei nationale si nu cu persoanele care lucreaza in sistem. Conteaza daca avem sau nu o constiinta directionata catre binele societatii si nu catre binele personal. Conteaza daca suntem capabili sa intelegem ca nu vom putea niciodata sa posedam tot ceea ce este in afara noastra si ca orice cautare a fericirii in alta parte decât in noi insine este o mare pacaleala.

As dori sa dispara hârtia, caci ma tem ca vom uita cum arata copacii.

profesor I. Grigoras